„Nu cerşesc emoţia de la spectatori“

Dorian Boguţă a fost Miţă, iubitul vânat de cămătari al unei educatoare care pleacă în Italia (Monica Bârlădeanu) în pelicula „Francesca“, şi Tavi, un tânăr activist de partid, în „Caravana cinematografică“, regizată de Titus Muntean. E de 11 ani în Bucureşti, vine de la Chişinău şi, până a ajunge la roluri principale în film, a muncit ca barman – nopţile – şi a mers la zeci de castinguri – zile în şir

„Adevărul": Tavi, personajul pe care îl interpretezi în „Caravana cinematografică" nu reuşeşte să vorbească, decât în termeni de propagandă chiar şi când încearcă să-şi declare iubirea. E un moment reuşit din film felul în care îi poţi citi pe chip frustrarea, furia. Cum l-ai construit?

Dorian Boguţă: M-am gândit cine este Tavi. Am luat-o pas cu pas, autobiografic: e un tip care a fost crescut la casa de copii. Şi am început să-i caut nuanţele de caracter, căutându-le în acelaşi timp şi în mine. Frustrări avem cu toţii, nu? Deci, am încercat să-l caut pe Tavi, să-l recunosc.M-am uitat şi pe textul lui Ioan Groşan ca să văd cum e tipul. E coleric, vrea s-o cucerească pe bibliotecară doar prin poezii, deci are o doză de romantism. Vrea să reuşească fiindcă e foarte ambiţios, vrea să pară dur, deşi nu este. Am lucrat cu Titus Muntean şi cu toţi colegii mei. Am creat un personaj şi m-am îmbrăcat în haina lui şi am început să dau din mâini ca să văd cum m-aş simţi. Fiindcă, dacă nu-ţi place personajul, nici spectatorul n-o să te creadă. E foarte important ca atunci când accepţi un rol să te identifici cu personajul.

Scena finală din film, cea a violului, a stârnit controverse. Care e raportarea la acest viol, din perspectiva lui Tavi?

El a venit în sat pe un cal şi pleca pe un bou. Fiind foarte ambiţios şi frustrat, pur şi simplu nu poate să plece aşa. Trebuie să-şi arate cumva forţa şi ăsta e singurul mod care îi rămâne.

Dar din punctul de vedere al spectatorului, dacă te poţi detaşa?

Violul e mai mult ca un mesaj. E ideologia comunistă care violează oamenii. Noi cu toţii am trăit un viol.

Filmul e despre România anilor '50 şi îl vedem în 2010. Unde îi găseşti actualitatea?

În replica: „Treziţi-vă, bă, am venit cu filmul!" Nu există suficiente cinematografe în România lui 2010 şi trebuie să vină caravana ca oamenii să mai vadă câte un film.

„Dacă oamenii mă întreabă de Nicoleta Luciu, e vina mea"

Fiindcă ai jucat alături de Monica Bârlădeanu, de Andreea Raicu, de Nicoleta Luciu, ţi s-a pus eticheta de băiatul-frumos-care-în-filme-e-iubitul-unor-femei-celebre. Te deranjează?

Eticheta a existat în special când am filmat cu Nicoleta Luciu, acum a trecut. Mergeam pe stradă şi oamenii mă opreau să mă întrebe de Nicoleta. După ce mi-am ales altă cale şi am intrat pe sistemul filmelor care mă interesează cel mai mult - lungmetrajele din cinematograf, nu seriale, despre care credeam că au mai multă valoare -, lucrurile s-au schimbat. După ce a ieşit „Francesca" chiar nu mai exista o etichetă. Dar tot timpul
m-am gândit că, şi dacă mă întreabă oamenii de Nicoleta Luciu, vina e tot a mea şi înseamnă că trebuie să fac ceva ca să mă detaşez de asta.

Acum mergi pe zone noi de exprimare. Împreună cu Dragoş Bucur şi cu Alexan­dru Papadopol ai deschis o şcoală privată de actorie. Ce v-aţi spus când v-aţi aşezat la masă să cântăriţi ideea?

Dragoş a fost cu ideea. A zis: „Dorule, în România nu există şcoală de actorie de film!" La filmări, de multe ori ne întâlneam cu actori care nu erau pregătiţi şi atunci se pierdea timp. Vedeam că regizorii au nevoie de actori profesionişti în sensul plin al cuvântului. Aşa că am hotărât: „Dacă nu există şcoală pe piaţă, hai să facem!" După ce s-a terminat primul curs, toţi au zis că vor să se înscrie şi la al doilea curs. Am mai făcut o grupă. Pentru mine a fost foarte important că au vrut să meargă mai departe. Trei dintre ei deja au luat nişte castinguri.

Pe platourile de filmare la scurtmetrajul „Zece“

Ai trecut şi la regie, cu scurtmetrajul „Zece". E ceva din actorie care nu te mai completează, de ce-ai făcut-o?

