Will Self: „Scrisul este o aventură intimă“

Exclusiv „Adevărul literar & artistic“: Controversatul scriitor britanic  Will Self vorbeşte deschis despre apocalipsă, profesia de scriitor şi sex. „Cartea lui Dave“, de Will Self, roman apărut săptămâna trecută la Editura Polirom, este o radiografie a vremurilor de azi, având ca personaj central un taximetrist londonez dezaxat, care scrie un volum despre femei.

Ana-Maria Onisei: Suntem în plină criză economică. Lumea e zdruncinată de cutremure şi tsunami-uri - Haiti, Chile. Crezi în apocalipsă?

Will Self: Cred că umanitatea se confruntă cu o calamitate naturală fără precedent. Şi că prăbuşirea sistemului bancar din 2008 şi recesiunea care a urmat încă n-au fost înţelese, cel puţin în Marea Britanie. Cât priveşte cutremurele din Haiti şi Chile, sunt dezastre care par să fi fost în mod paradoxal poluate de transmisiunile TV.

Imaginile au devenit cumva derizorii, s-a ajuns la un soi de pornografie a cutremurelor: zeci de cadre cu clădiri tremurând ca în plin orgasm, la care noi stăm şi ne uităm din mijlocul unei siguranţe călduţe. Dacă ne gândim la impactul pe care l-a avut cutremurul din Lisabona, în 1755, asupra conştiinţei pan-europene (asupra unor scriitori ca Voltaire, de pildă), vom înţelege cât de departe am ajuns. A dispărut genul acela de cosmologie iudeo-creştină în care orice eveniment grav era perceput ca o pedeapsă de la Dumnezeu.

O carte apocaliptică

Apariţia „Cărţii lui Dave" a generat controverse. Unii critici te-au acuzat de misoginism. E o carte împotriva femeilor?

Dimpotrivă, cartea e o încercare de a arăta cum societăţile paternaliste lansează, inevitabil, ideologii (şi, deci, religii) care să le justifice paternalismul. "Cartea lui Dave" e, în multe feluri, şi o carte apocaliptică.

Cum ai ajuns la poveste?

M-a inspirat o carte scrisă de doi arheologi israelieni care demonstrau că nu există o bază istorică pentru Vechiul Testament. Mai mult, ştim când a fost scris Vechiul Testament şi de ce - ca să servească unor interese politice. Aşa că am vrut să arăt cum conţinutul manifest al unei religii este irelevant pentru funcţia sa socio-politică. De aici, „Cartea lui Dave": o carte-hibrid, scrisă de un taximetrist londonez instabil psihic. Conexiunea cărţii cu realitatea socială a Londrei în perioada 1980-2005 este - sper! - intensă şi profundă.

„Am avut o copilărie dificilă"

Apari destul de des la televizor, ai fost de mai multe ori la celebrul show BBC „Have I Got News for You". Will Self de la TV e diferit de Self scriitorul?

Televiziunea înseamnă persoană publică; scrisul, în afara actului de publicare, este o aventură intimă. Orice formă serioasă de literatură e până la urmă o autobiografie a minţii. Dacă vreţi să mă cunoaşteţi - citiţi-mi cărţile! Faţa care îmi apare la televizor nu e decât o faţă.

Ai fost un copil cu tendinţe autodistructive. Ce legătură e între asta şi scrisul tău?

Nu ştiu. Am avut o copilărie dificilă - eram o familie nefericită. Tendinţa autodistructivă din adolescenţă a dus la o dependenţă de 20 şi ceva de ani (mai ales şi ceva!) de droguri şi alcool. Câteodată mă gândesc că tocmai această calitate obsesivă şi egoistă a unei adicţii este un aspect major al scrisului, al meseriei de a scrie - câteodată cred că e pur şi simplu o pacoste colosală.

„Lectura pe ecran e superficială"

Ai un fetiş pentru maşinile vechi de scris. Cum ai descrie cartea viitorului?

