Radu Mihăileanu, regizor: „De la mama am moştenit tandreţea, dar şi o suferinţă neîncetată“
0
Radu Mihăileanu vorbeşte despre amintirea mamei, cea care i-a insuflat dragostea pentru poveste şi l-a făcut să înţeleagă condiţia femeii, subiectul celui mai recent film al său, care poate fi văzut pe marile ecrane până la finalul lunii martie.
Regizorul francez de origine română Radu Mihăileanu a fost prezent în România la începutul săptămânii pentru premiera celui mai recent film al său, „La source des femmes"/„Izvorul femeilor", în cadrul Festivalului Internaţional de Film Bucureşti. Nominalizat la Premiile César pentru cele mai bune costume (Viorica Petrovici) şi pentru cea mai bună actriţă (Leïla Bekhti), filmul este „o odă adusă femeilor", cum spune regizorul. E povestea unei greve a iubirii, filmate într-un sat din Maroc.
Tradiţia locului spune ca femeile să aducă apă dintr-un izvor săpat în munte, în fiecare zi, în plin soare. Leila (Leïla Bekhti), o tânără mireasă, le convinge pe celelalte să se revolte: fără sex până când bărbaţii vor rezolva problema aducerii apei în sat. „Încă de la început, deşi în rest nu sunt de acord cu acest lucru, visul meu a fost ca în ţările arabe să se copieze pe rupte filmul şi femeile să şi-l ascundă sub burka", a spus Radu Mihăileanu după proiecţie, mărturisind şi că una dintre sursele sale de inspiraţie a fost „frumuseţea femeilor arabe, pe care trebuie să o cântăm într-o perioadă în care sunt confuzii legate de lumea arabă". „La source des femmes" a avut premiera mondială în 2011, la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, iar în Maroc a fost un mare succes.
Actriţa de origine algeriană Leïla Bekhti, într-o secvenţă din filmul „La source des femmes“/„Izvorul femeilor“
„Weekend Adevărul": Aţi scris scenariul la „Izvorul femeilor" special pentru actriţa din rolul principal, Leïla Bekhti. A existat o calitate feminină anume care v-a făcut s-o remarcaţi?
Radu Mihăileanu: Am văzut-o într-un film al unui fost actor din „Va, vis et deviens"/„Trăieşte!", care îmi era prieten. Leïla avea un rol micuţ, o interpreta pe sora actriţei titulare, Cécile De France. Era o chestie mignonă, într-un trenci ponosit, însă nu-mi puteam lua privirea de la ea, ochii mei o urmăreau permanent. Juca foarte bine, era naturală şi, aşa cum se întâmplă în cazul marilor vedete, te făcea să te uiţi la ea. Leïla avea charismă, personalitate, avea ceva nemaipomenit. Am urmărit-o şi în alte filme şi când m-am hotărât să fac „La source des femmes"/„Izvorul femeilor", am sunat-o, ne-am întâlnit, m-am dus cu sinopsis-ul şi i-am spus: Citeşte, spune-mi dacă vrei să-l faci şi-l scriu pentru tine!
Cât aţi filmat în Maroc, în mijlocul unei comunităţi desprinse de lume, ce v-a emoţionat?
Depăşirea clişeelor de tipul: oamenii de la ţară sunt stupizi, n-au cultură, educaţie, nu ştiu să citească şi să scrie, deci sunt proşti. Sigur că unii dintre aceşti oameni erau mai simpli. Însă aveau inteligenţă, poezie, umor, deci un tip special de calitate intelectuală şi umană. Când a venit în Maroc şi coscenaristul meu, Alain-Michel Blanc, şi ne duceam din casă în casă, mâncam câteodată şi de şapte-opt ori pe zi, până nu mai puteam. Nu aveai cum să-i refuzi pe localnici, pentru că îi jigneai. În acelaşi timp, vedeai cum îţi oferă totul, deşi sunt săraci lipiţi pământului...
Aţi descoperit ceva ce nu ştiaţi până acum despre femei fiind aproape de comunitatea marocană, de tradiţia de acolo?
Am aflat că tragediile lor sunt teribile. Un singur exemplu: eşti o fată de 25 de ani, frumoasă foc, virgină şi, din cauză că a existat un eveniment neplăcut, sau un blestem, ştii că niciodată n-o să te poţi căsători. Acolo, femeile sunt deja considerate bătrâne dacă nu au fost căsătorite între 13 şi 20 de ani. Deci, la 25 de ani, poţi să fii superbă, isteaţă şi nu vei cunoaşte în viaţa ta o mângâiere sau un pupic de bărbat. Şi chiar şi aşa, aceste femei au umor, au vitalitate şi un optimism care m-a impresionat.
