Unde ne sunt grădinile de vară?

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Bucureştiul de azi nu păstrează nici măcar urmele grădinilor publice în care oamenii se adunau în după-amiezile de vară, până târziu în noapte. Oraşul a devenit nu numai indiferent faţă de propriul trecut, ci şi amnezic. Nu mai ţine minte unde se aflau Grădina Capitol, Blanduziei, Union, Raşca, Oteteleşanu, Guichard, Stavri, terasa Cercului Naţional şi atâtea altele.

De ani întregi, autorităţile şi opinia publică deplâng starea unei capitale din ce în ce mai dispreţuite de propriii locuitorii, bucureşteni înnăscuţi sau adoptaţi. În mod previzibil, în cele două decenii postcomuniste care s-au scurs, oraşul nu numai că n-a avut timp să se racordeze la propriul trecut, la propria identitate, ci n-a reuşit nici să-şi amintească cu adevărat istoria pe care a trăit-o, cu bune şi cu rele.

În vara penultimului an din primul deceniu al secolului al XXI-lea, mileniul III, Bucureştiul este sufocat de mici terase de vară, unele şic, altele primitive, murdare, fără personalitate. Adesea spaţii publice, grădinile de vară din secolul XX sau cele frecventate în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea s-au pierdut, cu farmecul lor cu tot, pentru totdeauna. Supravieţuiesc numai în amintirile unor vârstnici, în albume de fotografii şi în foarte multe volume de memorialistică. Ca spaţii exemplificatoare ale unui anume spirit citadin şi ale mentalităţii despre loisir, grădinile publice din urbea lui Bucur sunt doar istorie. O istorie de care nimeni nu are nevoie în era vitezei.

În aşteptarea bunului-gust

Situaţia din centrul oraşului este relevantă. Aici au existat nenumărate grădini de vară: Raşca (pe locul în care se află acum Facultatea de Arhitectură), Universităţii, Blanduzia, Şuţu, Capitol. Astăzi, nici urmă de aşa ceva, deşi oraşul se sufocă între blocuri şi câteva clădiri istorice, doar unele reabilitate, care nu-i salvează onoarea.

În Piaţa Universităţii, la kilometrul zero al Bucureştiului, exista o grădină care alcătuia un continuum cu Grădina Palatului Şuţu, azi Muzeul de Istorie a Bucureştiului. Pe strada Academiei, la numărul 2, se află acum Res­taurantul Blanduziei, care simulează aşa-numita atmosferă românească. În unele seri, câte un taraf mai cântă melodii de inimă albastră şi folclor urban din Micul Paris, pe care toată lumea îl invocă sentimental, dar pe care mai nimeni, nici un întreprinzător, nu-l exploatează cu gust. Mica terasă cu muşcate şi petunii este, şi ea, amnezică: nu păstrează nimic din grădina de vară din secolul trecut, iniţial numită Gagel şi după aceea Edison.

Nici urmă de cornuri calde care să se servească la miezul nopţii, nici urmă de bere specială, din cea cu care orăşenii şi neorăşenii din veacul trecut se delectau şi la „Carul cu bere". De când a fost construită, după 1947, clădirea restaurantului se află pe spaţiul efectiv al grădinii uitate. Nici urmă de estrada pe care se jucau „comedii" şi „spectacole vesele", la care se îmbulzeau muşterii de toate soiurile.

Blanduzia nu păstrează nimic din propriul trecut. Clienţii care trag la o fasole cu ciolan sau la o porţie de sărmăluţe n-au habar de ce-a fost înainte şi nici vreo plăcuţă, oricât de firavă, oricât de insignifiantă, nu le spune nimic şi nu le stârneşte imaginaţia. Oameni de afaceri aflaţi în trecere şi străini pentru care prostul-gust este pitoresc se opresc zi de zi la Restaurantul Blanduzia. „Nu ştiu, domnişoară, ce a fost înainte. Eu ştiu restaurantul de pe vremea lu' Ceauşescu, când era la fel", iată tot ce poate spune un client asudat în vara lui 2010. „Pe vremuri era vin de ţară", contiună acelaşi client, în faţa unei porţii de ceafă de porc.

