Istorie neagră

Expoziţia „Rusaliile Negre: Deportarea în Bărăgan“ documentează momentul tragic al deportării în stepa valahă a peste 44.000 de oameni din Banat şi Mehedinţi în 1951. În urma unui plan pregătit de regimul Gheorghiu-Dej, au fost scoşi din casele lor, în noaptea de 18-19 iunie 1951, peste 44.000 de femei, bărbaţi, bătrâni şi copii, ulterior abandonaţi în Bărăgan, fără niciun mijloc de subzistenţă.

Pentru prezentarea la Bucureşti a acestei noi expoziţii a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet, coordonat de Ana Blandiana şi de Romulus Rusan, nici că se putea găsi un spaţiu mai potrivit decât Muzeul Satului. Pentru că despre o distrugere sistematică a satului românesc şi a fiinţei naţionale, pusă în practică de ideologia totalitară stalinistă este vorba în aceste mărturii smulse, cu un mare efort, dintr-o istorie de multe ori ocultată. „Am simţit că acesta este locul potrivit", a spus Ana Blandiana la deschiderea din ziua de Buna Vestire, desfăşurată în faţa unei săli arhipline, care a făcut-o pe poetă să conchidă: „Nu este adevărat ce se spune, că tinerilor nu le pasă de propria istorie şi definiţie".

Organizarea expoziţiei, inclusă într-un proiect mai amplu dedicat împlinirii a 60 de ani de la unul dintre (atât de) multele momente negre ale istoriei noastre recente şi care va fi itinerată la Timişoara, Drobeta-Turnu Severin şi Brăila, a necesitat o muncă impresionantă pentru strângerea materialelor şi găsirea persoanelor care au fost deportate în acei ani, muncă dusă la bun sfârşit de cercetătoarele Ioana Boca, Virginia Ion, Angela Bilcea, Andreea Cârstea, într-o echipă coordonată de Romulus Rusan.

Infernul cotidian

Cele 28 de panouri ale expoziţiei prezintă cronologic şi tematic: situaţia internaţională din anii '50 (ruperea lui Tito de Kominformul stalinist), elaborarea planului de „dislocare", alcătuirea „listelor negre", pregătirea şi executarea deportării, viaţa în Bărăgan, clădirea caselor, procurarea apei şi a mâncării, şcoala, munca, înmormântările, „domiciliul obligatoriu".

Textele explicative sunt completate de sute de fotografii, hărţi şi obiecte, toate provenind din banca de date a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului (CISAC). Mărturiile personale sunt transcrieri ale înregistrărilor făcute de colaboratorii CISAC, odată cu expoziţia fiind lansat şi un audiobook cu fragmente de amintiri, precum şi ediţia a II-a a cărţii „Munci şi zile în Bărăgan", de Elena Spijavca, jurnalul (1951-1955) unei supravieţuitoare a deportării.

Impresionant este că fotografiile şi mărturiile transcrise din expoziţie documentează viaţa cotidiană a celor deportaţi, felul în care ei au supravieţuit, în următorii ani, calvarului, aducându-ni-i astfel mai aproape şi dându-le chip şi glas. Un panou arată, de exemplu, viaţa copiilor, prin mărturiile celor care au supravieţuit şi prin fotografii, felul în care joaca a fost improvizată de „copilul etern" în cele mai vitrege condiţii.

Pe peretele din spate al sălii se află, scrise cu litere mărunte, două liste „negre": numele celor care au murit în Bărăgan între 1951 şi 1956 şi numele copiilor decedaţi în aceeaşi perioadă, pe cât au putut fi acestea reconstituite. Sunt 1.600 de oameni (dintre care 175 de copii) care au murit în detenţie şi ale căror oseminte au fost arate cu tractorul, odată cu satele, făcute una cu pământul, în 1956.

Vinovaţi fără vină

„Este istoria unui genocid social aproape inexplicabil", spune Romulus Rusan. O astfel de expoziţie documentează un genocid „inexplicabil", al unor comunităţi trimise la moarte şi care s-au încăpăţânat să supravieţuiască, „fără a cunoaşte vina de care erau vinovaţi".