Theo Herghelegiu, regizoare: „Teatrul independent este ca o terapie“

Theo Herghelegiu

Theo Herghelegiu, una dintre cele mai importante voci din zona independentă a scenei româneşti, vorbeşte cu bucurie şi tristeţe despre călătoria prin lumea teatrului.

Una dintre cele mai importante regizoare din zona teatrului independent şi nu numai, Theo Herghelegiu (44 de ani) a avut de curând premiera spectacolului „SatisFUCKtion", la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti, cu Valeria Seciu în rolul principal. O poveste lipsită de poveste, cum spune regizoarea, un text cu nuanţe autobiografice al lui Thomas Bernhard, pe care Theo Herghelegiu o propune acum unui public căruia vrea să-i aşeze oglinda în faţă. Cu încăpăţânare, curaj şi plăcere, creatoarea Teatrului Inexistent a montat mult, a scris texte dramatice, a experimentat... tocmai pentru că a crezut şi crede în generaţia tânără şi în mirajul scenei. Despre teatru şi despre ea însăşi am stat de vorbă după premiera de la Teatrul Foarte Mic.

„Weekend Adevărul": Premiera cu „SatisFUCKtion" este un mic refugiu din zona teatrului independent?

Theo Herghelegiu: Asta-i una dintre cele mai tari faze: să te refugiezi de teatru în teatru! Mi se pare super parşivă capcana. E ca şi cum ai zice „să mă refugiez de viaţă în viaţă". Dar să nu mai ocolim răspunsul: Nu! Niciodată un proiect la stat - oricât ar fi de intense recompensele sau avantajele - nu va reprezenta (pentru mine) o „bonificaţie" care să subplaseze câştigul din teatrul independent. Dimpotrivă - zona independentă este refugiul. Aria unde îmi caut (şi, uneori, chiar îmi găsesc!) alinarea şi echilibrul. Fie că alerg exasperată de ale vieţii glume proaste şi mă izolez în această bulă de aer, fie că folosesc teatrul independent ca terapie după o experienţă în sistem, acolo, la independenţi, se află oaza, sanatoriul, clinica de însănătoşire mintală şi sufletească.

De ce ai ales acest text? Marchează în vreun fel şi o etapă personală?

Textul (în original „Am Ziel" - „La destinaţie" sau „La ţel") l-am ales în 2001, când a fost tradus şi l-am citit pentru prima oară. Apoi, doamna Seciu m-a ales, ca să-l ducem împreună pe scenă. Asta, prin 2007. Apoi, Destinul a ales să-l facem azi, în 2012. Apoi... ca-n orice proiect - el, textul, a început să-şi aleagă forma, calibrul, respiraţia, zgomotele, tăcerile, exploziile ş.a.m.d. Nu ştiu ce sau dacă marchează ceva anume. Important este că a solidificat o relaţie la care ţin foarte mult. O relaţie care a debutat printr-un spectacol-lectură, acum 11 ani, apoi a prins ceva cărniţă prin proiectul TOP DOGS, 2004, şi, în sfârşit, şi-a deschis aripile cu acest „SatisFUCKtion" - relaţia cu doamna Seciu. În plus, datorită acestei piese, am mai cunoscut un om senzaţional şi o actriţă foarte talentată, pe Florina Gleznea. Pentru mine, această nouă „achiziţie" atârnă teribil de greu. Consider că Oamenii sunt din ce în ce mai rari în ziua de azi şi că, dacă ai norocul să-ţi pice asemenea pleaşcă, trebuie să te consideri foarte norocos. Şi iarăşi nu-i puţin lucru, „SatisFUCKtion" a fost ocazia unor reîntâlniri fericite (pentru mine, echipa este ceva vital în această profesie) cu: Mihaela Popa, Cristian Popa (actori), Andreea Duţă (coregraf, co-echipiera mea de bază), Daniel Titza şi Cristina Milea (scenografi), Dragoş Alexandru (compozitor, probabil unul dintre cei mai buni pe care îi avem în Romania, acum). Mai trebuie precizat că discutăm despre un text teribil de ingrat: fără acţiune, fără epică. Filozofard şi greoi. Dar cu o vioiciune „subversivă", care-i periclitează lentoarea şi care este dată de jocul mega-sarcastic al ideilor şi al enunţurilor mizantropice şi ascuţit-lucide. Asta a fost o provocare foarte simpatică.