Doamna Irina, bistriţeancă venită la Bucureşti să cumpere o garsoanieră pentru fiul care va studia în Capitală, la Universitate, a obosit de căutat ceva „ieftin şi bun". „La Blanduzia trăgeam cu soţu' când mai veneam la cumpărături, pe vremea lu Ceaşcă, când ne mai aranja cineva pachete de cafea şi altele. Mie îmi place şi acum", mărturiseşte clienta în faţa unei ceşti de cafea, în aşteptarea unui agent imobiliar.

În general, muşteriii îşi văd de berea adusă de chelnerii care nu prea ştiu nici să vorbească, nici să servească, dar se uită bănuitor dacă nu iei masa. Ştergarele cu motive populare nu rezolvă „specificul românesc", ci doar exemplifică prostul-gust. Obiceiul de a-ţi forma o clientelă fidelă în buricul târgului a apus şi el, în era vitezei şi a câştigului cu orice preţ.

La intersecţia Academiei - Edgar Quinet (unde se află azi librăria, faţa dinspre Facultatea de Arhitectură) a existat până în anii '30, epoca urbanizării pline de avânt, Grădina Carpaţi, căreia i-a luat locul un imobil modernist, distrus şi el la cutremurul din 1977. În Sărindar, Cercul Militar era înconjurat de o terasă mai mereu aglomerată, loc de întâlnire al profesioniştilor din diverse domenii, dar şi al aristocraţilor pentru care cutuma şi eticheta înseamnau aproape totul. Astăzi, Cercul Militar este cum îl ştim. Terasa adăposteşte, din când în când, nuntaşi care se hrănesc din gloria de altădată a locului, fălindu-se că, din moment ce fac nuntă la Cercu' Militar, înseamnă că trăiesc pe picior mare.

image

Grădina Oteteleşanu, în anii ei de glorie

Cultură urbană printre ruine

Mai jos de Cercul Militar, vizavi de Teatrul Mic, pe strada Constantin Mille (fostă Sărindar), la numărul 13, se vede ruina tristă şi rece a Grădinii de Vară Capitol, care avea şi un cinematograf. Încercarea de resuscitare din verile lui 2008 şi 2009 a eşuat. Acum, un lacăt şi nişte porţi pictate întâmpină ochiul trecătorului, curios au ba. Constrastul strident dintre frontonul de modă veche şi arta contemporană executată sugestiv pe porţile ruginite e tot ce se observă. Dincolo de el, un spaţiu mort îţi trăieşte viaţa de apoi. Cultura urbană (proiecţii de filme, live visuals, video art, dans contemporan, expoziţii de fotografie şi de grafică etc.) pe care voiau s-o pună la lucru inimoşii dornici de locuri speciale nu se materializează nicicum pe termen lung.

Ruina Cinematografului Capitol nu are nicio şansă reală să renască din propria cenuşă. Involuntar, graţie unei poezii a decăderii care are întotdeauna efect estetic, spaţiul este bun de decor în care să se facă diverse fotografii. Gunoiul coabitează armonios cu buruienile şi cu pustiul care-ţi dă fiori în mijlocul Bucureştiului. Astăzi paradis al iepurilor, între „bube, mucigaiuri şi noroi", fostul cinematograf în aer liber păstrează un ecran trist, sfâşiat şi colorat de artişti în devenire, dornici de puţină culoare şi de puţină viaţă. Concret, pentru ei, fosta grădină publică e numai bună pentru petreceri neconvenţionale pe-nserat.

Însă, în acest decor cinematografic cu mare potenţial, iubitorii de artă contemporană nu au putere, căci puterea o dă banul, care n-a mai ajuns de multicel prin zonă. Asociaţia Save or Cancel a făcut ce a putut, încercând să resusciteze spaţiul mort, acum proprietate privată. L-a ţinut artificial în viaţă câteva luni, după care el a urmat cursul firesc. Cel firesc în urbea lui Bucur, desigur, în care asociaţiile semnalează, iar autorităţile... monitorizează. Veşnic. Grădina de vară în care se strângeau interbelicii, mai ales gazetarii care lucrau în zonă, şi cei care le-au urmat există numai în volume de memorialistică. La Union, pe strada Câmpineanu, grădina de vară care a existat odată în carne şi oase, cea care-l înspăimânta pe Jupân Dumitrache, cherestegiul din „O noapte furtunoasă", căci cucoanele vedeau acolo bazaconii de „comedii" şi atrăgeau atenţia „papugiilor", nici urmă de grădină sau de vreo plăcuţă.

