Vasile Şirli: „Am plecat din România împins de regim“

Între 1980 şi 1984 a fost director artistic al Casei de discuri Electrecord

Directorul muzical de la Disney Resort Paris povesteşte cum ultima înregistrare făcută în România a fost o machetă pentru filmul „Moromeţii“ cu bocetul pentru tăierea salcâmului.

„Adevărul": Vă amintiţi cum a apărut muzica în viaţa dumneavoastră?

Vasile Şirli: La radio. Eram copil, în anii '50, într-un oraş pe nume Sânnicolau Mare. Ascultam radioul la grădiniţă. Tot la radio am ascultat peste vreo doi-trei ani corul de copii al Radiodifuziunii de la Bucureşti şi vocile erau atât de frumoase, că am vrut să fac muzică numai pentru a intra în acest cor. Le-am spus părinţilor că eu vreau să merg la Bucureşti să cânt acolo. Între timp, ne mutaserăm în Variaş şi în satul ăla au găsit o vioară pe care mi-au cumpărat-o şi pe care n-am atins-o niciodată. Şi-au dat seama că nu mă trage inima spre vioară şi mi-au cumpărat un pian. Aşa am ajuns la muzică. Prin radio.

Când aţi emigrat din România în Franţa, în 1986, eraţi director artistic la Electrecord. Aveaţi o carieră frumoasă şi promiţătoare. Totuşi, de ce aţi plecat?

N-am vrut nicio clipă să plec din România. N-aveam probleme financiare, lucram numai cu oameni de mare valoare atât în teatru, cât şi în cinema.

Era o situaţie profesională foarte bună, aşa cum spuneţi.

N-aveam niciun fel de motiv aparent ca să plec. Problema era sentimentul de care aveam eu nevoie: libertatea de mişcare. Altminteri, n-am fost niciodată obligat să scriu la comandă, pentru spectacole oficiale.

Dar cum se manifesta în muzică genul acesta de presiune oficială?

Ştiu din interior ce se întâmpla în Uniunea Compozitorilor. Majoritatea celor care scriau pentru oficialităţi o făceau de bunăvoie, pentru că era o formă de a avea privilegii, un apartament mai frumos... Iar asta nu trebuie reproşat atâta vreme cât aveai sentimentul că nu există cale de întors. Foarte multe cântece politice din acea perioadă sunt foarte bine scrise, dacă facem analiză muzicală. Nu erau cu nimic mai prejos de marşurile scrise în Germania sau în Austria în secolul al XIX-lea. Calitatea exista. Ea a scăzut din punct de vedere al substanţei muzicale la sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80.

Cum se poate face, totuşi, presiune ideologică asupra unei arte cum e muzica?

Totul vine din interior. O observaţie profesionistă nu poate fi făcută de către un inspector al muncii. Critica şi forma de condamnare şi de obligare a unui creator muzical erau din interior. Atunci, erau atraşi fie adevăraţi profesionişti, fie pseudoprofesionişti... care erau obligaţi să aibă o părere. Iar când nu te pricepi, cel mai uşor e să fii critic.

În acest context, dumneavoastră aţi ajuns director artistic la Electrecord...

Da, a fost un context anume. Inginerul-şef al uzinelor Electrecord a fost numit director general. În vremea aceea, acolo era şi redacţie, şi uzină de fabricare a discurilor. Eu lucram la Editura Muzicală şi am fost contactat. Aveam 31 de ani... Îmi convenea ce făceam, nu câştigam mult, dar era exact viaţa care-mi plăcea, aşa că am refuzat. Dar în vara anului '80, eram cu familia la Sinaia, într-una din casele de creaţie ale Uniunii Compozitorilor. Acum, privind ce s-a întâmplat, mi se pare ca un context dintr-o bandă desenată. Cu mine în vilă erau maeştrii Tudor Ciortea şi Pascal Bentoiu şi ne-am întâlnit în hol la un pahar de vin... iar printre altele mi-au spus: „Am auzit că aţi refuzat să fiţi director la Electrecord". Am răspuns: „Da, sunt bine acolo unde sunt..." Şi una din frazele acelei seri a fost: „Nu e bine. Mai bine să fii unul de-al nostru decât unul de-ai lor." M-am dus la Bucureşti şi am spus: „Da".