Altminteri, cum funcţionează alchimia după care alegi textele?

Altminteri, cred că e ca povestea aia cu puii de câine - se spune că, de fapt, câinele îşi alege stăpânul...

Înainte de teatru a fost filologia... E un handicap sau un atu în teatru?

Pe durata facultăţii am resimţit asta ca pe un handicap. Cand am început să mă maturizez (destul de târziu!), mi-am dat seama că era un atu. Orice informaţie acumulată (şi dacă ai studiat Inginerie de avioane înainte să te apuci de teatru) este un atu. În această meserie se operează, în mare, cu două lucruri: emoţie şi informaţie. Deci...

Câtă literatură trebuie să fie în teatru?

Fix atâta câtă este nevoie. Depinde de proiect şi depinde de pariu. Unele demersuri necesită, dacă s-ar putea, toată literatura lumii (gândiţi-vă, bunăoară, că un regizor îşi propune să monteze integrala Shakespeare, ca să dăm un exemplu extrem); altora nu le trebuie decât strictul necesar, cel al unei minime structuri, pe care să se articuleze construcţia spectacolului. Iar de-aci încolo teatrul îţi lasă libertate absolutissimă. Orice poate fi dramaturgie: o idee, o simplă idee teatrală, de pildă, este deja dramaturgie. Iar dramaturgia ţine de literatură... din câte ştiu eu, cel puţin.

De ce fel de poveşti are nevoie teatrul din România acum?

Sunt trei tipuri de nevoi, după părerea mea: nevoile publicului, conştientizate sau nu, nevoile creatorilor, care merg (sau nu) mână-n mână cu cele ale publicului şi nevoile socio-culturale.  Să le luăm pe rând: publicul pare să aibă nevoi variate - de la poveşti de dragoste la poveşti crunte; dacă se poate - multă comedie şi, în esenţă, să fie cu actori importanţi. (Încă suferim de jalnica prejudecată că cine e tânăr nu poate fi la fel de interesant pe scenă ca un actor care duce cu sine peste jumătate de secol de experienţă). Ca să vorbim despre nevoile creatorilor, ar trebui să inventăm un foileton. Însă, fiecare creator îşi spune (în mii şi mii de feluri) povestea lui; povestea personală. Fiecare artist îşi reiterează obsesiile şi are câteva teme predilecte cu care se joacă. Iar asta, nu numai în teatru, ci în orice fel de artă. Importante mi se par, însă, nevoile cu funcţie culturală şi/sau socială. De ce? Pentru că este nevoie SĂ EDUCĂM (şi prin teatru) acest popor. Poveştile pe care i le servim pe scenă trebuie să-i dea de gândit. Ele ar trebui să-l oblige să-şi forţeze limitele, să se lupte cu neajunsurile proprii, să vrea să fie mai bun, mai deştept, mai curajos etc., după ce părăseşte sala de spectacol. Se cuvine ca aceste poveşti să-l smulgă din jalea şi mizeria vieţii lui cotidiene (amuzându-l, de exemplu), dar şi să-l determine să-şi facă serioase analize de conştiinţă şi introspecţii profunde, de o maximă onestitate. Avem, fără-ndoială, nevoie de entertainment, dar, şi mai multă nevoie cred că avem de duşuri reci şi de zguduieli morale serioase.

De ce fel de poveşti are nevoie Theo Herghelegiu?

Duioase, uneori. Pline de eroi, câteodată. Haioase, de cele mai multe ori. Absurde, când şi când. Interesante, neapărat. 