Şi amintirea a dispărut...

Ca „piedică în calea uitării", complet ineficientă, a rămas denumirea unei săli a Cinematecii din România. Între Cinemateca Union şi actualul bloc-turn de vizavi de Sala Palatului se întindea Grădina Union, cuibuşorul iubit de mondenii sfârşitul de secol XIX. Istoricii recenţi şi istoricii consacraţi ai Bucureştiului povestesc despre agitata viaţă de noapte care însufleţea locul din apropierea reşedinţei regale cu lieduri şi melodii uşoare, la modă. Domnul Ion Vlădescu, octogenar care locuieşte în zonă, ştie câte ceva despre grădina de altădată, mai mult din citite şi mai puţin din auzite.

„Se ţineau spectacole, cânta orchestra, oamenii erau civilizaţi, domnii rămâneau până târziu în noapte, dar doamnele mai rar", iată ce a aflat un bucureştean get-beget. Constantin Olariu consemnează în „Bucureştiul monden. Radiografia unei prăbuşiri (1940-1970)" că la Grădina Union-Suisse (aceasta era denumirea completă, pentru că unul dintre corpurile de clădiri găzduia clubul coloniei elveţiene) „mesele erau ocupate din vreme în fiecare seară, cam 300-400 de locuri". Muşteriii veneau să-l asculte, după 1875, pe I.D. Ionescu, cântăreţul intrat în istorie datorită cel puţin unei melodii arhicunoscute despre „o botină/ din cea mai fină", şi pe franţuzoiaca Fanelly, care i-a fermecat pe ministrul Mihail Kogălniceanu şi pe ministrul Dimitrie Sturdza.

Coborând pe aceeaşi stradă, la numărul 12 de pe Ştirbei-Vodă de azi se afla Grădina de vară Guichard, terasa unui restaurant renumit, din spatele Palatului Regal. Astăzi, la intersecţia Câmpineanu - Ştirbei Vodă (mai exact, chiar în faţa Bisericii Luterane), locul în care jucaseră teatru renumitul Pascaly şi trupa sa este amnezic. Nu ştie de unde vine şi, potrivit proverbului, nici încotro se îndreaptă. În centrul Bucureştiului, grădinile de altădată au dispărut fără urmă, înghiţite de noul oraş şi de elanul modernizării. Nici măcar cele mai cunoscute - cum ar fi Grădina Oteteleşanu - nu au parte de o plăcuţă. Atunci, ce să mai vorbim despre Grădina Filaretului, Grădina Trocadero sau „La Leul şi Cârnatul"?

Spartul oalelor la petrecerile în aer liber la sfârşit de veac

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, citadinii, bărbaţi şi femei, petreceau în grădinile publice de Paşte, de Sf. Gheorghe şi de 1 mai. Constantin Bacalbaşa povesteşte în „Bucurescii de altădată: „Bărbaţii desbrăcaţi la jiletcă ori la cămaşă, femeile cu tistimelele desfăcute, cu coadele resfirate, toţi învioraţi de băutură, vorbeau de o dată ori cântau; câte odată aceste petreceri se sfârşeau şi cu straşnice păruieli.

Lăutarii, nelipsiţii lăutari, cântau la ureche de inimă albastră, din când în când auzeai câte un oftat prelung, chiote, glasuri, răguşite. Când soarele începea să apună, grupurile se sculau şi începeau să plece, lăutarii se mai ţineau după câte unii mai «damblagii», iar pocnetele oalelor sparte răsunau neîncetat până ce grădina se deşerta.

Fiindcă obiceiul tradiţional era ca, după ce au petrecut bine, oamenii să dea cu oalele de pământ şi să le audă pocnind ca un pistol. Această tradiţie nu avea la origină decât un interes higienic. Căci, dacă oalele ar fi rămas pe loc, negustorul le-ar fi revândut ca noui, la viitoarea petrecere."

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite