Gabriel Liiceanu şi Nicolae Manolescu despre „povestaşul“ Llosa

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mario Vargas Llosa
Mario Vargas Llosa

Printre traducătorii în româneşte ai laureatului cu prestigiosul premiu se numără Mihai Cantuniari, Mariana Sipoş, Luminiţa Voina-Răuţ, Coman Lupu, Mona Ţepenag. Autorul peruan Mario Vargas Llosa a primit săptămâna trecută Premiul Nobel „pentru francheţea imaginilor prin care a descris rezistenţa, revolta şi înfrângerea individuală“.

„Eu trăiesc scriind. Munca îmi organizează viaţa, mă apără de frustrări, de eşecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm toţi în viaţa de zi cu zi. Munca îmi ordonează tot ce mi se întâmplă, bune şi rele, oamenii pe care îi cunosc, lucrurile ... pe care le văd, le citesc, le visez şi, desigur, mi le imaginez", spunea Mario Vargas Llosa în discuţia cu Gabriel Liiceanu, la Romexpo, la 20 noiembrie 2005.

Scriitorul, laureat săptămâna trecută cu Premiul Nobel pentru Literatură, sublinia atunci, în cadrul celei de-a doua vizite în România, că scrisul „este singura «orgie perpetuă» pe care şi-o poate oferi o fiinţă umană". Filosoful Gabriel Liiceanu a editat dialogul său cu Mario Vargas Llosa, în volumul apărut la Humanitas, „Chipuri ale răului în lumea de astăzi". „E nociv să creezi o societate de sfinţi. Nu este posibil să creezi o lume de sfinţi, fiindcă trebuie să pui în aplicare violenţe şi coerciţii absolut atroce, de vreme ce, desigur, nu toţi au vocaţia sfinţeniei", declara invitatul de onoare în timpul conferinţei de la Romexpo.

Al doilea „nobelizat" premiat la Neptun

Scriitorul Mario Vargas Llosa a ajuns la Bucureşti la 18 septembrie 2005 şi a plecat imediat la Neptun, invitat de Uniunea Scriitorilor, în cadrul Festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură", pentru a i se decerna Premiul „Ovidius", în valoare de 10.000 de euro, „pentru valoarea operei literare şi contribuţia la afirmarea libertăţii de expresie şi a toleranţei interetnice". La decernare, scriitorul a punctat importanţa literaturii: „Intri într-o ficţiune, în adevărul acestei minciuni, şi uiţi de viaţa reală, de condiţia noastră mizeră, mediocră, la care suntem condamnaţi".

Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, s-a întrebat ani întregi de ce scriitorului, acum în vârstă 74 de ani, nu i se acordă Premiul Nobel. „Eu am şi un motiv personal să mă bucur că a luat premiul. În 2005 a fost la Festivalul «Zile şi nopţi de literatură» de la Neptun, la invitaţia mea. A luat marele premiu. Este al doilea nobelizat premiat la Neptun. Celălalt a fost Orhan Pamuk. Deci am avut şi noi o selecţie destul de corectă", a declarat Nicolae Manolescu pentru „Adevărul".

„Literatura îi apără pe oameni de nefericire"

Llosa a venit pentru prima dată la Bucureşti în 1995, cu ocazia lansării volumului autobiografic „Peştele în apă", tradus de Luminiţa Voina- Răuţ. Zece ani mai târziu, Mariana Sipoş, care a tradus „Sărbătoarea ţapului" (în colaborare cu Luminiţa Voina-Răuţ), „Paradisul de după colţ" şi „Tentaţia imposibilului", a realizat în 2005 un interviu, difuzat de TVR Cultural, în care Mario Vargas Llosa explica de ce a candidat la preşedinţia ţării sale în 1990 şi a pierdut în faţa lui Alberto Fujimori, de ce se simte ca „peştele în apă" doar în lumea ficţiunii, ce este pseudodemocraţia, cum vede lumea de azi şi mai ales cum priveşte România, pe care după prima vizită o critica pentru xenofobie într-un articol din „El Pais". „Literatura îi apără pe oameni de nefericire", declara scriitorul în cadrul interviului difuzat de la TVR Cultural, iar traducătoarea Mariana Sipoş considera că „Războiul sfârşitului lumii" şi „Conversaţie la Catedrală" rămân scrierile sale majore.