"Încă suferim de jalnica prejudecată că cine e tânăr nu poate fi la fel de interesant pe scenă ca un actor care duce cu sine peste jumătate de secol de experienţă. ''

„A fost odată o fetiţă care voia să devină balerină"

Dacă te-aş ruga să-mi spui o poveste despre tine, care să înceapă cu „A fost odată..."

A fost odată ca niciodată o fetiţă care voia să devină balerină. Când a împlinit 6 ani jumate, a început să meargă la balet. Când a împlinit 7 ani, o tanti rea i-a făcut un vaccin greşit, şi fetiţa n-a mai avut voie să facă efort mult timp... Aşa că a trebuit să renunţe la balet. Asta a fost prima ei neîmplinire serioasă. A înţeles repede că lumea e nedreaptă şi că trebuie mereu să găseşti o cale alternativă ca să-i faci faţă. Apoi, fetiţa a crescut şi a vrut să se facă actriţă. Dar un nene rău conducea pe-atunci ţara unde ea trăia şi nu lăsa fetiţe normale şi necunoscute să devină actriţe aşa, pur şi simplu. Prin urmare, a trebuit să aştepte până ce nenea cel rău a fost omorât de alţi neni, poate la fel de răi. Numai că era un pic prea târziu pentru ea să se mai facă actriţă şi atunci, s-a făcut regizoare şi a început să se joace cu celelalte fetiţe-actriţe şi cu celalţi băieţei-actori şi să se bucure de tot ce descopereau împreună. Construiau lumi ireale care deveneu imediat cât se poate de reale; universuri ale căror reguli şi dimensiuni ei le impuneau. Şi erau fericiţi. Numai că, într-o bună zi, fetiţa şi-a dat seama ca nu mai poate iubi necondiţionat toţi oamenii, aşa cum o făcuse până atunci. Şi, în acel moment, a realizat că ea nu mai era ea. Şi-atunci, ce să facă?!  -  A fugit. S-a ascuns de lume. De oameni. S-a închis în casă şi n-a mai vrut să vadă pe nimeni, mult timp. Pe urmă, într-o altă bună zi, a ieşit din nou afară. Dar, de-atunci, fetiţa n-a mai fost niciodată aceeaşi. Şi povestea spune că încă se mai chinuie şi azi să redevină fetiţa care-a fost; fetiţa care putea iubi pe toată lumea egal şi fără rezerve...

În ce culori vezi lumea acum şi cât din ele se răsfrânge în spectacolele pe care le montezi?

Ce înţelegi prin „acum"?... Este un acum al prezentului imediat, sau este un acum generos, care include, să zicem, şi trecutul proxim!?

Să alegem un „acum" mai generos...

Atunci, ne situăm pe o paletă de griuri. În primul caz, suntem undeva între verde şi albastru marin... Fără îndoială, cromatica afectivă a cuiva care inventează chestii se va vărsa în chestiile respective, identificabil sau ba. Dar mai există un aspect: în perioadele de lucru, adică de repetiţii, se produce un fel de habitaclu de protecţie, care pune la adăpost munca propriu-zisă, apărând-o de porcăriile existenţiale. Astfel încât, oricât de neagră mi s-ar părea viaţa într-o anumită perioadă, asta nu mă va împiedica să repet cu spor cea mai roz comedie spumoasă. Şi invers: în răstimpuri de optimism agresiv, mă pot lăfăi fără jenă în cele mai sinistre drame, la scenă. Răsfrângerea de care pomeneai se întâmplă undeva, într-o celulă subterană, acolo unde nici nu prea te apuci să scormoneşti tu, cu scopul de a observa sincronicităţi sau discrepanţe, fiindcă, de regulă, îi laşi pe alţii s-o facă. Pe spectatori, pe cronicari... Mă rog, vorba vine. Şi, ca să revenim la prima parte a întrebării - în general, la capitolul „culori interne", fluctuez destul de impresionant. Precum şi la culorile externe. Se spune că practic o cromatică vestimentară menită să lezeze retina şi să prejudicieze gustul comun... Părerea lor.