Ca actor eşti limitat fiindcă ţi se dă o situaţie în care trebuie doar să exişti. Conceptul, viziunea sunt ale regizorului. Actorul trebuie să se încadreze în povestea regizorului, să meargă pe linia lui. Ca actor povesteşti linia unui personaj, ca regizor povesteşti linia unor vieţi. Am întâlnit mulţi oameni, iar unele vieţi m-au impresionat şi am vrut să le povestesc, deci am făcut un film. Dar actoria e în continuare o chestie pe care merg şi pe care o iubesc mult. Sunt în continuare actor, nici nu mă gândesc să mă pun în rând cu Cristi Puiu, cu Mungiu sau cu Porumboiu. Nu. Sunt doar autorul unui film. Microbul a intrat însă în sânge şi mi-aş dori să mai fac un scurtmetraj. Titlul ar putea fi „Şaişpe" , iar subiectul - relaţia dintre un tată şi un fiu.

„Ar trebui să iubim România prin unii oameni"

„Zece" a fost făcut cu un buget foarte mic, doar pentru tehnic. Cum te-ai simţit când l-ai terminat?

A fost o poveste norocoasă. Când m-am dus la Kodak să văd filmul, copia zero, emoţia cea mai mare am avut-o la genericul de final. Mă uitam la toţi oamenii care apar pe el şi mă gândeam că nu au luat niciun ban, că au muncit trei nopţi, că au stat şi m-au ajutat.

Ce-ai învăţat din experienţa asta?

Făcând regie, am învăţat mai multă actorie. Am învăţat că actoria trebuie făcută foarte se­rios. Şi am mai învăţat că e important să ai răbdare. Că e important să ai pretenţii, dar şi să ştii bine unde ţi-e locul.

În ce sens să ai răbdare?

Să nu încerci să ajungi undeva cu orice preţ. Adică, dacă trebuie să ajungi la Ploieşti, poţi să porneşti şi pe jos, că sigur ajungi. În schimb, dacă încerci tot felul de tertipuri ca să ajungi rapid acolo, ajungi să faci improvizaţii.

„În România nu există public pentru scurtmetraje", spuneai într-un interviu. De ce-ai ales totuşi să regizezi unul?

Ca să scriu o frază, mai întâi trebuie să ştiu să scriu corect „mama".

Ai vrut ca primul tău film să fie o poveste despre iubire.

Da, fiindcă sunt sigur că toţi oamenii de pe pământul ăsta au iubit măcar o dată. Iubirea este „verbul" care mişcă materia. Ia doi oameni - unul e îndrăgostit praf, altul, nu - şi se va vedea cel care e îndrăgostit.Dacă-i pui să ridice o greutate, cel care e îndrăgostit o va ridica mai uşor. Iubirea e o forţă. Iar pariul e să poţi păstra iubirea.

Eşti mai ataşat de o anumită direcţie din regia de film?

Mi-aş dori mult să merg pe genul foarte real care mi se pare că transmite cel mai bine emoţia. Nu vreau să cerşesc emoţia de la spectatori. Există două morminte într-un cimitir din Anglia: pe unul scrie „cel mai bun actor", pe celălalt, „cel mai bun spectator", dar pe niciunul nu există numele. Prin anul 1800, un spectator l-a împuşcat pe eroul negativ dintr-o piesă pentru că îl adusese la disperare. Când şi-a dat seama că a împuşcat actorul, s-a împuşcat şi el. Înseamnă că acel actor era foarte veridic, dacă a stârnit spectatorului asemenea emoţii. Mă gândesc mereu la asta.

Dorian Boguţă, Dragoş Bucur şi Alexandru Papadopol au deschis prima şcoală privată de actorie de film

Încă de la şase ani erai un patriot convins, povesteai cândva. S-au mai schimbat lucrurile între timp?

Patriot am fost şi voi rămâne. Mă răneşte însă atitudinea asta că „lasă, ăştia suntem, români". Am ajuns odată într-o ţară străină chiar de ziua naţională. Şapte din zece oameni mergeau pe stradă ţinând drapelul ţării, mândri. Unde vezi la noi aşa ceva? Poate pot fi judecat fiindcă spun asta, dar din păcate suntem un popor care a fost sub imperii şi timp de mii de ani se dezvoltă în sângele nostru complexul ăsta. Am observat că doar în România există două proverbe: „Frate, frate, dar brânza-i pe bani" şi „Capul plecat sabia nu-l taie". Or, trebuie să lupţi. Eu am luptat cu mine prima oară când am ajuns în România. Nu înseamnă că am ajuns departe, dar am luptat.

Suntem în criză şi românilor nu prea le mai place România. Cum i-ai convinge să le placă din nou?

Le-aş spune că e foarte important să ştie că sângele care trece prin ei e românesc. Şi, dacă sângele e românesc, casa e România. N-o să te iubească nimeni mai mult decât acasă. În afară, vrei nu vrei, tot străin eşti. N-am cum să nu iubesc România, când mă uit pe genericul filmului „Zece" şi-mi dau seama că toţi oamenii ăia au lucrat noaptea, fără bani, ca să mă ajute. Ar trebui să iubim România prin unii oameni. Şi oamenii ăştia se găsesc aici. Trebuie doar să-i descoperim.

„Îmi doream să intru într-o lume nouă"

Cum te-ai adaptat la Bucureşti?