Aveaţi libertate în această funcţie?

Domnul Hegheduş întotdeauna îmi rupea demisia. Erau compozitori cu lucrări dedicate familiei Ceauşescu pe care eu refuzam să le pun pe disc pentru că erau proaste, aşa că existau multe plângeri şi antipatii... Dar eram fericit pentru că, din poziţia mea, puteam să fac mici gesturi pentru muzica rock, pentru muzica contemporană. Pus în contextul respectiv, era mare lucru. Era o perioadă în care simţeam că dacă vreau să fac ceva se poate. Abia pe urmă mi-am dat seama că puteam să fiu dat ca exemplu celor nemulţumiţi: „Cine spune că n-aveţi libertate, uite Şirli cum pleacă..."

Şi asta vă deranja?

De fapt, atunci am început să mă tem. Prin iunie '84 am fost la un festival de muzică uşoară în Cehoslovacia. În ultima seară am luat hotărârea: „Mâine mă duc la Bucureşti şi demisionez". Nu m-a crezut nimeni. „Cum adică? Ai pâinea şi cuţitul în mână şi vrei să pleci?" De la aeroport m-am dus direct la Consiliul Culturii şi le-am zis că eu n-o să mai vin. Domnul Hegheduş, ca de obicei, a pus radioul foarte tare şi mi-a spus: „Am să te consider în concediu fără plată pentru că dacă demisionezi n-o să mai poţi să pleci din ţară". Era perioada în care lucram cu Lucian Pintilie la Paris, făcusem deja cu Mircea Daneliuc „Glissando". În 1986, am lucrat la Paris cu un regizor francez şi cu Petrică Ionescu. Pe 1 martie m-am întors pentru că urma să fac muzica pentru „Moromeţii". Ţin minte că era zăpadă multă, era interzis să circuli şi eu chiar atunci mi-am schimbat maşina, un Oltcit pe care l-am primit murdar şi am plecat cu tata să-l curăţ. La Casei Scânteii am oprit în parcare, ca să urc la serviciul paşapoarte, pentru că-mi expira viza. Mă întâlnesc cu doi amici şi printre maşini apare doamna Anabela, şefa de la paşapoarte, care parcă a dat ochii cu o fantomă. Pe un ton foarte grav, mi-a spus că dosarul meu se afla la Cabinetul 2... la Elena Ceauşescu. Am întrebat-o ce să fac. Iar ea s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus: „Mergeţi la Paris şi cereţi prelungire de viză acolo". În clipa aceea toată dorinţa mea de a nu pleca din România era pusă în cauză. Am hotărât să plec împins de regim... Tata mi-a spus că eram alb ca varul când m-am întors. Mi-am sunat verii de la Timişoara şi i-am rugat să se intereseze când e de serviciu echipa de grăniceri pe care o ştiam eu. „Poimâine", a venit răspunsul în juma de oră. Atunci am luat hotărârea. Am sunat la inginerul de sunet de la Electrecord şi i-am spus că aş vrea să lucrez în acea noapte. Pe urmă am sunat-o pe Maria Dragomiroiu şi i-am zis: „Săru'mâna, aş vrea să înregistrez un cântec cu dumneavoastră diseară. Se poate?" Zice: „Am o nuntă. Dar la 5 de dimineaţă pot să vin". „Moromeţii" avea o vizionare în faţa unei comisii a doua zi şi voiam să rezolv lucrurile. Aşa că în noaptea aceea am înregistrat ultimul lucru în România, o machetă pentru bocetul de moarte pe care Marin Preda l-a scris în „Moromeţii" pentru tăierea salcâmului, cu Maria Dragomiroiu. 

Şi cum aţi ieşit, totuşi, din România? Începeaţi să fiţi persona non grata de vreme ce dosarul era la Elena Ceauşescu...