Llosa

Coman Lupu a tradus „povestaşul"

Printre traducătorii lui Mario Vargas Llosa se numără Coman Lupu („Oraşul şi câinii", „Mătuşa Julia şi condeierul", „Povestaşul"), Mihai Cantuniari („Conversaţie la catedrala", „Războiul sfârşitului lumii", „Cine l-a ucis pe Palomino Molero", „Lituma în Anzi", „Pantaleon şi vizitatoarele", „Istoria lui Mayta. Domnişoara din Tacna"), Luminiţa Voina-Răuţ („Rătăcirile fetei nesăbuite", „Peştele în apă", „Adevărul minciunilor"), Alma Maria Moldovan („Elogiu mamei vitrege"), Dragoş Cojocaru („Băieţii şi alte povestiri"), Mona Ţepeneag („Casa Verde"), Gabriela Ionescu („Caietele lui Don Rigoberto").

Carte-simbol despre nevoia de real magic, construită pe două planuri, „Povestaşul" a fost tradusă de Coman Lupu, arătând frământările scriitorului legate de rostul lui şi al ficţiunii. Amintirile naratorului despre un coleg din tinereţea universitară, atras irezistibil de cultura amazoniană, alternează cu povestirile pline de poezie ale unui povestaş, depozitar al memoriei colective şi garant al unei mici comunităţi pierdute în selva peruviană.

„Cu Llosa trăieşti câteva vieţi"

Scriitorul şi traducătorul, Mihai Cantuniari consideră că „Llosa e departe de a fi uşor de tradus, chiar dacă lectura lui compensează din plin efortul depus" şi că cea mai dificilă muncă este „căutarea peruanismelor, care abundă, şi găsirea tonului potrivit la fiecare carte, însă extrem de benefic e sentimentul că ai găsit cuvântul potrivit, expresia nuanţată, imaginea care serveşte cel mai bine acţiunea romanului".

Potrivit traducătorului Mihai Cantuniari, „omul Llosa este direct şi spontan, foarte prietenos, deschis, plin de interes faţă de orice nouă realitate", iar cel care nu i-a citit cărţile pierde o lume: „Pierde orizontul istorico-geografic, viermuiala umană şi înlănţuirea de destine dramatice din «Războiul sfârşitului lumii», umorul torenţial din «Pantaleon şi vizitatoarele», uimitoarea şi revoluţionara construcţie epică din «Conversaţie la Catedrala» şi misteriosul peisaj andin, bântuit de credinţe şi eresuri, din «Lituma în Anzi». Aşadar, pierde mult. Cu Vargas Llosa nu numai că trăieşti câteva vieţi, dar călătoreşti cu viteza gândului în Brazilia, Peru, Franţa... şi te întorci mult îmbogăţit".

Gabriel Liiceanu: Frumuseţea zeului în crepuscul

Gabriel Liiceanu şi Mario Vargas Llosa, la Romexpo Bucureşti, în 2005

Gabriel Liiceanu şi Mario Vargas Llosa,  la Romexpo Bucureşti, în 2005

În anii '80 citisem, ca mulţi din generaţia mea, „Războiul sfârşitului lumii", în româna superbă a lui Mihai Cantuniari. A fost prima mea întâlnire cu Vargas Llosa. (...) Dar ce mă tulburase cu adevărat în cazul Sfârşitului lumii era că autorul ei nu era mort, aşa cum se întâmpla îndeobşte cu semizeii tradiţionali pe care îi numeam „clasici". Straniu era să descopăr că un asemenea personaj, făcut pe alt tipar decât al nostru, putea să aibă calitatea cu totul nedivină de a fi contemporanul meu, de a avea cu doar şase ani mai mult decât mine. (...)