Generaţiile viitoare vor citi mai ales în format electronic, asta e clar. Cum vor citi este întrebarea care mă îngrijorează. Mi se pare că lectura pe ecran, conectat la Internet, îi încurajează pe oameni să se eschiveze care cum pot, să citească doar la suprafaţă. Sunt îngrijorat că generaţiile viitoare îşi vor pierde abilitatea de a construi o bibliotecă de texte internalizate, canonică, - o bibliotecă interioară care, prin analogie, va cere un corelativ exterior, în forma cărţilor scrise, publicate pe hârtie.

Una dintre cărţile tale, „Cucul şi pupăza", vorbeşte deschis despre sexualitate şi natura umană. Ce e sexul pentru tine?

E distractiv, enervant, un tumult, o bucurie, cel mai important lucru omenesc - şi cel mai puţin important. Senzual şi cerebral, frumos şi urât - în privinţa asta, cred, nu sunt atipic.

Ce cuvânt ai folosi ca să defineşti munca de scriitor?

Singuratic.

Ce-ai învăţat de la viaţă?

Caracterul amăgitor al unor asemenea întrebări.

Există cartea ideală?

E cea la care scriu acum. Dar e ideală pentru moment, de îndată ce o termin de scris, cu toată tristeţea, o să fie la un pas de idealul ăsta.

Droguri, brânză şi o carte pe an

Will Self (49 de ani) este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori contemporani de limbă engleză. Considerat „băiatul rău" al literaturii britanice, Self a fost dependent de droguri şi alcool timp de peste zece ani. În 1997, şi-a pierdut slujba la ziarul „The Observer" pentru că a cedat nevoii de a lua heroină, în timpul unui zbor electoral cu John Major. Între timp, a înlocuit dependenţa de heroină cu cea de brânză: preferă o specialitate albastră denumită argotic „Devil's shit".

l Self a debutat în 1991 cu o carte de povestiri scurte şi a publicat până în prezent şapte romane. După cum o mărturiseşte, scrie mai ales dimineţile devreme, când visele sale devin tangibile, odată „transcrise" pe hârtie. Pe masa de lucru are în permanenţă o plită electrică pentru a-şi prepara ceaiuri din amestecuri de plante exotice. Iar de fiecare dată când scrie la un nou roman, tapetează pereţii biroului cu foi pe care notează idei.

Will Self şi-a format obiceiul de a publica o carte pe an. Până în prezent i-au apărut romanele: „My Idea of Fun" (1993), „Grey Area" (1994), „The Sweet Smell of Psychosis" (1996), „Great Apes" (1997), „Tough, Tough Toys for Tough, Tough Boys" (1998), „How the Dead Live" (2000), „Dorian: an Imitation" (2002), „Dr Mukti and Other Tales of Woe" (2004), „The Book of Dave" (2006) şi trei colecţii de eseuri şi articole: „Junk Mail" (1995), „Sore Sites" (2000), „Feeding Frenzy" (2001). Self colaborează şi cu ziare britanice: „Evening Standard", „The Independent", „The Observer" şi „New Statesman". În afară de „Cartea lui Dave", au mai fost traduse în româneşte trei dintre romanele lui Will Self: „Cum trăiesc morţii", „Cucul şi pupăza" şi „Măreţele maimuţe".

„Cartea lui Dave"fragment de roman

„Cartea lui Dave" spune istoria lui Dave Rudman, un taximetrist londonez care, pentru a-şi răzbuna frustrările şi furiile, se apucă de scris literatură.

Ochii lui Dave rătăciră de-a lungul peretelui cu lambriuri de lemn pe care atârnau fotografii cu taximetrişti răposaţi : „Sid Greenglass, totdeauna cu prezenţă de spirit, acum, absenţă, 1935 - 1986", „Nesăbuitul Ross cu cea care n-a mai plecat, 1944 - 1998" (acesta înfăţişa o undiţă, o mulinetă şi două feţe ca de peşti), „Jefuitorul din Maida Vale, Terry Groves, 1941 - 1997". Vieţile lor păreau mai scurte decât media, cincizeci, cel mult şaizeci de ani. Ar fi putut fi din cauza selecţiei făcute atunci când noua cafenea fusese construită, iar fotografiile fuseseră transferate aici de la General Roy's - dar Dave se îndoia. Taximetria era întotdeauna o ocupaţie nesănătoasă, să stai pe scaunul care se zgâlţâie, toate umorile înspăimântătoare să ţi se strângă în burtă şi în picioare în timp ce stresul să ţi se scurgă prin urechi, şi ochi şi mâini în volan. Hemoroizi - cu asta te alegi de la tot statul ăla... hemoroizi... din cauza asta sunt atât de tâmpiţi.

