Răzvan Rădulescu: „Mama a ţinut să lămurim relaţia noastră“

Aflat pentru prima dată în ipostaza de regizor cu filmul „Felicia, înainte de toate“, Răzvan Rădulescu oglindeşte efectele deficitului de comunicare în familie. Scenaristul mărturiseşte că şi-a transpus în film crezul, dar în acelaşi timp şi iluzia, că printr-un moment de afecţiune se pot recupera anii de înstrăinare dintre un părinte şi un copil.

Filmul „Felicia, înainte de toate", pentru care Răzvan Rădulescu a scris scenariul şi pe care l-a regizat împreună cu Melissa de Raaf, este cronica fină, minimalistă şi emoţionantă a degradării relaţiilor de familie, a distanţei de comunicare care creşte exponenţial, odată cu înaintarea în vârstă.

Ce-a spus mama ta când a văzut „Felicia, înainte de toate"?

A citit scenariul. I l-am dat dintr-un amestec de curiozitate şi prudenţă. M-am aşteptat să nu vadă mari diferenţe între scenariu şi film - pentru că nici nu sunt, cel puţin nu la nivelul la care am considerat eu că receptează ea. Spre surprinderea mea, a perceput filmul ca pe ceva cu totul nou şi a ţinut, ulterior, să lămurim anumite lucruri legate de relaţia noastră. Admit că am subapreciat capacitatea ei de a citi un scenariu şi îmi pare rău.

O parte dintre secvenţe au fost filmate la tine acasă. E o alegere intimă. De ce ai făcut-o?

Tocmai pentru că e un spaţiu pe care îl cunosc. Am scris cu spaţiul acela în minte. Nu are neapărat legătură cu Felicia: toate spaţiile locuibile pe care mi le imaginez, când scriu, se metamorfozează, subtil, în acest apartament, sau în casa bunicii mele de la Păpăuţi, sau în apartamentul unchiului meu Gheorghe din Covasna, sau în apartamentul de trei camere de pe 1 Mai în care s-a născut fiica mea.

Punându-te în pielea spectatorului: există în film o secvenţă de tip „madlenă", care să te ducă cu gândul la o întâmplare trăită alături de părinţii tăi?

Există, în mod sigur, în film, ingrediente care se pot regăsi în reţeta secretă a „madlenei" altcuiva. Pentru Melissa, sau pentru mine, postura de spectator este, din păcate, o iluzie. Sigur, sunt multe lucruri care ne surprind, plăcut sau neplăcut, ori de câte ori revedem filmul, dar am pierdut inocenţa care să ne îngăduie accesul la „madlene".

Aşa cred. Am avut, însă, un moment de reverie în timp ce lucram la scena în care Felicia îşi verifică bagajul şi le dă alor ei nişte tablete de ciocolată şi o cutie de ceai uitate sub haine, pe fundul valizei: mi-am adus aminte cum stăteam la coadă, cu bunica mea, pe colţ la Brezoianu cu Kogălniceanu, unde la parterul hotelului Central se făceau langoşi cu brânză sărată, şi eu mă uitam prin geamul acela mare la o femeie cu şorţ alb peste un halat alb, încălţată cu ghete de pânză, decupate la degete şi la călcâi, cum suceşte cu o spumieră bucăţile de cocă într-un cazan mare plin cu ulei.

Care a fost cel mai greu moment al filmului?

Momentul în care Felicia îşi ia rămas bun de la taică-su.

Cum arată o criză a familiei contemporane?

Personal, cred că familia mea suferă de un neajuns precis: membrii ei comunică mult şi, prin urmare, derutant şi confuz. În alte familii se comunică prea puţin, şi asta poate să frustreze. Cred că familiile în care s-a comunicat suficient şi consistent au fost întotdeauna rare, indiferent de coordonatele lor temporale, geografice sau culturale. Dacă e să notez o tendinţă, aş spune că, undeva între copilăria generaţiei mele şi copilăria copiilor din ziua de azi, rolul bunicilor s-a diminuat.

Vorbeai într-un interviu despre o senzaţie de înstrăinare pe care o simţi într-o familie, la un moment dat. Cât şi ce din tine ai pus în „Felicia, înainte de toate"?

Am pus şi lucruri triviale, şi lucruri pe care le consider esenţiale. Faptul că îmi imaginez - ştiind, în acelaşi timp, că-mi fac iluzii - că se poate recupera, printr-un moment de afecţiune, timpul pierdut e unul dintre lucrurile esenţiale.

