Peca Ştefan: „Dacă nu intri în mainstreamul nostru teatral, ai toate şansele să fii ignorat”

Peca Ştefan

Dramaturgul a participat recent la Festivalul Internaţional de Spectacole Lectură hotINK, organizat de Tisch School of the Arts din New York, cu piesa „Wire and Acrobats”. Pe parcursul şederii la New York, Peca a scris o nouă piesă ce se va monta în metropola americană în martie. El spera să facă lucruri interesante în România, dar mărturiseşte că îl atrage din ce în ce mai puţin să rămână în ţară.

Cum a fost primit spectacolul lectură „Wire and Acrobats" la Festivalul hotINK, din New York?

HotINK e un festival care prezintă în lectură publică piese noi, americane şi internaţionale. A fost prima ocazie cu care spectacolul „Wire and Acrobats" a fost prezentat publicului, pentru că e o piesă foarte nouă. Am scris-o anul trecut în iunie, dar hotINK a fost primul festival la care am trimis-o. A ieşit foarte bine, pentru că am avut nişte actori foarte buni, printre care şi unul român, Daniel Popa. Spectacolul a fost regizat de Ana Mărgineanu, care se află în New York acum. Textul e, de fapt, un colaj de piese scurte, legate una de alta de un sentiment şi o atmosferă comune.

Acest element comun este ideea de acrobaţie emoţională şi ce înseamnă să îţi pierzi echilibrul. Toate personajele sunt cumva pe muchie, la limită, într-o situaţie limită pe viaţă şi pe moarte, fizic sau metaforic. Adică pot să cadă sau să nu cadă de pe „sârma" pe care încearcă să-şi ţină echilibrul. Într-un fel, piesa este despre pierdere şi ratare, şi încercarea imposibilă de a recupera un moment din trecut. Fiecare scenă tratează cumva momentul ăsta.

După spectacol, a existat o sesiune de discuţii în cadrul căreia ai răspuns la întrebări. Care a fost reacţia publicului?

Reacţia a fost foarte bună. Spectacolul s-a jucat într-o sâmbătă la ora 19.00 şi a fost sold out încă de miercuri, deci, din păcate, au rămas şi oameni pe afară. Am avut şi un spaţiu foarte bun - Burrows Theatre, unul dintre cele mai mari teatre de la Tisch School of the Arts. A fost surprinzător faptul că oamenii au reacţionat atât de bine, iar la discuţii au rămas toţi. Mai mult, au pus întrebări foarte interesante. Din discuţii şi reacţiile lor în timpul spectacolului am înţeles că piesa funcţionează. Au fost şi rezultate practice după această lectură. Am avut reacţii foarte bune din partea oamenilor de teatru.

Unele dintre spectacolele lectură care se joacă la festival ajung să fie produse ulterior în State. S-a conturat vreo propunere?

Da, s-a conturat, în sensul unei producţii la anul viitor. Însă, între timp, la New York, o să se pună în scenă o altă piesă, pe care am scris-o în timp ce eram la festival. Aveam conceptul din decembrie, un concept pe care mi l-a propus Ana Mărgineanu. Piesa se numeşte „The Dinner Party" şi e un concept interactiv în care spectatorii, maximum 25, sunt la un dineu dat de doi milionari excentrici din estul Europei. Mănâncă cinci feluri de mâncare şi se întâmplă tot felul de lucruri. Piesa o să aibă premiera în sezonul de primăvară, deci foarte curând.

Ai mai colaborat cu organizatorii festivalului?

Da, o cunoşteam pe Catherine Coray, care e directoarea festivalului. Ei i-a plăcut foarte mult piesa mea, i se pare că e cel mai bun lucru pe care l-am scris până acum şi a sprijinit-o piesa, în sensul că a programat-o într-o sâmbătă seara la 7, a chemat multă lume şi a făcut un casting foarte bun. De exemplu, am avut-o în distribuţie pe Sarah Sutherland, fata lui Kiefer Sutherland, care, la 22 de ani, e o actriţă uluitoare. Pentru că e vorba de un festival care se organizează cu foarte mult timp înainte, organizatorii sunt cei care găsesc actorii.

Ce impresie generală ţi-au dat spectacolele selectate şi jucate în festival?

Din ce-am văzut eu, toate spectacolele aveau actori foarte buni. E un festival care e foarte cunoscut şi are un nivel foarte ridicat din punct de vedere al calităţii. Fiecare lectură e prezentată de regizori şi de actori excelenţi, care servesc extrem de adecvat textul. La „Wire and Acrobats" mi s-a părut că s-a întâmplat exact cum mi-am imaginat eu că ar trebui să fie şi actoria, şi atmosfera şi umorul, totul a fost perfect. A fost cea mai bună prezentare pentru piesă. Asta m-a bucurat.