După ce am dus macheta la Buftea, am luat maşina cea nouă şi am plecat spre Timişoara şi spre graniţă. Mergeam cu 50 de kilometri la oră de teamă să nu distrug motorul. Aşa am traversat toată Iugoslavia, Austria şi Germania. Am sunat acasă şi soţia mi-a spus să nu uit să aduc un anumit medicament... care nu exista. Era un fel de cod care însemna: „Să nu te mai întorci!" Pe urmă am aflat că la câteva ore după ce am plecat fuseseră deja „în vizită" la mine acasă. La graniţă am avut noroc. Au fost inconştient de drăguţi şi m-au lăsat să trec, deşi viza de pe paşaport era expirată. Aşadar, eu n-am plecat din dorinţa de a pleca, ci, mai degrabă, pentru că era riscant să fi rămas în România... În ţară au fost oameni care au făcut gesturi superbe faţă de familie, printre ei Johnny Răducanu. Mi-a spus soţia mea că într-o zi a primit un telefon de la el, i-a spus că vrea s-o vadă şi i-a dat un plic: „Domnul Şirli mi-a dat acum câţiva ani banii ăştia... şi vreau să vi-i dau înapoi acum".

„În 1990, m-am angajat la Euro Disney spunând că voi sta doi ani şi uite că sunt încă acolo"

La Paris, v-a fost mai greu decât la Bucureşti?

Oamenii au fost extraordinari. M-au adoptat prin recomandările prietenilor de la Bucureşti. Petrică Ionescu m-a luat să stau la el luni de zile. În perioada aia aveam o pungă plină de chei cu numele persoanelor care-mi spuneau: „În perioada asta eu sunt plecat, în asta eu..." şi mă mutam aşa dintr-o casă în alta. Pe 7 mai, eram într-o garsonieră în margine de Paris şi am aflat de la Bucureşti că nepotul meu de 20 de ani are cancer la genunchi, cu speranţă de viaţă trei luni. Era marea finală din Cupa Campionilor, Steaua cu Barcelona. Petrică Ionescu m-a sunat să vin la el să vedem meciul, iar eu l-am întrebat dacă nu ştie un oncolog. Un mare profesor de la Villejuif, pe care-l cunoscusem la o premieră, m-a ajutat să-l scoatem din România. A urmat un trafic extraordinar de lamele de biopsie, absolut interzis de scos din ţară. După câteva săptămâni, nepotul meu a venit la Paris. Pe formele de internare au scris: „Internat în urgenţă, ca vizitator..." După zeci de intervenţii, a fost salvat. Tot prin intervenţii am primit o locuinţă socială. Aveam doar două saltele de plajă. Perioada aia nu a fost deloc angelică. Dar nu exista cale de întors. Şi când nu există cale de întors ai o forţă anume. Tinerilor care vor să-şi facă o carieră în altă parte, le spun: „Vouă vă este mult mai greu, pentru că voi aveţi cale de întors".

Şi cum aţi ajuns să lucraţi la Disneyland?