Apoi, pe măsură ce-i citeam cărţile, altele şi altele, care veneau peste mine ca un şuvoi a cărui forţă părea că se amplifică neîncetat, senzaţia aceasta stranie că sunt contemporan cu cineva de la care, prin cine ştie ce întâmplare miraculoasă, întâlnindu-l şi chestionându-l, aş fi putut smulge cheia divinului mister se preciza şi mă neliniştea mai tare cu fiecare carte nou deschisă. „Lituma în Anzi", pe care o citisem cu două-trei luni înainte de revenirea autorului ei în România, îmi provocase, prin perfecţiunea ei, o ultimă criză de admiraţie şi de umilinţă.

Şi apoi Vargas Llosa sosise pe neaşteptate, părând că se întruchipase din însăşi neliniştea primei mele lecturi. Apariţia lui avea ceva din frumuseţea unui „dieu en crepuscule", cum mi-a venit să-i spun când l-am văzut la aeroport. „Zeul în crepuscul" era ajutat de un post autohton de televiziune, două seri mai târziu, „să treacă ecranul" ca adorator al Shakirei. Asta era, pentru jurnaliştii noştri şi pentru o nouă generaţie de necititori, Vargas Llosa. La conferinţa de presă de la Institutul Cultural Român, cea mai bună întrebare pe care cei din sală au reuşit să i-o pună a fost „ce crede maestrul despre jocul de fotbal?". Nici una dintre întrebări nu a avut nici o legătură cu vreuna dintre cărţile lui. (...)

Dineu final, cu câţiva apropiaţi. Spectacolul sejurului lui Vargas Llosa la Bucureşti s-a terminat. Mă aflu în dreapta lui şi îl văd din profil. E frumos, la cei 69 de ani ai săi. Stă uşor răsturnat pe spătarul scaunului, cu ochii închişi, şi ţine în mână cupa evazată a paharului cu vin roşu. Simt nevoia să-i mulţumesc, altfel decât printr-o simplă formulă, că a venit. „V-am privit în toate zilele astea. Cred că aveţi tot ce îşi poate dori un om". Şi apoi îi spun ce mi-a trecut prin minte atunci când l-am văzut la aeroport, povestea cu frumuseţea zeului în crepuscul.

(Fragment din argumentul cărţii „Chipuri ale răului în lumea de astăzi - Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu", Humanitas, 2006).

Nicolae Manolescu: Llosa nu e un scriitor militant

Vargas Llosa, la Neptun, în 2005, alături de Nicolae Manolescu

Vargas Llosa, la Neptun, în 2005,  alături de Nicolae Manolescu

Este o surpriză mare şi plăcută acordarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Mario Vargas Llosa. O surpriză pentru că el, de ani întregi, figurează pe lista candidaţilor, dar nu era pe lista din 2010. Iată că a luat premiul tocmai când presa n-a reuşit să-i găsească numele. Este o surpriză şi pentru că de multă vreme această distincţie n-a mai fost acordată unui scriitor (romancier şi eseist în cazul lui) care să fie nici mai mult, dar nici mai puţin decât scriitor. Preferinţa juriului a fost, de obicei, pentru scriitorii militanţi, într-un fel sau altul, mai mult pentru cei de stânga, dar asta e mai puţin important. Or, Llosa nu e un scriitor militant.

E destul de ciudat că motivaţia a fost „pentru că a cartografiat structurile puterii". Nu se leagă de niciun fel cu opera lui. E cam greu să cartografiezi structurile puterii când eşti cetăţean născut în Peru, şcolit şi trăit în Spania şi în Franţa, fiind mai degrabă un cetăţean al lumii. Romanele lui fac o mulţime de lucruri, dar exact asta nu fac. Motivaţia juriului presupunea un alt laureat. E ciudat. Se pare că există clişee foarte puternice în cazul tuturor juriilor.

