Theodor-Cristian Popescu: „N-ai voie să te îngraşi, n-ai voie să îmbătrâneşti!“
0
Regizorul Theodor-Cristian Popescu a montat pentru prima dată în carieră la Teatrul German de Stat din Timişoara un spectacol care îl contrazice pe Dostoievski. Spectacolul „Urâtul“, după piesa dramaturgului german Marius von Mayenburg, întoarce pe dos aforismul lui Dostoievski, „frumuseţea va mântui lumea“. Regizorul Theodor-Cristian Popescu crede că fetişizarea frumuseţii este un proces perfid, alimentat de designerii de mo
„Urâtul" este al doilea spectacol pe care l-ai făcut după o piesă de Marius von Mayenburg. Ai mai montat „Chip de foc", în Montréal. De ce ai revenit la acest dramaturg?
Dintre dramaturgii contemporani, pe el şi pe Juan Mallorga îi urmăresc în momentul de faţă. Cu amândoi sunt şi prieten bun. I-am cunoscut în anii '90, într-o rezidenţă la Royal Court. Eu nu citesc nici în germană, nici în spaniolă şi am un decalaj de vreo doi ani până când sunt traduse piesele într-o limbă pe care o citesc, engleză sau franceză. În mijlocul fiecărui demers dramaturgic de-al lor stă un fel de problemă morală. În cazul acestei piese, pentru mine se nasc întrebările: „Este frumuseţea asociată cu binele?", „Dacă ceva e frumos, este asociat cu ceva bun?", „Unde poate să ducă fetişizarea aceasta a frumosului, în care ne scăldăm ca societate contemporană?". Nu se mai vinde un iaurt, dacă nu este prezentat de o fată superbă. Nu se mai face nicio publicitate, dacă nu e îmbăiată în erotism.
Când ai montat „Urâtul" ai ţinut legătura cu Marius von Mayenburg?
În general, eu nu le zic dramaturgilor ce fac. De multe ori, nici măcar eu nu ştiu. Când montez un spectacol, prima perioadă de două-trei săptămâni e un fel de atelier în care caut limbajul spectacolului. Şi nu iau deciziile decât în ultimele două săptămâni. În prima perioadă, mai multe direcţii sunt posibile. Serialul „Star Trek" a fost una dintre sursele noastre de referinţă ca stil. Costumele personajelor şi felul lor de a le purta au ceva din maniera asta pe care o vedeam în „Star Trek". Tot timpul, oamenii sunt într-un fel de uniforme, oarecum asemănătoare, niciodată nu au recuzită în mână, nu-i vezi mâncând sau intrând la veceu. Uşile li se deschid singure în faţă. Şi atunci am încercat să caut cu coregraful Florin Fieroiu un fel de existenţă a lor, a acestor oameni care trec cu uşurinţă de la paranoia la fantezie.
Ce spuneai că nu ţi-a reuşit cu alt spectacol al tău, „Opinia publică", ţi-a ieşit aici. „Urâtul" are o structură rece, simetrică şi plasează acţiunea în viitor, deşi tema e veche de când lumea. E mai aproape ca stil regizoral de ceea ce se face în Occident?
Cred că trăim într-o perioadă atât de eclectică, în care coexistă atâtea direcţii şi influenţele sunt atât de instantanee încât e greu de estimat. Sunt sute de artişti interesanţi care produc în acelaşi timp material şi cu care avem contact instantaneu. Nu mai trece un an de zile doar să auzim de unul sau de altul. La „Opinia publică", spectacolul meu de la Teatrul Naţional „Radu Stanca" din Sibiu, am decis la un moment dat să virăm într-un registru uşor popular ca teatru, pentru că ni s-a părut că se potriveşte tipul ăla de satiră, care pleacă de la dramaturgul Aurel Baranga. Am întreţinut imaginea unui comunism naiv, uşor idilic, în care personajele sunt clar false, dar rămân prinse ca într-o gazetă de perete, viu colorată, la care oamenii se uită, crezând că, dacă zumzăie fericiţi, partidul îi lasă în pace. Pe parcursul repetiţiilor mi-am dat seama că trebuie să atingem acest filon popular, de trimitere la un fel de „Cântarea României" idealizată.
Aţi reactivat nostalgia.
Da, dar nostalgia sfârşitului anilor '60 şi a începutului anilor '70, că dup-aia s-a întunecat de tot. Când ne uitam la fotografiile părinţilor, ei erau luminoşi la faţă, zâmbitori. În România acelor ani, mulţi oameni erau mai fericiţi, diferiţi de cei cu feţe triste, încercănate, care aplaudau isteric şi care aveau să devină ei înşişi în anii '80. Atunci era o perioadă în care părea că ar exista şansa unui socialism de tip iugoslav, care lăsa oamenii un pic în pace, dacă făceau politică anticomunistă. Filonul popular s-a făcut mai ales prin muzica lui Vlaicu Golcea, care a unit personajele ca într-un stup de albine, prin ritmuri de bebop. La „Urâtul" am luat decizia să nu ne ducem niciodată într-o zonă ca aceea. Aici am rămas într-o corporaţie rece, în care oamenii stau în cubicule şi au rivalităţi de viaţă şi de moarte. Îşi pun problema cine se duce la congres să-şi prezinte ştecărul, o dată pe an.