Povesteaţi că v-aţi gândit mult înainte să faceţi filmul, pentru că ar fi însemnat să vă puneţi în pielea unei femei. Până la urmă v-aţi pus chiar în pielea mai multor femei. Cum a fost?
A fost lent, greu şi cu frică. Când încerci să câştigi acest pariu ţi-e frică să nu fii suficient de maleabil şi suplu ca să te uiţi pe tine însuţi şi condiţia ta şi să intri în pielea celuilalt. Într-o manieră complexă. Nu poţi să zici: „A, femeile sunt drăguţe sau senzuale!". Trebuie să înţelegi ce înseamnă o menstruaţie, ce înseamnă a fi mamă sau a fi soră. Ce înseamnă a fi iubită. Să înţelegi asta dintr-un punct de vedere foarte intim... A înţelege o menstruaţie a fost pentru mine o fereastră enormă de deschis. În fiecare lună femeia trebuie să aibă secretul ăsta şi să pară nemaipomenită. Câteodată le reproşăm: „De ce acum eşti un pic mai nervoasă? Pentru că nu pot controla asta, e un întreg proces, un dezechilibru hormonal, dar şi o chestiune spaţială, universală. O suferinţă, în fiecare lună".
La filmări, aţi acceptat sfaturi de la actriţe?
Am acceptat sfaturi, am şi dialogat mult, respectând, totuşi, pudoarea actriţelor şi a sătencelor. Un moment crucial din „Izvolrul femeilor" este o secvenţă în care Leila vorbeşte cu Imam-ul pentru drepturile femeilor. Am schimbat mereu nuanţele cuvintelor ca să nu se înţeleagă că discursul ei este unul de non-respect faţă de religie şi de autroitatea Imam-ului. Fiindcă Leila nu-i spune: „Eşti prost!". Cred că în lumea noastră aceasta e una dintre marile probleme. Cum să rezolvăm nişte chestiuni diplomatice, geopolitice şi chiar umane, în relaţia de cuplu, sau în relaţia dintre copii şi părinţi fără a ne umili unii pe alţii. N-avem nevoie să umilim pentru a putea spune: „Aici n-ai avut dreptate!".
Apropo de dialog. Aveţi un bun prieten palestinian. În acelaşi timp, filmul vorbeşte despre femei ca surse ale păcii. Credeţi în puterea femeilor de a deveni mediatori în conflictul palestiniano-israelian?
Se şi încearcă asta. Există o mare organizaţie de mame palestiniene care se întâlnesc şi fac destul de des manifestaţii. Le auzim, fac un pas înainte, dar nu e încă suficient pentru pace. Cred în această putere dacă ea devine socială şi politică. Dacă manifestaţiile rămân doar în această fază, din păcate, chiar dacă e sublim şi e un început, fără ca toate femeile politice, nu numai mamele simple, să se alieze, să se aşeze la masa de negocieri şi să găsească soluţii, nu se poate obţine nimic.
Spuneaţi că o revoluţie trebuie să înceapă din familie. De ce?
Urmărind revoluţiile din istorie, şi cazul revoluţiilor arabe, vorbim despre o schimbare. O ştim şi noi, cu Revoluţia din 1989. E o schimbare să ieşi în stradă şi să îndepărtezi sistemul, însă nu e suficient dacă apoi, acasă, nu ai acelaşi comportament. În stradă strigi: „Libertate! Democraţie!", dar când ajungi acasă îţi baţi nevasta. Atunci, unde e democraţia?
Umorul e un lucru care vă caracterizează, iar filmele dumneavoastră sunt într-o cheie tragi-comică. Când v-aţi dat seama de prezenţa umorului, de efectul lui, adolescent fiind?
N-am adoptat umorul conştient. A venit de la sine, cum s-a întâmplat la toţi românii. Înainte de '89, eram campionii bancurilor. Cu cât sufeream mai mult şi cu cât Ceauşescu mai dădea o lege, o tâmpenie, imediat apăreau bancurile. Umorul e un reflex. Acest reflex se combină şi cu identitatea mea ebraică: trăind atât de multe tragedii - de la Moise, la Avram şi la Holocaust - evreii au inventat umorul ca să-şi dovendească lor înşişi că există. Aşa că umorul e natural la mine: nu pot să scriu un film în care scenă după scenă, dialog după dialog sunt trist.