„Mă gândesc la public cu afecţiune"

Ţi-ai asumat condiţia de regizor după ce ai deschis, cu scenariile tale, un drum pentru alţi regizori. De ce ţi-a fost teamă?

M-am temut că, mai mult decât în oricare altă ocupaţie, între proiecte şi realizări distanţa e uriaşă. Şi am avut dreptate să mă tem. Pentru mine, cel puţin, orice formă de exprimare artistică are de-a face, până într-un punct, cu controlul. Obişnuinţele pe care ţi le faci în scris nu sunt cu niciun chip transferabile atunci când filmezi. După un lung exerciţiu, actul redactării unui scenariu ajunge să semene, destul de mult, cu o interpretare - mă refer la „performance", adică, de exemplu, la felul în care un instrumentist poate improviza liber la instrumentul lui. Regia, de cealaltă parte, mi se pare că nu are cum să semene niciodată cu o interpretare: în timp ce exercitarea continuă a controlului în „performance" duce, mai devreme sau mai târziu, la uitare de sine şi la trăirea unui prezent continuu satisfăcător, controlul pe platou ia forme explicite.

Paradoxal, multe dintre deciziile pe care le iei, ca regizor, au darul de a te îndepărta de obiectul creaţiei, chiar şi atunci când par să se raporteze direct la el. Cred că pericolul major la care m-am expus, pe durata celor două luni de pregătire şi filmare, a fost acela că sunt pe cale să mă specializez în inginerie socială. Şi din punctul acesta de vedere - pe lângă multe altele - a fost bine că am fost doi: când unul o ia razna, celălalt are luciditatea să-şi tragă partenerul de mânecă.

Mă gândesc că n-a fost uşor să te expui, să te confrunţi cu publicul, dar mai ales cu regizorii, colegii de generaţie pentru care lucrasei deja.

Publicul - nu. Regizorii, da. Publicul arată, în capul meu, în felul următor: într-un întuneric negru ca cerul nopţii, sclipesc stins şi aciclic entităţi greu de distins. Câteodată, când mă concentrez asupra unui astru care sclipeşte mai puternic, îmi imaginez că e un prieten, sau maică-mea, sau soră-mea, sau cineva drag. În momentul acela, reprezentarea se schimbă şi entitatea pe care o identific devine mai puţin abstractă, pentru un timp scurt. Nu mă gândesc la ce-or să înţeleagă din ce fac. Mă gândesc la ei cu afecţiune, atâta tot. În ce-i priveşte pe ceilalţi regizori, unii dintre ei se întâmplă să-mi fie prieteni. Am scris împreună. Sigur că mi-am dorit să le placă filmul. În judecata estetică a multora dintre ei mă încred. La fel, în probitatea, generozitatea şi lipsa lor de parti-pris.

„Cristi Puiu să picteze, Sergiu Nicolaescu să iasă la pensie"

De ce timpul tău să fii regizor a fost acum?

O să spun o banalitate: lucrurile se întâmplă când se întâmplă. Dacă ies spre bine, atunci se cheamă că timpul a fost potrivit. Când ies rău, ţi se spune că te-ai grăbit sau că ai ratat momentul. Dacă e să mă iau după opiniile amestecate pe care le-am auzit despre „Felicia, înainte de toate", aş zice că a fost timpul potrivit să mă apuc de regie, că trebuia să mai aştept şi că nu trebuia să mă apuc de asta niciodată.

Cum a fost confruntarea dintre scenarist şi regizor? Şi cum a intervenit Melissa de Raaf în această confruntare?

Mă forţaţi să mă gândesc la mine ca la două alte persoane care au amândouă de-a face cu Melissa. Nu sunt obişnuit. Aşa că ce-o să răspund o să fie lipsit de nuanţe: regizorul despre care vorbiţi există doar tehnic, pentru că, în general, aceasta este titulatura acordată celor care regizează film. Nu fac aici pe modestul: în comparaţie cu experienţa scenaristului, experienţa regizorului e neglijabilă, în acest moment.

Îmi doresc să regizez încă un film şi apoi încă unul, după care am să încerc din nou să vă răspund, iar răspunsul meu sper să fie mai calificat. Deocamdată, şi când mă gândesc la scenarii, şi când mă gândesc la filme, îmi plac aceiaşi autori. Întâmplarea face că şi Melissei. Identificăm în filme aceleaşi alegeri problematice, aceleaşi soluţii, ne plac aceleaşi gesturi sau atitudini, ne entuziasmează aceleaşi tăieturi.

