Woody Allen, cu şi fără mască
0
Timid sau obraznic, disciplinat sau haotic, tradiţionalist sau rebel? Identitatea lui Woody Allen, regizor, actor, scenarist, dramaturg, muzician şi scriitor, rămâne indecisă între extreme. „Sunt fan Woody Allen“ este o expresie care a intrat de multă vreme în conversaţiile de zi cu zi.
Ea e prezentă atât în dialogurile faţă în faţă, cât şi în mediul virtual, cel puţin în Europa şi în SUA. Admiratorii cineastului american sunt nenumăraţi şi, majoritatea, cu state vechi. Îi ştiu filmele aproape pe de rost şi citează din replicile savuroase cu care s-au delectat, unii i-au văzut şi piesele de teatru jucate pe Broadway, iar norocoşii l-au zărit la festivaluri de cinema sau l-au ascultat cântând la clarinet într-un club din Manhattan.
Totuşi, deşi este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti din ultima jumătate de secol, unul dintre cei care nu par niciodată în pană de inspiraţie şi merg pe un drum sigur, Woody Allen rămâne o personalitate nedezvăluită. Identitatea lui se conturează şi se disimulează, de ani buni, între filmografie şi biografie. În 1993, după ce terminase treaba la volumul „Woody Allen about Woody Allen"/ „Woody Allen despre Woody Allen", publicat iniţial în Suedia, editorul Stig Björkman scria în prefaţă: „Woody Allen, aşa cum l-am cunoscut lucrând la această carte, nu prea seamănă cu persoana cu care ne-am obişnuit de pe ecran, lup singuratic şi nevrotic incurabil, personaj în suferinţă, care-şi plânge de milă, înfruntând lipsuri pe care pare să le dezvăluie masochist: ipohondrie, egocentrism, nehotărâre şi alte fobii, mai mult sau mai puţin definibile. Am descoperit, în schimb, un om sârguincios, disciplinat şi hotărât, un artist serios şi conştient, cu pretenţii mari de la el însuşi, care refuză orice compromis când vine vorba despre arta şi despre opiniile lui. Viaţa lui personală se desfăşoară în spatele unui scut de apărare, iar cea oficială este redusă la minimum. Face excepţie aproape fiecare seară de luni, când cântă la clarinet într-o formaţie de jazz clasic, la Michael's Pub, în Manhattan. Poate că muzica rămâne principala lui sursă de inspiraţie".
Un adolescent plictisit
Născut pe 1 decembrie 1935 la New York din părinţi imigranţi, de origine iudaică, Allen Stewart Konigsberg a crescut în Manhattan, obişnuindu-se cu certurile dintre doi părinţi temperamentali. Baseballul îi plăcea mai mult decât şcoala şi-şi impresiona colegii cu giumbuşlucuri de iluzionist. În adolescenţă, a început să scrie bancuri şi povestiri comice pe care le vindea, iar la 17 ani câştiga mai mult decât părinţii săi la un loc. Cineastul faimos peste ani avea să recomande studiul „socratic", nu pe cel profesat în şcolile americane. „Educaţia mea a fost o dezamăgire. Am învăţat la mai multe şcoli pentru profesori cu tulburări mintale", a povestit el mai târziu, în spiritul ironiei şi al autoironiei cu care a cucerit lumea.
După liceu, a studiat comunicarea şi filmologia la New York University şi la City College of New York, unde s-a plictisit, plecând pe o cale netezită de talentul său ieşit din comun şi de farmecul emanat de o personalitate contrariantă.
Terapia prin filme
Filmul, literatura, filosofia, psihologia, psihanaliza, umorul evreiesc şi muzica a ales să le studieze de unul singur. Din 1961, când s-a angajat actor de stand-up comedy într-un bar din New York, şi până acum, în 2011, când a ajuns pe marile ecrane „Miezul nopţii la Paris", cel mai recent film al său, şi-a creat o identitate fără rival, sfidând mereu convenţiile sociale şi mondene, tradiţionalismul, habotnicia şi snobismul deopotrivă.
