Primii fiori ai textului scris

Cei mai importanţi scriitori români, printre care Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Ioan Es. Pop şi Ioana Nicolaie, au dezvăluit, pentru „Adevărul literar şi artistic“, cum s-au apucat de literatură. Majoritatea nu s-au gândit că vor fi vreodată scriitori adevăraţi, dorindu-şi să devină cosmonauţi sau cântăreţe de operă, şi au „comis“, la începuturi, texte poliţiste şi de aventuri.

Celebrul Mircea Cărtărescu, soţia sa, poeta şi romanciera Ioana Nicolaie, dar şi poeţi deja clasici precum Ioan Es. Pop sau Simona Popescu ori prozatorii „tinere speranţe" douămiiste Florin Lăzărescu şi Radu Pavel Gheo, se numără printre autorii importanţi care au acceptat să răspundă întrebării: „Vă amintiţi primele încercări literare?". Ca o concluzie generală, majoritatea repondenţilor şi-au dorit, în copilărie, să devină, „când se vor face mari", orice altceva decât scriitori (cosmonauţi, cântăreţe de operă etc.) şi, chiar apucându-se de „mâzgălit hârtia", nu au crezut niciodată că vor ajunge scriitori adevăraţi. În schimb, cu toţii au fost, până în anii liceului, mari cititori, devorând tot ceea ce le cădea în mână.

Totodată, primele încercări literare ale viitorilor poeţi şi/sau prozatori, deocamdată în pantaloni scurţi, se află, aproape exclusiv, în sfera „paraliteraturii": romane poliţiste, de aventuri, cu călătorii în jurul lumii, monştri contra extratereştri etc., lucrurile de care copiii erau şi sunt irepresibil atraşi.

„Mendebilul" din tabără

În copilărie, Mircea Cărtărescu însoţea textul şi de ilustraţii stângace, pentru a suplini lipsa de talent la descrieri. „Am scris texte literare de la vârsta de nouă ani, fără să ştiu ce-nseamnă să fii scriitor şi fără să dau doi bani pe asta. Eu voiam să mă fac cosmonaut, ca toată generaţia mea. Nici nu citeam numele autorilor pe coperta cărţilor care-mi cădeau în mână", îşi aminteşte viitorul scriitor.

„Primul text ever compus de mine era un roman, «Călătorie în jurul lumii», fireşte. Personajul principal se numea Jim. Pe parcursul celor vreo zece pagini pe care am apucat să le scriu atunci, acest Jim trecea prin vreo trei continente şi se lupta cu tot soiul de băştinaşi. Atunci mi‑am dat seama prima dată că nu ştiu nici să povestesc, nici să descriu, mai rău, că n-am niciun strop de imaginaţie. În tabăra unde mă aflam era un copil care ne povestea în fiecare seară, la culcare, câte un episod dintr-o poveste fără sfârşit, barocă şi total neverosimilă, dar tocmai prin asta fascinantă. Era inventată de el. Eu nu eram în stare să inventez nimic", povesteşte Cărtărescu o secvenţă care aduce aminte de proza „Mendebilul".

„Romanul meu era o combinaţie de text şi desene, căci, nepricepându‑mă să descriu obiectele (colibe, pistoale, cuţite), le desenam. Cred că mai târziu am dat atâta atenţie descrierilor tocmai pentru că sunt un teribil de prost desenator. Cu ocazia acelei prime încercări literare mi-am pus prima dată problema dialogurilor, a naraţiunii, a personajelor, mi-am dat seama prima dată că scrisul e o artă. Mult prea complicată pentru mine, cum a şi rămas până azi", consideră autorul lui „Orbitor".

„Să pun noaptea în amiază..."

Poeta şi prozatoarea Ioana Nicolaie a scris, de la o vârstă fragedă, atât poezie, cât şi roman, precum şi, bineînţeles, jurnal: „Am scris prima poezie la opt ani, era rimată şi ritmată, cu subiect istoric şi număra vreo patru strofe. Fratele meu mai mare, licean şi nonconformist, s-a amuzat copios auzind-o, drept pentru care n-am mai repetat curând isprava. La zece ani însă, în vacanţa de vară, am început un roman. Am dat gata cam douăzeci de pagini din caietul special cumpărat pentru asta. Dar cum era vară şi-n numeroasa mea familie aveam, ca toţi ceilalţi, destul de multă treabă, mi-am pierdut pe drum inspiraţia. Prin toamnă am mai scris, cred, o poezie. Apoi am început primul meu jurnal. Din acesta, am mai multe caiete păstrate".