Ai simţit pericolul de a nu te face înţeles, în faţa publicului care reacţionează mai mult la umorul de tip anglo-saxon?
Publicul Teatrului German din Timişoara este foarte eclectic, de la şvabi bătrâni, la tineri care vorbesc germana ca pe o limbă străină, de la oameni care nu ştiu germana deloc, până la nemţi get-beget, care cer bilete la casă în limba engleză. Alături de Valerie Seufert, care a adaptat textul, am încercat să eliminăm decalajul între nivelul de umor pe care îl percepea ea în piesă şi cel pe care îl percepeam noi, ca români. La un moment dat ne-am dat seama că n-am vrut să apăsăm prea evident butonul comediei, ci comicul să fie într-un fel în planul al doilea, mental. Să râzi în capul tău. Publicul a reacţionat mai exploziv, dar poate că a reacţionat şi la surpriza de a vedea un alt tip de spectacol în repertoriul teatrului.
În spectacol, un om despre care cei din jur cred că este urât, este discriminat de managementul companiei la care lucrează. Ţi se pare o temă contemporană puternică?
Ideea de frumuseţe e un cod, o reflexie în ochii celorlalţi. Nu eşti în sine frumos sau urât, ci eşti aşa cum te văd ceilalţi. În epoca noastră asta considerăm, de aceea personajele interpretate de actori sunt androgine, aproape bisexuale, iar fata are sânii mici. În epocile trecute, nu acesta a fost etalonul frumuseţii. Reperele s-au schimbat. Lumea contemporană îşi petrece toată ziua încercând să arate bine, să fie tânără. N-ai voie să te îngraşi, n-ai voie să îmbătrâneşti, n-ai voie să faci nimic care te scoate din perfecţiunea asta formală dată de designerii de modă!
"Dacă te uiţi când deschizi televizorul pe canalele muzicale, situaţia e destul de brutală. Nu mai vezi niciun cântăreţ care nu e sexy. "
"Tipul meu de teatru nu este unul elitist, dar nici unul foarte popular. Nu stau să tremur pe lângă casa de bilete să văd câte se vând. "
Viaţa ca o piesă de teatru
Theodor-Cristian Popescu (44 de ani) este unul dintre cei mai inventivi regizori ai momentului
Dacă ai scrie o piesă despre viaţa ta, care ar fi cele mai savuroase trei scene?
Din adolescenţă, e o scenă care pare din „Steaua fără nume". Am copilărit şi am făcut liceul în Craiova, şi, de multe ori, când plecam de la liceu, rămâneam în gară şi mă uitam la trenurile care plecau spre Bucureşti, visând să fiu şi eu în ele. Mi-am petrecut aşa destule ore. Mi se părea singurul oraş din România în care puteam să respir. Bucureştiul e un oraş plin de defecte şi de monstruozităţi, dar are calitatea dimensiunii, care mie mi-l face respirabil. Mi-e greu să trăiesc în oraşe mici. Mai târziu, am înţeles despre mine că sunt, la fel ca Salman Rushdie, un om care n-are rădăcini. M-am frământat şi eu mult timp, de ce nu mă pot ataşa de un oraş. De ce locuiesc într-unul, predau în altul şi montez în al treilea. Până când am înţeles, de fapt, că fac parte din tribul oamenilor care nu prind rădăcini, complet opus Cristinei, soţia mea din Ardeal, care unde se aşază îşi înfige adânc rădăcinile. Săraca, a fost smulsă de câteva ori de mine. Dusă din România, fără voia ei. Ne-am instalat mai întâi în America, apoi în francofonia canadiană.
A doua scenă?
Alta ar mai putea conţine debutul meu din teatru. A fost o coproducţie a teatrului independent „Inoportun" cu Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, „Piesă cu repetiţii", de Martin Crimp. Atunci am înţeles eu că totul stă sub semnul comunicării între oamenii care trăiesc în acelaşi timp. Teatrul, aşa cum îl văzusem eu din facultate, părea un fel de obiect estetic, pe care unii oameni îl admirau ca pe un exponat. La una dintre primele reprezentaţii, într-o sală studio a teatrului din Târgu-Mureş, publicul, care era aşezat pe două părţi, a rămas în sală şi după ce s-a terminat spectacolul, deşi oamenii din teatru începuseră să demonteze decorurile. Şi spectatorii stăteau pe loc, dar nici nu vorbeau între ei. Mă uitam de la lumini şi mă gândeam ce se mai poate întâmpla?
La ce stimuli reacţionau, de fapt?