Tot la început, în 1962, a inventat pentru spectacolele sale un intelectual nevrotic, irascibil şi timid. Acesta şi nenumăratele lui avataruri aveau să fie masca principală sub care se ascunde Woody Allen. „În viaţa de zi cu zi lucrez tot timpul. Exersez la clarinet. Am o familie şi mă zbenguiesc cu micuţii (cei doi copii adoptaţi împreună cu soţia sa - n.r.). În filme, joc mereu un personaj tensionat, emoţionat, nebun, nevrotic, glumeţ, exagerat, bâlbâit. Dar eu nu sunt bâlbâit. Sunt absolut competent", spunea recent într-un interviu, derutându-şi încă o dată admiratorii.
Intelectualul nevrotic se plimbă, sub diferite chipuri, inclusiv sub cel al inventatorului său, în filmele care l-au făcut celebru. Admirator al lui Chaplin, Bergman, Fellini şi Kubrick, Woody Allen a făcut primul film ca scenarist, în 1965, când a apărut „Whats New, Pussycat?"/ „Ce-i nou, pisicuţo?", iar un an mai târziu numele pe care şi l-a luat în adolescenţă a apărut, pentru prima dată, la poziţia „regizor", pe afişul unei producţii cinematografice. De atunci şi până azi, s-a jucat ca actor, regizor, scenarist şi producător, fermecând şi publicul larg, şi cinefilii cei mai pretenţioşi. „Fac filme pentru terapia mea personală, aşa cum bolnavii internaţi în spitalele de psihiatrie croşetează coşuleţe, fiindcă li se spune că e o terapie care le face bine. Fac filme pentru că, dacă nu lucrez, mă deprim - am tot timpul din lume, cad pe gânduri şi încep o introspecţie morbidă."
Umorul, morbid sau altfel, scepticismul, inteligenţa cristalizată în replici de neuitat, întâmplările care par cât se poate de prozaice, dar nu sunt, funcţionează ca ingrediente principale în toate peliculele realizate de Woody Allen, colecţionar al celor mai prestigioase distincţii din lumea filmului.
Mărturie a talentului său, a spiritului de frondă, exprimat printr-o francheţe vecină cu grosolănia, în viaţă şi în artă, stau creaţii precum „Tot ce-aţi vrut să ştiţi despre sex, dar v-a fost teamă să întrebaţi", „Annie Hall", „Comedia erotică a unei nopţi de vară", „Trandafirul roşu din Cairo", „ Soţi şi soţii", „Manhattan", „Blestemul scorpionului de jad", „Misterul crimei din Manhattan", „Delicte şi fărădelegi", „Match Point", „Vicky Cristina Barcelona", „Vei întâlni străinul din visele tale". Acestea sunt doar câteva dintre filmele aflate la loc sigur în filmografia cineastului şi, deopotrivă, în cinematografia secolelor XX şi XXI.
Un singur regret
Biografia stă sub semnul hazardului, spune Woody Allen, iar hazardul, cel care hotărăşte relaţiile dintre muritori, este inexplicabil. La fel e şi amorul, care de-a lungul anilor i-a dat mare bătaie de cap artistului căruia-i repugnă covorul roşu - deşi păşeşte pe el şi din când în când şi, ori de câte ori o face, câştigă un premiu important. Numele soţiilor, iubitelor, amantelor şi prietenelor din viaţa lui se înşiră pe o listă lungă. Ea începe cu Harlene Rosen, adolescenta de 16 ani pe care a luat-o de soţie când avea 19 ani, le include pe Louise Lasser, Diane Keaton, Stacey Nelkin, Mia Farrow şi se încheie, pentru moment, cu Soon-Yi Previn, fiica adoptivă a Miei Farrow.
În 1992, aceasta, pe atunci partenera de viaţă a cineastului, a descoperit fotografii nud ale lui Soon-Yi Previn (20 de ani), făcute de Woody Allen, care a recunoscut că are o relaţie cu tânăra exotică şi şi-a atras astfel critici şi proteste. În 1997, cei doi s-au căsătorit la Pallazzo Cavalli din Veneţia şi au adoptat doi copii. În primăvara anului 2011, cineastul i-a spus unui jurnalist de la Reuters: „Ce scandal? M-am îndrăgostit de fată şi am luat-o de nevastă. Suntem căsătoriţi de aproape 15 ani. N-a fost niciun scandal, dar oamenii spun că a fost. Iar mie îmi place, pentru că, atunci când o să plec pe lumea cealaltă, o să-mi facă plăcere să zic că am avut şi eu parte de un scandal savuros în viaţa mea".