Am încercat să-mi fac o carieră în Franţa, fiind hotărât să-mi schimb meseria, dacă nu reuşeam nimic cu muzica. Am lucrat şi la negru. Am luat la rând casele de discuri şi am bătut la uşă până când am ajuns la cineva care a vrut să lucrăm împreună. Din clipa aceea nu am mai părăsit muzica şi am lucrat pentru televiziune, film industrial, publicitate, orice... În '89, am reuşit să-mi fac o casă de producţie împreună cu un prieten francez. Tot atunci am fost contactat, prin Petrică Ionescu, de cineva de la Disneyland. Nu ştiam absolut nimic, n-aveam idee ce înseamnă un parc tematic. Îl ştiam pe Disney doar din desenul animat. Exista acel dispreţ faţă de superficialitatea americană de a te da în bărci şi-n lanţuri... Când m-a sunat directorul artistic şi mi-a spus că vrea să ne vedem şi să-mi propună să mă gândesc la un tip de muzică pentru o paradă Disney eu am zis: „Ce înseamnă paradă Disney?" Mi-a explicat... Trebuie să înţelegeţi că fiecare car alegoric este o uzină. Totul este electric, se deplasează singur, are roboţi. Sunt mari scene de operă sau de teatru care se plimbă singure pe străzi. În noaptea aia s-a întâmplat ca într-un film foarte prost american. În apartamentul meu social aveam un sintetizator, am început să cânt şi am înregistrat pe un casetofon. Am cântat continuu 15 minute, pe urmă am scos caseta şi a doua zi m-am prezentat cu ea. După două minute a oprit-o şi m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez permanent pentru Disney. Iar eu am spus: „Nu!" Aveam o societate de producţie, aveam ce să fac în perioada aia. Apoi a venit la Paris patronul mare de la Disneyland şi am fost chemat şi eu. Au pus acea casetă, iar el a spus: „Deci există director muzical..." Când a aflat că nu vreau să semnez cu ei a spus să fiu trimis în America să văd despre ce e vorba. În aceeaşi seară am primit biletul de avion. Aşa m-am dus în Florida să văd cum arată un parc de distracţie. Când m-am întors la Paris, am acceptat. Mi-am dat seama că nivelul muzical era foarte înalt. Pe 3 decembrie 1990, m-am angajat la Euro Disney spunând că voi sta doi ani şi uite că sunt încă acolo...

Acum lucraţi mult în România. Ce vă deranjează de câte ori reveniţi?

Lipsa de exigenţă.

Aţi fost tentat să vă întoarceţi?

Când am ajuns în Franţa, în 1986, a fost o tăietură. E foarte greu când pleci, iar întoarcerea poate fi la fel de grea. Prefer să mă simt acasă în Franţa...

Una din două

„Alice în Ţara Minunilor" sau „Faust"?

Ambele.

Franţa sau România?

Şi una, şi alta.

Pe scenă sau în parcul de distracţie?

În parcul de distracţie sunt pe scenă.

A căuta sau a descoperi?

Nu poţi descoperi fără să cauţi...

A râde sau a plânge?

Cunoaşteţi râsul trist?!

Prieteni sau singurătate?

Prieteni. Dar mă apropii mai mult de prieteni după ce-am lucrat în singurătate.

A pleca sau a te întoarce?

A pleca.

Mozart sau Beatles?

Nu pot să aleg între ei...

A vorbi sau a tăcea?

O, ce bine e să taci din când în când!

Satul sau metropola?

Născut la ţară sunt foarte citadin. Ador anonimatul din oraş.

"Majoritatea celor care scriau pentru oficialităţi o făceau de bunăvoie, pentru că era o formă de a avea privilegii, un apartament mai frumos..."

"Nu exista cale de întors. Şi când nu există cale de întors ai o forţă anume. Tinerilor care vor să-şi facă o carieră în altă parte, le spun: «Vouă vă este mult mai greu, pentru că voi aveţi cale de întors»."

Poveste de succes

Numele: Vasile Şirli
Data şi locul naşterii: 25 septembrie 1948, Variaş, jud. Timiş
Starea civilă: Căsătorit
Studiile şi cariera:
- A absolvit Conservatorul de Muzică din Bucureşti.
- În 1972, a devenit redactor la Editura Muzicală.
- Între 1980 şi 1984 a fost director artistic al Casei de discuri Electrecord şi în acea perioadă a realizat nenumărate emisiuni radiofonice şi albume discografice.
- A scris muzică de scenă, muzică de film şi muzică uşoară şi a lucrat cu importanţi regizori printre care Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc şi Stere Gulea.
- În 1986, a emigrat la Paris unde este stabilit în prezent.
- În 1990, a devenit director muzical la Disneyland Resort Paris, funcţie pe care o deţine şi în prezent.
- După 1990, a reînceput să lucreze cu regizori români, cea mai importantă colaborare fiind cu Silviu Purcărete şi cu Teatrul Naţional „Radu Stanca" din Sibiu.