Scriitoarea ne-a oferit câteva mostre din misteriosul său jurnal (încă) nepublicat: „În 1986, într-o duminică, la unsprezece ani, scriam aşa: «Dimineaţa am mers la spectacol. Îmi pregătisem poezia, dar n-am mai recitat-o. A nins deosebit de frumos, cu fulgi mari. M-am gândit că după-amiază o să merg la film. Dar mama a plecat la Măgura şi-a trebuit să stau acasă. Se face foarte repede seară. Mi-am făcut temele, după ce a venit lumina. Apoi l-am hrănit pe Alin (un frate, atunci sugar) şi m-am culcat». Mai târziu, la şaisprezece ani, scriam cam aşa: «File galbene» (titlu) şi: «Înainte de asta/ m-am jucat cu el,/ cel de mai târziu/ i-am luat cu împrumut/ privirile prea mici/ pentru puţinul lui timp/ l-am făcut să se pună/ de-a curmezişul jocului/ ştiind că trăieşte mai mult/ şi m-au chemat ieri/ să pun noaptea în amiază/ pe telefon scria palid/ că tocmai murise/ primul băiat al surorii mele»".

Pledoarie pentru poezie

Simona Popescu, autoare-icon pentru studenţii săi, cu volume-cult atât de poezie („Juventus"), cât şi de proză („Exuvii"), îşi pune amintirile sub titlul „Literatura ca magie". „Mă miră întotdeauna când îi aud pe unii că şi-au dorit de mici să ajungă scriitori. Eu aş fi vrut să cânt. Operă, pentru că îţi poţi simţi fizic, foarte puternic, vocea. Pe la 12 ani, într-o tabără de pionieri, am dat peste o fetiţă cam de vârsta mea care scria poezii. M-am gândit că eu n-o să fac niciodată asta, prea era bizar... Şi-apoi, în general, nu‑mi plăcea să scriu, mă dureau degetele, era istovitor".

Încet-încet, Simona Popescu a devenit, în cele din urmă, scriitoare: „Totuşi, pe la 13 ani m‑am apucat de un roman pe un caiet studenţesc. Am umplut zeci de pagini în doar câteva zile, dar l-am abandonat. La 16 ani eram lăudată pentru nişte versuri de cei de la Cenaclul de Luni. Dar la poezia adevărată am ajuns, de fapt, după 18 ani. Dar senzaţia că poţi să-i faci, prin scris, pe oameni să fie mai buni (mai buni şi cu tine!) o avusesem devreme, de pe la 8 ani, când citeam compuneri pentru colegi la ora de română. Reuşeam să-i emoţionez, chiar şi pe cei răi. Emoţia lor mă emoţiona. Era... magie! Magia asta mă ţine legată de literatură, nimic altceva". Şirul cărţilor Simonei Popescu culminează, deocamdată, cu „Lucrări în verde", o impresionantă „pledoarie pentru poezie".

„L-am auzit pe Ioan Es. Pop după 25 de ani"

Debutant, la începutul anilor '90, cu un volum-capodoperă, „Ieudul fără ieşire", poetul Ioan Es. Pop este considerat de multă lume singurul clasic adevărat al celor două decenii de poezie scrise după 1989 (exceptându-l pe Cristian Popescu, prematur dispărut dintre noi). Drumul până aici nu a fost însă uşor: „Cât timp am trăit în paradisul lecturilor inocente, adică până pe la 12 ani, am fost atât de subjugat de cărţile altora, încât nu mi‑am pus problema de a scrie eu însumi. După aceea, am visat să scriu o carte poliţistă, pentru că mă pasionau rezolvările ingenioase din policier-uri, pe urmă am vrut să scriu un roman cu subiect rural à la Rebreanu, pe urmă am început să descopăr poezia şi, vreme de ani la rând, am citit cu pasiune poezie şi am încercat să scriu ca poeţii care-mi produceau revelaţii, pe măsură ce-i descopeream. Abia după aceea l-am auzit pe Ioan Es. Pop. S-a întâmplat pe când aveam deja 25 sau 26", spune poetul.

Gherguţ: „Chemăm la luptă gunoierul"

Poetul Sorin Gherguţ face parte din prima promoţie de scriitori rezultată din cenaclul, din prima jumătate a anilor '90, „Litere", condus de Mircea Cărtărescu, scriitori care s-au „pus în ramă" în antologia „Tablou de familie" (1996). Până aici, însă?

„Am început să scriu versuri de foarte timpuriu - nu ştiu dacă nu cumva încă dinainte de a fi învăţat bine toate literele alfabetului (totuşi nu reţin să fi avut, anterior, încercări lirice orale). Primul poem propriu de care-mi aduc aminte l-am scris bolnav, la pat, cu febră mare - le-am cerut părinţilor un pix şi hârtie. Mai ştiu ultimele două versuri de la final: «dar noi, cu pana şi condeiul / chemăm la luptă gunoierul» - şi, până acolo, acest fragment: «(...) soldaţi / cât inima vă bate, luptaţi!». Apoi, prin clasele a VII-a - a VIII-a, poeme scrise pe ciornele de la lucrările de control la matematică au ajuns la profesor, care îmi era şi diriginte. A avut o atitudine încurajatoare.

Printre poemele citite de el a fost unul intitulat «Copacul care nu mai vrea să moară». M-a întrebat, complice-subversiv, «cine e copacul ăla?». Evident că nu-mi trecuseră prin minte subtexte politice, dar ideea mi-a surâs. Erau vremurile în care, în orice text, şi nimica mişca", îşi aminteşte, cu umorul său caracteristic, Gherguţ.