Dincolo de savoare, dincolo de masca intelectualului nevrotic pe care l-a jucat în filme, dezvăluind ceva din el însuşi, Woody Allen rămâne un necunoscut pentru cei care-l ştiu doar din filme. Orele dedicate clarinetului, filmărilor, scrisului sau plimbărilor cu bicicleta şi pe jos reprezintă mare parte din viaţa acestui alergător de cursă lungă, acelaşi care a spus tranşant: „Singurul meu regret este că nu sunt altcineva". Dacă din aceste cuvinte se vede histrionul sau omul Woody Allen nici nu mai contează.
"Fac filme pentru terapia mea personală, aşa cum bolnavii internaţi în spitalele de psihiatrie croşetează coşuleţe."
Woody Allen
actor
"Educaţia mea a fost o dezamăgire. Am învăţat la mai multe şcoli pentru profesori cu tulburări mintale."
Woody Allen
actor
Întâi mori şi după aceea te naşti
„În viaţa următoare aş vrea să-mi retrăiesc această viaţă, dar în ordine cronologică inversă. La început o să fiu mort. Apoi o să mă trezesc la o casă de bătrâni, simţindu-mă din ce în ce mai bine în fiecare zi. Mă vor da afară pentru că sunt prea sănătos, o să mă duc să-mi iau pensia, iar după aceea, când mă apuc de muncă, o să primesc un ceas de aur şi o să petrec chiar în prima zi. O să muncesc 40 de ani, până când o să fiu suficient de tânăr să-mi placă să mă pensionez. O să petrec, o să beau, o să trăiesc promiscuu, după care o să fiu gata să merg la liceu. Apoi o să fac şcoala gimnazială, o să fiu puşti, o să mă joc. N-o să am nicio răspundere, o să fiu copil până o să vin pe lume. Iar ultimele nouă luni o să mi le petrec plutind într-un spaţiu ca un spa, cu încălzire centrală şi room-service la dispoziţie, într-un loc care se măreşte pe zi ce trece, şi apoi voila!, o să se termine orgasmic!"
Acest fragment este cuprins într-un volum de Woody Allen, netradus în limba română. Cei pasionaţi de lumea şi de filmele lui, care nu au acces la o limbă de circulaţie internaţională, îl pot descoperi pe artist şi în „Anarhie pură" şi „Apărarea invocă nebunia", cărţi traduse şi publicate la Editura Humanitas.
Îi plac
- Atmosfera din Manhattan, cea de azi şi cea de acum jumătate de secol, Parisul noaptea, Veneţia în orice anotimp, Barcelona, aşa cum apare în „Vicky Cristina Barcelona".
- Cărţile aşa-zis minore, străbătute de un fir absurd.
- Antieroii ca Holden Caulfield, din romanul său preferat, „De veghe în lanul de secară", de J.D. Salinger.
- Vremea întunecată şi ploioasă, în viaţa reală, în fotografii şi în filme ca „Delicte şi fărădelegi" (1989).
- Primăvara, vara, călătoriile, plimbările cu bicicleta.
Îi displac
- Ideea că Dumnezeu e un judecător de care trebuie să te temi
- Preţiozitatea din oameni, haine, cărţi, filme
- Cărţile sacrosancte, precum „Război şi pace" de Lev Tolstoi.
- Corectitudinea politică, care aduce situaţii ridicole.
- Petrecerile aniversare, pe care le consideră deprimante: „Oamenii sunt un peisaj atât de de trist când încearcă să facă din aşa ceva un mic eveniment, ca să dea puţin sens vieţii, să aducă un simbol şi un ritual, dar la sfârşit se duce tot pe apa sâmbetei".
Se încarcă comentariile...