Cum ai sintetiza diferenţele dintre publicul american şi cel românesc?

Publicul new-yorkez (pentru că New York-ul e foarte diferit de restul Americii) e foarte pretenţios dar şi foarte educat. Ca şi la noi, există un public care merge la piese de pe Broadway, unul care merge la piese care sunt off-off Broadway, dar în general e un public care se bucură de teatru. Teatrul e foarte important în oraşul ăla. E şi o industrie, sunt mii de actori care aşteaptă următorul casting. Din cauza asta trebuie să fii foarte bun ca să reuşeşti.

În noiembrie-decembrie 2009 ai fost rezident al programului „Attic Arts" în Londra unde ai dezvoltat piesa „Flowers are no victims". Ce înseamnă să dezvolţi o piesă în Anglia?

Am propus un proiect pentru rezidenţa asta şi l-am câştigat. ICR Londra îţi oferă un buget mic, în schimb ai cazare într-o zonă foarte bună a oraşului. Proiectul a însemnat să scriu o piesă nouă şi să o dezvolt împreună cu o regizoare din Anglia - Pia Furtado, cu care am mai lucrat la New York acum doi ani şi cu care mi-am dorit să continui colaborarea la un proiect mai amplu. La Londra, am avut o lună şi jumătate de lucrat pe text. Apoi au venit şi actorii, am avut vreo două săptămâni de repetiţii şi un showcase la final. Piesa e specială, pentru că cere o actriţă româncă, un actor american şi un actor britanic. Ideal ar fi să facem o co-producţie între Londra, Bucureşti şi New York şi spectacolul să aibă câte o stagiune în fiecare oraş cu aceeaşi trupă. Sper ca în 2011 să ajungă şi în Bucureşti.

Ţi se pune în scenă curând un musical la Piatra Neamţ - „România 21".

E o piesă pe care am scris-o în 2004 şi pentru care am luat un premiu la Heidelberg pentru inovaţie, în 2007. Acum mi-au propus cei de la Piatra Neamţ să o facem, în premieră naţională. Am adus-o pe Pia, care a făcut multe musicaluri şi spectacole de operă, inclusiv cu Royal Opera House din Londra. E foarte important pentru mine ca „România 21" să se facă la standarde comparabile cu ce se întâmplă în Anglia sau America. Pentru proiect am adus şi un compozitor din Londra, ca să avem acelaşi limbaj. Piesa porneşte de la întrebarea cum ai descrie ţara noastră şi istoria ei recentă, dacă ai prezenta-o într-o altă ţară. Plecând de la asta, am ajuns la un fel de vodevil, care s-a transformat mai mult în musical, muzica reflectând şi o istorie a evoluţiei muzicii româneşti din anii '70 până acum.

Mie îmi place foarte mult pentru că e foarte sarcastică, aberanto-absurdă, dar extrem de reală în adevărurile pe care le spune. E un fel de bufon al regelui, dacă vrei. Textul se joacă cu arhetipuri în care recunoşti foarte multe personaje şi traiectorii de înainte şi mai ales de după '89. E şi o piesă despre identitate. Ideea e că poţi să spui adevărurile astea râzând, poţi să faci haz de necaz. Am avut în 2005 o lectură a piesei la Green şi a fost foarte bine primită, adică nu s-a mai întâmplat niciodată ca publicul să râdă la fiecare replică. Şi la Piatra sunt actori foarte buni, nu îmi fac probleme. Premiera o să fie acolo, la 15 aprilie.

Tu ai fost cel care a compus primele cântece pentru spectacolul ăsta. Cât de importantă e muzica pentru tine?

Foarte importantă. Când am început să scriu, îmi imaginam că ar trebui să existe muzică în orice spectacol, cel puţin ca soundtrack. Şi mi se pare că şi structura dramatică e foarte muzicală. La fel cum scrii o simfonie, la fel scrii şi o piesă. Dramaturgia înseamnă ritm şi armonie. Mereu când scriu, ascult muzică la căşti. Fac playlisturi cu ce simt eu că ar fi atmosfera piesei. Iar în ultimele piese, am bucăţi de muzică cântată live.

Când a intervenit ideea să abordezi genul „musical"?

Când eram la New York, am studiat acolo şi musicalul. Dar e un gen foarte dificil de făcut. Ai mari probleme cu sunetul, de exemplu. Dacă nu aş fi avut un compozitor din Anglia care să facă şi sunetul, ar fi fost foarte greu. Iar eu ţin foarte mult să fie totul live.