Llosa este supravieţuitorul marii serii de scriitori sud-americani, care au propus realismul magic şi care promiteau să cucerească întreaga lume, dar din care acum n-au mai rămas decât câţiva. (...) Am avut chiar o polemică cu Llosa, printr-o ciudată coincidenţă. Pornind de la el, am scris două editoriale în „România literară", unul publicat, unul care trebuie să apară acum. El spunea că citim romane pentru că astfel putem evada în vieţi mult mai bogate, pe care nu le putem trăi. Eu nu sunt chiar atât de entuziast în ce priveşte literatura. Cred că, la urma urmelor, ea este cel mai inteligent, cel mai profund şi cel mai bogat divertisment din lume. Citim de plăcere, nu ca să învăţăm. Literatura nu ne învaţă nimic şi nu ne face nici mai buni, nici mai răi. Literatura ne procură o plăcere, una dintre cele mai pline de miez. Llosa se numără printre puţinii scriitori ale
căror eseuri teoretice contează în sine. În „Adevărul minciunilor", de pildă, găsim lucruri extraordinare.
Llosa omul e foarte rezervat. Mă aşteptam de la un meridional să fie mai expansiv.

În ciuda originii hispanice, Llosa este o persoană prudentă, un om cald, afectuos şi extrem de inteligent. L-aş pune în rând cu foarte puţinii mari scriitori contemporani care sunt şi eseişti capabili să gândească despre literatură: Milan Kundera, Vladimir Nabokov sau Jean d'Ormesson.

În 2005, la Neptun, Nicolae Manolescu i-a înmânat lui Mario Vargas Llosa Premiul „Ovidius".

Căsătorit cu o mătuşă, apoi cu o verişoară

Llosa, alături de Patricia, cea de-a doua soţie

Llosa, alături de Patricia, cea de-a doua soţie

- Mario Vargas Llosa s-a născut în 1936 la Arequipa şi a copilărit în Bolivia, împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, acesta, la cinci luni după căsătorie, îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru.
- Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima - experienţă descrisă în primul roman, „Oraşul şi câinii".
În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să ia de soţie o verişoară, Patricia. Inspirat de experienţa primei căsnicii, a scris „Mătuşa Julia şi condeierul" (1977), dedicat Juliei Urquidi Illanes, unul dintre cele mai savuroase romane din literatura sud-americană.
- A lucrat în Franţa ca profesor de spaniolă şi jurnalist. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, a luat distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar l-a acuzat pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten de servilism.
- A predat la universităţi din America şi Europa, remarcându-se prin forţa epică, luciditate şi ironie.
Din opera lui Llosa, la All a apărut volumul „Sărbătoarea ţapului", în timp ce RAO a publicat „Conversaţie la catedrală" şi „Războiul sfârşitului lumii".
- Curtea veche a lansat un volum de teatru, cu piesele „Domnişoara din Tacna; Kathie şi hipopotamul; Chunga", traducere de Mihai Cantuniari, Alina Cantacuzino.
- Cel mai recent titlu apărut la Humanitas, care i-a dedicat până acum lui Llosa o serie de autor care include 16 volume, este „Băieţii şi alte povestiri" (traducere Dragoş Cojocaru).
- În 2010 va fi publicat eseul „Orgia perpetuă. Flaubert şi doamna Bovary" (traducere Luminiţa Voina-Răuţ), editat iniţial de ALL, iar în pregătire pentru 2011, tot la Humanitas, se află romanul „El sueño del celta". Cartea va fi lansată de Editura Alfaguara la începutul lunii noiembrie, simultan în Spania, America Latină şi Statele Unite.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite