Începutul şi sfârşitul lumii

Expoziţia „Trupul şi fiinţa“ a pictorului Vladimir Zamfirescu este deschisă până în 15 iulie, la Sala Dalles din Bucureşti. Artist cu rare apariţii în sălile de expoziţie, Vladimir Zamfirescu  a vernisat recent o amplă retrospectivă, cuprinzând picturi, desene şi colaje.

Trupuri alungite, spiritualizate, figuri emaciate, nuduri cu o senzualitate de-abia vizibilă se urmăresc pe pereţii Sălii Dalles, construind o imagine a dramaticei dualităţi a fiinţei umane. Vizitatorul se află prins între evocarea culturală a unui manierism de tip El Greco şi sentimentul puternic al modernităţii, al contemporaneităţii.

Ispită şi izbăvire

Selecţia de lucrări invită la un periplu prin istoria spiritualităţii creştine („Fiicele lui Lot“, „Izgonirea“, „Stigmate“), dar şi prin receptarea ei de către artiştii diferitelor epoci. Citatele culturale, trecute prin filtrul sensibilităţii şi al individualităţii creatoare a autorului, apar din loc în loc.

„Menina la scăldat“ ne trimite la Velasquez, „Femei la baie“ reprezintă o aluzie, mai puţin poetică, la Renoir, un peisaj arde în culorile fauvilor. Cel mai adesea însă, lumea creată de Vladimir Zamfirescu este una a arderii interioare, a ciocnirii între hieratismul credinţei creştine şi ispita lumii materiale.

Luptă a cărei persistenţă încă de la începuturile umanităţii devine vizibilă în creaţii cu subiecte amintind mitologia antică, Vechiul şi Noul Testament, nălucirile lui Don Quijote sau figuri emblematice mai apropiate de zilele noastre, ca Monseniorul Ghica ori Petre Ţuţea. De la „Izgonirea din Rai“, trecând prin dansul Salomeeii şi „Supliciul Sfântului Sebastian“, la „Dansatoare pe sârmă“, Vladimir Zamfirescu pare să trăiască toate dramele, toate ispitele şi toate izbăvirile lumii.

Tinereţe fără Bătrâneţe

Diferite ca ton, ca zonă de referinţă sunt desenele şi colajele. Chiar dacă „proiectele“ pentru aparatele de zbor trimit la vremea Renaşterii şi a lui Leonardo Da Vinci, chiar dacă „Peştera“ lui Platon pare să ne reamintească distincţia dintre realitatea şi umbra ei, o serie de lucrări refac secvenţe din existenţa artistului, de la „Scrisoare către mama cu autoportret“ la colajele cu Nichita Stănescu.

Există în această secţiune a expoziţiei şi o tandră ironie, şi un surâs amuzat-nostalgic. Ductul capricios al liniei fine construieşte lumi ce ţin în egală măsură de amintire şi de vis, de un continuu „memento mori“ şi de speranţa deşartă a tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte.

Între baroc şi constructivism

Fiecare operă conţine dualismul spirit-materie. Hieratismul figurilor este obţinut printr-o tehnică picturală suculentă. Fondurile închise ale picturilor, în care brunurile şi negrul joacă rolul principal sunt valorate subtil, roşurile şi griurile colorate transformând pânza în catifea somptuoasă pe care se detaşează corpurile descărnate ale stigmatizatului, ale Sfântului Sebastian,  ale celorlalte personaje.

Alteori, ca în „Izgonirea“ sau în „Coasta lui Adam“, compoziţiile sunt ritmate de figuri geometrice, ca în compoziţiile constructiviste. Paleta, formată preponderent din culori de pământ, din brunuri încălzite cu ocruri, sau vibrate cu griuri abia subliniate de roşuri profunde, aparţine picturii clasice, atât de rar întâlnită în zilele noastre.

Ea aminteşte de pictorii barocului spaniol, dar şi de maestrul artistului, Corneliu Baba. O sensibilitate înrudită explică aerul manierist, cu elemente expresioniste din ultima parte a creaţiei lui Corneliu Baba şi din multe opere prezentate la Sala Dalles. Din altă perspectivă, cu alte motivaţii interioare, cei doi construiesc pe pânză lumi aflate la graniţa dintre material şi spiritual, dintre carnea prezentului şi realitatea – trecută şi viitoare – a mişcărilor sufletului.