Ce urmează după musical?

Un alt musical. Aveam deja în plan să fac la Green Hours un musical minimalist cu trei personaje, care se numeşte „Lo-Fi" şi care porneşte de la ideea unei muzici low fidelity. E despre un tip care înregistrează muzică acasă. Sper să pot să pun piesa asta în scenă la Green, anul ăsta, în toamnă. În continuare, Green Hours mi se pare teatrul care îţi dă cea mai mare libertate şi, din punctul ăsta de vedere, e ideal să lucrez aici.

În cadrul proiectului „Despre România numai de bine", pe care îl faci împreună cu Ana Mărgineanu, aţi montat piese la Baia Mare şi la Piatra Neamţ.Ce urmează?

Nu ştim ce urmează. Am prezentat proiectul, care are şi un buget, deloc mare, unor teatre din ţară, dar rămâne să decidă ele. Dacă le interesează, eu şi Ana mergem acolo, ne documentăm şi facem un spectacol de teatru. „5 minute miraculoase", pe care l-am făcut la Piatra Neamţ se va juca şi la Odeon, la 28 februarie.

Ce se întâmplă dacă descoperi că actorii improvizează pe textul tău şi piesa a evoluat?

Asta s-a întâmplat destul de rar, şi numai atunci când nu m-am dus la repetiţii.

Te deranjează asta?

Am piese, cum ar fi „Ziua futută a lui Nils", în care actorii mi-au propus anumite lucruri şi dacă mi s-au părut ok, lucrurile astea, care sunt practic improvizaţii, au rămas. Nu foarte multe, doar ce mi s-a părut că e amuzant şi are sens în logica piesei. Am o problemă atunci când actorii improvizează şi fac un deserviciu piesei, pentru că nu se potriveşte ce fac ei, o îngreunează sau o fac neclară. Înţeleg improvizaţia, nu mă opun fundamental dar trebuie făcută în anumite limite, foarte bine gândite de fapt. Dacă scapi situaţia şi povestea, poţi să improvizezi tu cât vrei şi cu oricât talent, tot prost o să iasă.

Ai studiat teatru în New York şi Londra. De ce nu în România?

Eu eram foarte convins că vreau să scriu, iar la UNATC nu există decât regie sau scenaristică de film. Aşa că m-am înscris la Facultatea de Comunicare crezând, prosteşte de fapt, că în publicitate aş fi fost plătit lucrând în calitate de copywriter. Dar am descoperit rapid că de fapt nu mă atrăgea chestia asta. Eu voiam să scriu teatru. Cel mai mare avantaj pe care l-am avut studiind în America şi în Anglia a fost că am învăţat multe lucruri legate de meşteşug, de structură, de dozaj, pe care, dacă le ştii, te ajută să nu mai pierzi timp, să eviţi nişte greşeli.

Pe care oricum le-ai fi descoperit în timp, numai că pierzând nişte ani. Ei sunt foarte aplicaţi, foarte pragmatici. Dar altfel, acolo se face un anumit tip de dramaturgie. Totuşi, mi se pare că realismul american, şi chiar şi cel britanic, au unele limite. Iar mie îmi place să ies din aşa ceva, spre nişte zone suprarealiste. Cred că eu încerc să îmbin imaginaţia europeană cu ştiinţa americană de a povesti.

Cum te-ai simţit după ce te-ai întors în ţară?

După ce am fost la New York University m-am întors cu gândul că o să fac chestii interesante aici. Între timp, nu ştiu dacă mai cred foarte mult în lucrul acesta. Şi au trecut şase ani. Acum sunt puţine locuri în care mă simt ok în ţară. Am impresia că dacă faci ceva care nu intră în mainstreamul nostru teatral, ai toate şansele să fii ignorat, şi mă refer la critică. Asta în ciuda faptului că public inteligent există şi consumă fără să aibă nevoie de cronici. În teatre de stat însă, sunt prea multe lucruri extraartistice care pot să îţi omoare orice tip de entuziasm în încercarea de a ajunge la acest tip de public.

Eu mă simt foarte condiţionat într-o asemenea situaţie de muncă, ca şi cum aş fi îngrădit şi m-ar bloca să mai fac ceva. Ca şi cum teatrul îţi face onoarea să te tolereze, de preferat şi gratis. Rămâi cu un sentiment foarte aiurea după ce se întâmplă ceva de genul ăsta şi am simţit-o în mai multe teatre din Bucureşti. E vorba de o lipsă de respect şi de încredere care mi se pare nejustificată.

Ce se întâmplă în main­streamul teatral românesc?