Taximetrişti, oricum nu sunt mare lucru altceva în afară de asta - ei cred că sunt profesionişti, dar nu sunt. În cea mai mare parte sunt foşti altceva, foşti poliţai, foşti ofiţeri de armată, foşti drogaţi, foşti afurisiţi de boxeri - şi sfârşesc aici, pe perete, la aeroport, foşti dracului orice. Un ecran fusese cocoţat sus de tot, în colţul sălii de mese, şi arăta mişcările de pe alei în cea de-a doua staţie de alimentare. Aceasta era mai mare decât cea din faţa cafenelei, largă cât să cuprindă treizeci de benzi, fiecare din ele cu câte treizeci şi ceva de taxiuri aşezate la rând. După ce câte un şofer îşi croia drum centimetru după centimetru prin amândouă aceste ţarcuri ca pentru vite, un ecran îi spunea la care terminal trebuia să meargă. Într-o zi bună, totul putea dura câteva ore, într-una lentă, mult mai mult. Apoi nu exista nici o garanţie că urma să duci vreun client în centrul Londrei; puteai prinde doar un călător în trecere, rămas pentru o noapte, care voia să meargă la Holiday Inn, în capătul autostrăzii. Sau şi mai rău încă - pentru că cel puţin la o cursă sub cinci mile nu trebuia să te mai aşezi la rând - te alegeai cu o maşină plină de bunicuţe din Southall, cu sariuri fluturânde, toate cu bocceluţe pline cu mărunţişuri din Pakistanezia, toate necesitând ajutorul tău destoinic, care ar fi chinuit bietul Fairway în sus şi-n jos peste pragurile de cauciuc pentru reducerea vitezei până la nr. 47, pe Acacia Avenue, apoi ar fi plătit suma înscrisă pe aparat şi nici un afurisit de bănuţ în plus.

Două ore de aşteptare, douăzeci de minute de condus, douăzeci de minute de cărat bagaje şi totul pentru nişte amărâte de opt lire, ai ieşi mai câştigat dacă ai rumeni Big Mac-uri. Dave abandonă cotletul de porc cu mult înainte de a fi nevoit să oprească la a doua staţie de alimentare. Mai bine să stea în întunericul din taxi - poluat de odorizant, înţepător din cauza motorinei şi rânced din pricina mirosului stătut de ţigări - decât să suporte compania respingătoare a celor ca şi el. Taxiul - îşi petrecuse jumătate din viaţa adultă în el. Nu e numa' un motor - e aproape al dracului de uman... Se gândi intens şi cu mare elan la pastilele de dormit de lângă pat şi la sticla de Scotch de lângă ele. Îşi scărpină barba ţepoasă cu degetul mare, muşcat până la carne vie. Când îi veni rândul se simţi uşurat: traversă strada, îşi compostă tichetul şi se alătură anacondei de metal care îşi croia drum şerpuitor către prada bănoasă. În cele din urmă ajunse în faţă, iar ecranul afişă : „Nr. 47304, Terminalul 2". La capătul parcării de lângă Terminalul 2, şiruri întregi de pasageri erau evacuaţi prin uşile glisante, absorbiţi de la căldura dinăuntru de către umezeala şi frigul iernii londoneze.

Autobuzele suburbane grohăiau ca nişte porci mari; poliţai înarmaţi umblau ţanţoşi, cu coliere de puşti automate pe decolteurile Kevlar1. În faţa lui Dave, nişte călători îşi înghesuiau valizele burduşite într-un taxi, în timp ce şoferul îi ignora. Când eram învăţăcel, aş fi ieşit în drum, ţopăind ca un căţeluş... Să vă ajut ? Daţi-mi voie să pun asta aici, voi fi atent, putem să o aşezăm pe aceea în faţă... Nu acum, o, nu.

(fragment din „Cartea lui Dave" de Will Self, Editura Polirom, traducere şi note de Daniela Rogobete)