S-a întâmplat să aveţi puncte de vedere diferite? Cum aţi negociat?

Avem sistematic puncte de vedere diferite când vine vorba despre cum realizăm lucrurile asupra cărora, în proiect, ne înţelegem atât de bine. În practică am o tendinţă supărătoare de a mă suprajustifica. Melissa, dimpotrivă, pare să considere multe lucruri ca fiind de la sine înţelese. Aşa că trebuie să negociem, mai întotdeauna, asupra a ce ştim că se ştie. Ceea ce nu e deloc rău atunci când e vorba de film.

„Nu mă văd făcând parte din vreo gaşcă"

Crezi în ruptura dintre generaţii?

Răzvan Rădulescu, pe platourile de filmare

Mă uit cu îngrijorare la încercările de schimbare a legii cinematografiei, mă uit la starea deplorabilă a sălilor de cinema, la cum se distribuie sprijinul financiar pentru festivalurile locale. În general, mă oboseşte sentimentul ăsta că o dată la doi ani se petrece o restauraţie. Există un conflict. Pur întâmplător, de o parte a lui se află oameni mai tineri, iar de cealaltă parte oameni mai în vârstă.

Asta îl face să pară un conflict între generaţii. Din păcate, nu există niciun fel de diferend de natură estetică între cele două tabere atât timp cât valoarea estetică a filmelor făcute în tabăra cealaltă este cvasinulă.

Dar simţi pericolul formării unor „găşti" inclusiv în rândul generaţiei tinere de regizori?

Nu. Sau cel puţin în ceea ce mă priveşte nu mă văd făcând parte din vreo gaşcă. Efortul pe care îl depui când îţi cauţi auctorialitatea te scuteşte să fii gregar. Sigur, să faci film e un exerciţiu de autoritate şi unul financiar în egală măsură. Ambele căi sunt alunecoase, mai ales atunci când banii sunt publici, iar responsabilitatea e vagă. Dacă există vreun pericol, îl văd mai curând aici.

Filmul românesc după 20 de ani

Să ne imaginăm că ai scrie astăzi un scenariu despre cum va arăta filmul peste zece sau douăzeci de ani.

Să zicem peste douăzeci de ani, ca să ne dăm mai mult timp şi ca să nu vină atât de repede momentul adevărului: în douăzeci de ani ar trebui să ajungem cu toţii să ne liniştim, în sfârşit, şi să facem ce ne-am dorit dintotdeauna: Radu Muntean să facă filme cu karate şi roboţi, Mungiu să facă comedii după modelul cehoslovac, Porumboiu să joace tenis cu piciorul, Cristi Puiu să picteze, Sergiu Nicolaescu să iasă la pensie. Pe mine mă imaginez retras la casa bunicii mele, într-o stare de senilitate precoce.

Scenaristul, scriitorul şi regizorul

- Răzvan Rădulescu a debutat în regia de lungmetraj la 40 de ani.
- Locuieşte şi la Bucureşti, şi la Berlin. A predat, în limba engleză, dramaturgie la HFG Karlsruhe în Germania.
- Până la „Felicia, înainte de toate" a scris scenariile unora dintre cele mai puternice filme ale generaţiei tinere de regizori români: „Marfa şi banii" (2001, în colaborare cu Cristi Puiu), „Moartea domnului Lăzărescu" (2005, în colaborare cu Cristi Puiu), „Hârtia va fi albastră" (2005, în colaborare cu Alexandru Baciu şi Radu Muntean), „Boogie" (2008, în regia lui Radu Muntean) şi recentul film de la Cannes, „Marţi, după Crăciun" (2010, în regia lui Radu Muntean)
- A fost consultant de scenariu pentru „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" în regia lui Cristi Mungiu, film premiat cu Palme d'Or la Cannes în 2007.
- A mai semnat scenariul pentru „Niki Ardelean, colonel în rezervă" (2003, în colaborare cu Cristi Puiu), în regia lui Lucian Pintilie.
- Ca scriitor a debutat în volumul colectiv „Tablou de familie" (1995).
- Volumul său „Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane" (reeditare Polirom, 2008) a primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor.
- „Felicia, înainte de toate", care a avut premiera la 11 iunie, o are distribuită în rolul principal pe actriţa Ozana Oancea, câştigătoare a Premiului pentru „Cea mai bună Interpretare" la TIFF 2010.