Mi se pare că nu mă motivează deloc. Parcă se doreşte doar un anumit tip de teatru şi asta te poate ţine în loc. Imaginaţia parcă a îngheţat într-o singură zonă, fie deja extra-exploatată (deci pe moarte) sau pur şi simplu plictisitoare. Iar eu simt că nu aparţin deloc zonei ăsteia de imaginaţie. Eu mă joc tot timpul cu formele şi cu genurile. Am ajuns într-un moment în care am acumulat destul de multă experienţă, pentru că scriu de 12 ani, ştiu şi felul de a face teatru în diferite culturi. E o zonă specială a carierei mele, în care pot să mă joc cu multă ştiinţă.

Relaţia dramaturg - regizor

Ana Mărgineanu este regizorul cu care ai lucrat cel mai mult. Cât de important e să colaborezi cu acelaşi regizor la mai multe spectacole?

Cred că e foarte important. Cu Ana am colaborat pentru că îmi place foarte mult cum lucrează. Ştie foarte bine să dea viaţă unui text nou. E foarte clară, dă note foarte bune, respectă textul. De obicei, eu am o discuţie cu regizorul la început şi dacă suntem pe aceeaşi lungime de undă şi avem aceeaşi viziune asupra piesei, atunci scriu pentru spectacol. Mi se pare mult mai viu aşa. Eu şi Ana suntem foarte compatibili ca gusturi, ca viziune.

Crezi că, după ce lucrezi atât de mult cu acelaşi regizor, ajungi să scrii într-un anumit stil, ştiind ce direcţie va lua montarea spectacolului?

Ăsta e lucrul cel mai mişto la lucrul cu Ana, faptul că ea nu îţi spune niciodată că ar trebui să fie într-un anumit fel. Doar atunci când există un concept, cum e cazul cu proiectul „Despre România numai de bine", pe care ea l-a inventat. Dar şi atunci, în afară de conceptul respectiv, nu ştim niciodată cum o să evolueze exact lucrurile.

Ana te invită întotdeauna la repetiţiile spectacolelor. Cum îţi foloseşte experienţa asta în momentul în care te apuci să scrii o piesă nouă?

În momentul în care auzi piesa şi o vezi jucată de actori, îţi dai seama ce funcţionează ca acţiune în piesă. Şi ca traiectorie a personajelor, te ajută să îţi clarifici nişte lucruri, să vezi cum înţeleg şi ceilalţi ce ai scris tu. Ăsta e un motor, face ca totul să fie ceva viu. Aşa că prefer să merg la repetiţii şi îmi place pentru că numai aşa înţelegi toată dimensiunea teatrală.

„Scufiţa Neagră" cucereşte New York-ul

Ştefan Peca (27 ani)a ignorat facultatea de teatru din România, urmând, în schimb, în chip de studii superioare, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, din cadrul SNSPA. În ceea ce priveşte pregătirea teatrală, aceasta a constat într-un curs de „Dramatic Writing" la New York University şi o rezidenţă internaţională la Royal Court Theatre în Londra. Totuşi, spune el, educaţia sa în teatru „e mai lungă şi încă nu s-a terminat".

A scris prima piesă de teatru în clasa a IV-a - un spectacol cu păpuşi. „Era un fel de reinterpretare a «Scufiţei Roşii», dar parcă se numea «Scufiţa Neagră», în care toate personajele erau contemporane. Am jucat-o în clasă cu colegii".

Prima piesă „matură" a fost însă „O staţie", pe care a conceput-o la 15 ani. S-a jucat imediat în liceul său, după care, peste ani, a fost pusă în scenă de Carmen Lidia Vidu la Teatrul de Comedie şi apoi la Nottara.

La noi şi în lume

În Bucureşti, piesele scrise de dramaturg s-au jucat cel mai mult la Teatrul Luni de la Green Hours, dar şi la Teatrul de Comedie, Nottara, Odeon, Foarte Mic.

În prezent, piese scrise de Peca se joacă în Statele Unite, Anglia, Franţa, Serbia şi România.

Dincolo de pasiunea pentru teatru, meseria de dramaturg este „complicată: poţi să ai perioade foarte bune şi perioade în care nu faci nimic. La un moment dat, mă tenta să îmi caut un job". Nu ştie ce job ar putea să facă, dar a găsit ceva ce îi place: va preda, în primăvară, un workshop de dramaturgie „pentru scriitori timizi" la Fundaţia Calea Victoriei. Peca mărturiseşte că, deşi „îl sperie puţin", se bucură că poate împărtăşi o parte din experienţa şi cunoştinţele pe care le-a câştigat pe drum.