În ce moment al existenţei eşti acum?

Nu-mi place vârsta pe care o am. E incertă. Şi mă omoară contradicţiile. Una simt, alta scrie în buletin. Sau: unele sunt imboldurile de comportament şi altele percepţiile celor din jur. În fine. Cam atât despre existenţa biologică. În ceea ce priveşte cea artistică - pot spune încă şi mai puţin: nu ştiu. Nu ştiu nici unde m-am aflat până acum, nici unde mă aflu în acest moment şi, cu siguranţă, nici unde mă voi afla peste... 5 ani, de pildă. Unii m-au certat în legătură cu asta, insistând asupra faptului că ar trebui să-mi definesc locul; să-mi îngrădesc parohia, cum ar veni. Să mă definesc în raport cu una, cu alta şi să enunţ parametri în care acţionez. Aşa o fi trebuind, habar n-am. Eu ştiu doar atât: că nu ştiu şi că nu sufăr din cauza asta. Poate, totuşi, ceva pot spune: că mă găsesc într-un moment în care contează mult mai puţine lucruri decât contau acum... două luni, să zicem. S-au ales. S-au triat. Esenţialul s-a detaşat precum uleiul de apă.

Ce doare cel mai tare legat de teatrul independent/ legat de teatrul românesc?

Oamenii. Oamenii dor de fiecare dată cel mai rău. Felul în care unii cresc, alţii îmbătrânesc, poate fi urât. Poate fi descurajant. Poate fi chiar dezarmant. Te poate paraliza pentru o vreme sau te poate anihila definitiv. Este un pericol, fără-ndoială, şi încă unul grozav de mare. Sau, ca să vorbim acum de teatru, în general - felul în care unii îşi marcheteză lipsa talentului. Impostura - asta doare cumplit! Felul în care, în această lume, se împroaşcă gratuit şi violent cu otravă. Felul în care ne ştergem pe picioare de alţii, numai pentru că nu seamănă cu noi. Aroganţa, suficienţa, vanitatea - astea dor şi ustură, în acelaşi timp. Lipsa de respect: o durere acută, care nu trece nici cu morfină. Ignoranţa, ignoranţa, ignoranţa: o mare durere surdă. Răutatea. Prostia agresivă şi fudulă. Nesimţirea. Incompetenţa profesională. Şmecheria ieftină. Perfidia, meschinăria. Pupincurismul... Şi, nu în ultimul rând, rea-voinţa. Asta ne duce de râpă, ne ţine-n loc, ne aruncă în beznă şi-n animalism. Asta este ceva care se pune de-a curmezişul evoluţiei noastre nu numai ca indivzi din teatru, nu numai ca artişti creatori, dar şi ca naţiune; ca fiinţe umane în primul rând.

Dacă aşezi acum oglinda în faţă - ca-n „SatisFUCKtion" - ce se vede în ea?

O individă derutată. O persoană total confuză, care nu mai ştie încotro, care nu mai ştie dacă nordul e Nord şi sudul e Sud, care nu mai înţelege mare lucru din tot ce i se întâmplă (ei şi celor apropiaţi ei), care şi-a pierdut mult (poate prea mult) din încrederea în ceilalţi, care a depus (a câta oară, oare?) armele şi care nu întrevede nimic salutar la orizont. Se vede un omuleţ plin de regrete, plin de întrebări (încă) fără răspuns, plin de dezamăgiri amputante. Un omuleţ care încearcă din răsputeri să rămână vesel. Să rămână cinstit. Să rămână.

"Oamenii dor de fiecare dată cel mai rău. Felul în care unii cresc, alţii îmbătrânesc, poate fi urât. Poate fi descurajant. Poate fi chiar dezarmant.''