La problema pe care o punea piesa. Era vorba despre un om de 40 de ani, care voia să se întoarcă în timp, ca să-şi fructifice şansele pierdute, pentru că îşi spunea că în momentul respectiv era cel mai înţelept. Omul s-a întors, dar nu numai că şi-a ratat şansele într-un mod şi mai penibil, dar a sfârşit ucis de cineva, în propriul trecut, şi a murit neînţelegând nimic. Spectatorii, care erau în general tineri cu vârste sub 20 de ani, stăteau şi se gândeau dacă există destin. Atunci mi s-a părut mie că, de fapt, teatrul pe care îl voi face va sta sub cu totul alt semn, nu sub acela al unor obiecte estetice pe care să le şlefuiesc până va veni lumea şi-mi va recunoaşte calitatea de maestru, ci sub semnul unei linii de comunicare pe care s-o deschid, de fiecare dată în alt fel, pe alte paliere.
Şi a treia scenă reprezentativă din viaţa ta?
A treia scenă aş zice că ar fi plecarea mea şi aterizarea în Vestul american. Am avut din copilărie gustul ăsta să ajung în Munţii Stâncoşi şi să stau acolo un timp. Aşa că am ajuns în Montana, în provincia Vestului. Am vrut să văd lumea aia bizară, a Vestului sălbatic civilizat, şi aşa am ajuns chiar în locul în care s-a născut David Lynch, în Missoula, Montana. Şi mi-am dat seama că, deşi glumeşte, David Lynch ne prezintă în filmele lui oameni absolut reali. Am fost în acest oraş, în care cowboy-ii citeau poezii în cafenele. Mi s-a părut efectiv că am trăit în Japonia sau în Thailanda, într-o civilizaţie la fel de diferită de cea europeană precum cea japoneză. Am stat aproape trei ani acolo şi o jumătate de an în New York, apoi am locuit în Montréal, încă vreo şase ani, şi am devenit şi cetăţeni canadieni.
Şi cum s-a produs revenirea ta în România?
La un spectacol de dans din Montréal m-am întâlnit cu Constantin Chiriac, directorul Teatrului „Radu Stanca" din Sibiu, iar întâlnirea asta mi-a schimbat iarăşi traseul. „Hai şi tu cu un spectacol la Sibiu, n-ai mai adus de mult ceva", mi-a spus Constantin Chiriac. Din 1998 nu mai avusesem nimic pe scenele româneşti. Am adus un spectacol pe care îl făcusem cu studenţii Universităţii Quebec din Montréal. Pe terasa de la Sibiu m-am întâlnit cu toată lumea şi am primit opt oferte de a lucra în România. M-am întors destul de tulburat la Montréal şi, deşi credeam că voi reveni în ţară doar pe la festivaluri, mi s-a părut că toată comunicarea s-a legat prea bine, exact din punctul în care a fost oprită, fără vreo sincopă sau vreo suspiciune. Mi-am spus că poate ar fi bine să revin un an, să accept două dintre aceste oferte şi să văd cum mă simt. Asta a fost acum trei ani.
"Mai târziu, am înţeles despre mine că sunt, la fel ca Salman Rushdie, un om care n-are rădăcini. "
Aplauze fără regizor
La finalul spectacolului tău, n-ai ieşit la aplauze, i-ai răpit publicului plăcerea de a-ţi mulţumi. Este o regulă a ta?
Mai degrabă da, mai ales în cazul unui spectacol în care imaginea persistă pe retina spectatorului. „Urâtul" este conceput de noi ca un halou care trebuie să rămână cu spectatorii, iar apariţia la aplauze a unor oameni îmbrăcaţi civil, adunaţi de prin culise, mi se pare nepotrivită ca ultimă imagine. Prefer să iasă actorii în costum, în decor şi publicul să plece în minte cu imaginea asta curată. Pe mine, dacă vor, mă pot vedea, ulterior, prin foaier. Un civil stresat, emoţionat, care dă buzna peste o lume care şi-a instalat un limbaj timp de o oră şi jumătate, nu poate fi decât deranjant.
Un regizor original
Numele: Theodor-Cristian Popescu
Data şi locul naşterii: 1967, Turda
Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera:
- A studiat regie de teatru la Universitatea Bucureşti şi la University of Montana (SUA).
- A montat la Teatrul Bulandra din Bucureşti
- A înfiinţat compania de teatru 777
- A fost profesor la Universitatea din Târgu-Mureş.
- În 2003 s-a stabilit la Montréal, unde a condus o companie care i-a purtat numele, între 2004 şi 2008.
- În prezent, îi pot fi văzute în România spectacolele „Metoda“, la Teatrul Nottara din Bucureşti, „Opinia publică“, la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, „Urâtul“, la Teatrul German de Stat Timişoara, „Un cuplu de români amărâţi vorbitori de polonă“, la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş.
Se încarcă comentariile...