Radu Pavel Gheo - însăilări SF

„Nu puteam să devin decât scriitor sau grafoman. De cum am descoperit cărţile, am vrut să fac şi eu aşa ceva: să scriu, să povestesc, să imaginez ceva ce n-a mai fost. Caz clar de vocaţie", are o abordare oarecum diferită Radu Pavel Gheo, apreciat scriitor tânăr, autor, printre altele, al unuia dintre puţinele (reale) romane SF de după Revoluţie, „Fairia", replică a unui autor român la „Lumea Alisei" a suedezului Sam J. Lundwall.
„De început, am început cu poezii şi le ţin minte bine pe primele: un ciclu cvasivivaldian, patru poezioare de opt versuri, cu rimă împerecheată şi având ca temă anotimpurile. Patru poezii, patru anotimpuri. Eram în clasa a II-a. Dar am trecut repede la proză şi prin clasa a VI-a am creat şi primul meu roman foileton - «Aventurile lui Bill Tigrul». Îl păstrez încă, aşa cum păstrez multe din povestioarele de odinioară. Nu se ştie niciodată. Iată, în romanul «Noapte bună, copii!» am introdus o însăilare SF de-a mea de când eram în gimnaziu, fiindcă aveam nevoie de un text scris de un copil - unul cât mai autentic, nu contrafăcut. Atunci când l-am scris (prin 1978-1980), habar n-aveam că o să fie şi primul meu text care o să ajungă tipărit într-un volum", povesteşte Gheo.

Florin Lăzărescu, un cititor pasionat

Tânărul scriitor Florin Lăzărescu povesteşte: „Până la facultate, am fost un cititor atât de pasionat încât nu m‑am gândit serios să scriu literatură. Am început să o fac din joacă, de dragul atmosferei senzaţionale de la un cenaclu studenţesc, Outopos, pe care îl înfiinţasem împreună cu câţiva prieteni. Eram mai degrabă înclinat spre critică literară şi-aproape deloc spre ficţiune. Am scris prima povestire cumva provocat de Lucian Dan Teodorovici, care era prozatorul «oficial» al grupului nostru. Chiar m-a surprins când cei din jur au apreciat-o. După o altă «joacă», scrisă într-o zi plicticoasă de Paşte, m-a mai surprins că-mi place teribil să scriu. Am scris cartea de debut şi mi-am dat seama că, indiferent de ce-o să ajung să fac ca să trăiesc, voi trăi ca să scriu".

"Am scris texte literare de la vârsta de nouă ani, fără să ştiu ce-nseam­nă să fii scriitor şi fără să dau doi bani pe asta. Eu voiam să mă fac cosmonaut."
Mircea Cărtărescu scriitor

"Cât timp am trăit în paradisul lecturilor inocente, adică până pe la 12 ani, am fost atât de subjugat de cărţile altora, încât nu mi-am pus problema de a scrie eu însumi."
Ioan Es. Pop poet

„Scufiţa neagră" a lui Peca Ştefan

Anul trecut când şi-a făcut ordine prin lucruri, Peca Şefan (foto) a găsit mai multe caiete din 1995 şi 1996 pe care scrisese poezii şi proză scurtă, două dintre ele intitulate „Lumea de piatră" şi „Drumul spre absurd". „Ştiu că am început să scriu poezie într-o zi când am fugit de-acasă (şi de la şcoală). M-am întors a doua zi - dar am început să scriu o poezie în fiecare zi, până am terminat caietul. Aveam 13 ani. Din păcate, n-am caietul cu mine, să dau un citat. Erau aberante. Îmi mai amintesc că am mai scris, în joacă, şi o piesă de teatru pentru păpuşi în clasa a IV-a pe care am şi făcut-o cu colegii de clasă - «Scufiţa neagră». Dar mai în serios m-am apucat în clasa a IX-a. Prin martie 1998 am scris primul capitol al unui roman. Se numea «chiar dacă» (apoi «[fuzz] universaljunklite»).

„Gunoierul" lui Mimi Brănescu

Actor de profesie, Mimi Brănescu (foto), în vârstă de 36 de ani, s-a dedicat şi scrisului, fiind apreciat atât pentru piesele de teatru, cât şi pentru scenariile de film şi de televiziune. Astfel, piesele sale „Flori, fete, filme sau băieţi", „Dumnezeul de a doua zi" şi „Acasă la tata", regizate de Vlad Massaci, Claudiu Goga şi, respectiv, de Alexandru Dabija, se joacă la Teatrul Act din Bucureşti. Brănescu spune că prima sa piesă de teatru a fost „Gunoierul", dar nu-şi aminteşte data exactă când a scris-o. În piesă, gunoierul este filosoful care, tot căutând prin gunoaie, descoperă taine ţinute cu grijă de locuitorii din cartier. Astfel, din resturile menajere aruncate la gunoi, poţi să afli dacă nevasta te înşală. „Surprizele vin de unde nu te aştepţi", comentează Mimi Brănescu.