Ubi sunt...
0
Întrebarea poetică şi doar pe jumătate retorică pe care şi-o puneau Villon şi medievalii, inspiraţi de fatalismul Ecleziastului, mi-a revenit în minte zilele trecute, răsfoind presa anilor 1990.
E vorba, evident, de presa scrisă, cum va fi numită după explozia televiziunii, care s-a petrecut la noi pe la mijlocul deceniului cu pricina.
Unde sunt jurnaliştii de altădată?, m-am întrebat, aceia care ne umpleau viaţa cu informaţiile, comentariile, polemicile, insultele şi calomniile lor. Înaintaşi, cum ar veni, ai jurnaliştilor din ceea ce astăzi se cheamă mass-media. Cu 20 de ani în urmă, un jurnalist era un om care scrie, în prezent, el e tot mai des un om care vorbeşte. Aceasta fiind o deosebire destul de importantă, asemănările nu lipsesc într-o meserie care şi-a schimbat părul, nu şi năravul.
Vreţi să ştiţi ce m-a frapat în presa scrisă din anii 1990? Ceea ce mă frapează astăzi în mass-media: limbajul. O bună parte a presei de ieri şi de azi aparţine mahalalei lingvistice. Aşa se explică de ce m-am întrebat ce s-a ales de jurnaliştii de altădată care au făcut, cei dintâi, după 1989, din scrisul sau din vorba publică o mahala.
Ziariştii şi golanii de la universitate
Unde o fi Ioan Popa, despre care nu auzisem în primăvara lui 1990, şi nu ştiu nici acum cine a fost, şi care s-a „bucurat" că preşedintele României i-a făcut golani pe pieţarii de la Universitate, în loc să-i facă porci sau câini turbaţi? Cum ar fi meritat, se înţelege.
Dar celălalt redactor al aceluiaşi ziar, „Dimineaţa", care îşi intitula cu duioşie un articol „Malformaţia Anei Blandiana", iar pe „madam Doina Cornea" o socotea „mânată de interese cu conotaţii etnice", asta probabil fiindcă, după soţ, o chema Juhasz. Fie-i uitat numele ziaristului! Al Doinei Cornea şi al Anei Blandiana s-au dovedit, ele, de neuitat. Cine mai ştie cine a fost Al. Gavrilescu de la „Adevărul", care scria în acelaşi stil ordinar? Dar Eduard Gugui de la „Baricada", nu mai puţin hrănit din gunoaiele mahalalei dâmboviţene, care mi-a purtat sâmbetele (până când a murit într-un accident de maşină în Franţa), numai şi numai fiindcă am refuzat să-i public în „România literară" câteva foarte proaste versuri?
Presă cu orientare guvernamentală
Tot la „Baricada" şi-a făcut debutul în publicistica postdecembristă, cu texte deopotrivă de ireproductibile, poetul Cezar Ivănescu, aflat o vreme în plină pubertate anticomunistă. Mahalaua nu ţinea cont de partide sau de tabere politice. Şi era uneori girată de personalităţi cunoscute. La unul din ziarele guvernamentale, patron era Al. Piru, care îşi bea zilnic cafeaua în redacţia de pe strada încă Rozelor, apoi pleca la Universitate, fără a citi inepţiile care urmau a fi publicate.
Într-un articol, i-am adus aminte istoricului literar care fusese de un personaj evocat de E. Lovinescu, în polemica purtată cu Camil Petrescu între războaie, care se plimba printre turiştii de la San Pietro din Roma şi îi invita discret să folosească ampla lui pelerină spre a-şi satisface niscai nevoi fiziologice.
Nu se putea ca Al. Piru să nu fi ştiut că ideea lui E. Lovinescu era aceea că nu e câtuşi de puţin onorabilă insensibilitatea la mirosurile care emană din propria casă.
Calomnie şi obtuzitate politică
Există, desigur, printre tenorii presei scrise de altădată (sopranele au venit la modă mai recent, odată cu preluarea puterii de către mass-media) şi câţiva ale căror nume ne-au rămas inevitabil în memorie sau care continuă să cânte ariile calomniei, altele, fireşte, decât cele vechi, deşi, vai, nu chiar în toate cazurile.
Răsfoiţi paginile veştede ale „României Mari", de exemplu, şi-i veţi descoperi. Sau, de ce nu, răsfoiţi-le pe ale „Adevărului" (ziar la care scriu eu însumi aceste rânduri, convins că nu e acelaşi cu ziarul lui Darie Novăceanu), în care alt critic literar faimos, Valeriu Cristea, le mulţumea sfios-ideologic minerilor de a fi salvat regimul de intelectualii, blestemată le fie obtuzitatea politică, care îi erau ostili.
Pe lângă întrebarea din titlul articolului, care este, în definitiv, optimistă, căci ne duce cu gândul că aceia la care se referă au fost pedepsiţi prin uitare, am mai făcut constatarea, pesimistă, ea, din cale-afară, că presa nu împărtăşeşte soarta ziariştilor şi nu piere pe limba ei. Au şi proverbele limitele lor.
"Vreţi să ştiţi ce m-a frapat în presa scrisă din anii 1990? Ceea ce mă frapează astăzi în mass-media: limbajul.''
"Unde o fi Ioan Popa, despre care nu auzisem în primăvara lui 1990 şi nu ştiu nici acum cine a fost, şi care s-a «bucurat» că preşedintele României i-a făcut golani pe pieţarii de la Universitate, în loc să-i facă porci sau câini turbaţi?''
"Cu 20 de ani în urmă, un jurnalist era un om care scrie, în prezent, el e tot mai des un om care vorbeşte. ''
Se încarcă comentariile...