Ca spectator când aţi descoperit umorul?
Când l-am descoperit pe Chaplin. A fost omul care, pentru prima dată, m-a făcut să înţeleg că pot să-i fac pe spectatori să râdă prin film, prin artă. Că râsul e o formă de fericire a omului, dar şi că prin umor putem fi inteligenţi. Prin umor putem excita neuronii, putem atinge un nivel superior şi tot prin umor ne putem revolta. Umorul poate fi o unealtă de revoltă împotriva prostiei, a barbariei.
Ce-au spus prietenii tatălui dumneavoastră, aflaţi în sală, la Cinema Studio, după proiecţia filmului ? Vă cunosc de când eraţi mic...
N-am avut ocazia să-i văd. Au urmat interviuri după proiecţie şi n-am putut să-i mai prind. Ei fiind din generaţia de 90 de ani, n-au venit la chef, s-au dus să se culce. Nici pe mătuşa mea n-am apucat s-o văd.
Din familia dumneavoastră, tatăl e eroul - a evadat dintr-un lagăr unde fusese deportat de nazişti -, o figură proeminentă, care vă e aproape. Pe mama dumneavoastră cum v-o amintiţi?
Mama a murit în 1997. Educaţia mea culturală a venit îm mare parte de la ea - era redactor la Editura Tineretului şi Editura Albatros. Mama ne spunea poveşti mie şi fratelui meu ca să adormim. Am crescut cu poveştile mamei. Imaginaţia mea aşa s-a dezvoltat.
Dar care e o imagine puternic feminină care v-a rămas şi acum când vă gândiţi la mama dumneavoastră? Vă întreb şi fiindcă filmul e despre femei şi despre iubire.
Am o amintire dublă. Un amestec de fericire şi de tragic. Pe de o parte, privirea tandră a mamei, care ne-a dat şi partea noastră de feminitate - orice bărbat are nevoie de o parte accentuată de femininitate. Pe de altă parte, suferinţa ei neîncetată, pe care cred că am moştenit-o. Din fericire, fiindcă şi suferinţa te poate face să creşti. Mama a pierdut o fată, sora mea, pe care eu n-am cunoscut-o niciodată. A murit la vârsta de patru ani. O chema Aurica. E o poveste care m-a clădit. De fiecare dată când mă uitam la mama vorbind despre Aurica, vedeam drama. Să pierzi un copil - astăzi am şi eu copii şi înţeleg şi mai bine - e cumplit. Iar suferinţa, tragedia pe care o femeie poate s-o trăiască pierzând o fată şi după aceea având numai băieţi... Dar poate că tocmai asta mi-a deschis nişte uşi. A fost un fel de a înţelege condiţia femeii. Şi asta o să-mi amintesc tot timpul: momentele concrete când mama vorbea, în faţa noastră, despre Aurica şi încerca să atenueze suferinţa ca să ne fie nouă mai uşor, dar suferinţa transpărea.
"A înţelege o menstruaţie a fost pentru mine o fereastră enormă de deschis. În fiecare lună femeia trebuie să aibă secretul ăsta şi să pară nemaipomenită."
CV
- Nominalizat la Globul de Aur
- Născut în 1958, la Bucureşti, Radu Mihăileanu este fiul unui jurnalist evreu, Mordechaï Buchman, care, după ce a evadat din lagărul de concentrare unde fusese deportat de nazişti, şi-a schimbat identitatea.
- Mihăileanu a debutat în lungmetraj cu „Trahir", care a obţinut Grand Prix des Amériques la Festival des Films du Monde de la Montreal.
- Recunoaşterea internaţională a venit odată cu cel de-al doilea film, „Train de vie"/„Trenul vieţii", care a primit premiul FIPRESCI la Veneţia şi premiul publicului la Sundance.
- Radu Mihăileanu şi-a reconfirmat talentul şi dragostea pentru temele sale favorite - exilul şi identitatea naţională cu „Va, vis et deviens!"/„Trăieşte!", recompensat cu Label Europa Cinemas şi premiul publicului secţiunii Panorama la Festivalul de la Berlin şi cu premiul pentru cel mai bun scenariu original la gala César 2005.
- În 2009, Mihăileanu a scris şi a regizat „Concertul", nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin, premiat cu César pentru cel mai bun sunet şi cea mai bună coloană sonoră.
Se încarcă comentariile...