N-a fost deloc uşor. Să vorbim pe şleau: primul an în Bucureşti, noaptea eram barman într-o cârciumă de la marginea oraşului. Munceam până la 7.00 a doua zi şi, din banii câştigaţi, îmi plăteam chiria. Iar ziua mergeam în căutarea dorinţei pentru care venisem: să fac actorie.

Ţi s-a întâmplat să-ţi pară rău că ai ales să faci o schimbare?

Niciodată. A fost o schimbare pe care am făcut-o foarte conştient. Ştiam că va fi greu. Am plecat de la Teatrul Naţional din Chişinău având deja mai multe roluri principale, deci o poziţie bună. Ştiam că să plec înseamnă să intru într-o lume nouă, dar voiam să intru în ea, îmi doream asta fiindcă ştiam că la Chişinău nu pot face mai mult decât făcusem deja.

Cum făceai, te duceai de la un casting la altul?

Mergeam la Academia de Teatru şi Film să văd ce castinguri erau anunţate. Existau mai multe agenţii, mă duceam la ele şi mă băgau în baza de date. Apoi, dacă era nevoie de mine, mă chemau.

Mă gândesc că au fost şi ceva refuzuri. Ce te motiva s-o iei de la capăt?

Au fost multe refuzuri... Motivaţia a fost că nu pot face nimic altceva. Adică nu ştiu dacă pot face bine actorie, dar ştiu că altceva sigur nu pot să fac. Actoria îmi place. Şi sunt fericit pentru că fac ce-mi place. Dacă aş face ceva ce nu mi-ar plăcea, ar fi inutil şi chinuitor. Iar, dacă eu m-aş chinui, şi oamenii care ar sta în jurul meu s-ar chinui, chiar şi fără să-şi dea seama; pentru că ochii mei ar fi chinuitori şi ar gândi altceva.

Psihologic, în momentele de refuz, ţi-ai pus şi problema că poate nu eşti făcut pentru actorie?

Mi-am pus şi întrebarea asta. Dar mereu îmi spuneam: „Mai ai un pas. Hai, mai încearcă!". Unele refuzuri mă motivau fiindcă găseam în ele resurse să îmbunătăţesc ceva. De exemplu, mi s-a spus că am accent de moldovean. Atunci, am lucrat mai mult la accent. Dar ce ştiam sigur era că vreau să fac actorie şi vreau să o fac la un nivel înalt, să mă vadă multă lume. Nu vreau să fiu ipocrit. Pentru mine, să fac actorie înseamnă să fiu văzut de mulţi. Sunt la rândul meu spectator şi, dacă mă duc să văd un film şi-mi place, mă inspiră, îmi trezeşte emoţie.

„Pe mama şi pe tata i-a chinuit mult că am plecat"

Mama ta, cu care ai o relaţie specială, se uită la filmele în care joci?

Bineînţeles, când îi aduc DVD-uri pentru că, din păcate, în Moldova, filmele româneşti ajung foarte rar. Am văzut împreună „Caravana cinematografică".

Aţi vorbit după vizionare?

A venit şi-a zis: „Sunt mândră de tine!" Părinţii însă n-au cum să fie obiectivi, aici e altceva... Pentru mama, faptul că l-a văzut pe fiul ei într-un rol principal într-un film care i-a plăcut a fost un motiv de mândrie. Cred că, şi dacă aş juca în cel mai prost film din România, ea tot ar fi mândră.

Din ce vine acel „altceva" despre care vorbeşti?

Pe mama şi pe tata i-a chi­nuit foarte mult că am plecat din Chişinău. N-au înţeles. Am plecat brusc. Mi-am luat bilet de tren pe 11 august 1999. Era ziua cu eclipsă totală... Şi am zis că nu plec, am schimbat biletul pentru a doua zi. Nu voiam să iau viaţa de la zero pe eclipsă. Ai mei au crezut că e o nebunie pasageră. Se întrebau: „Pleci de la Teatrul Naţional, laşi roluri şi te duci aşa în neştire, în neunde?" Am ajuns la 6.00 dimineaţa în Bucureşti, nu ştiam pe nimeni, nu mă ştia nimeni şi aveam o sută de dolari în buzunar, bani pe care-i câştigasem făcând striptease - trebuia să fac rost de nişte bani rapid, ca să am pentru prima săptămână. Trei ani la rând, mama m-a întrebat: „Când te întorci?" Şi eu i-am răspuns: „Nu mă mai întorc!" Acum, văzându-mă în filme, înţelege de ce-am plecat.

Carte de vizită

- Dorian Boguţă s-a născut la Chişinău. Are 39 de ani. După ce a fost actor la Teatrului Naţional din Chişinău, din 1999 s-a stabilit la Bucureşti.
- A jucat în teatru şi în film. Cu rolul Miţă, din pelicula „Francesca", în regia lui Bobby Păunescu, unde a jucat alături de Monica Bârlădeanu, a ajuns la Festivalul de Film de la Veneţia.
- Toamna aceasta poate fi văzut în „Portretul luptătorului la tinereţe" de Constantin Popescu. Publicul tânăr l-a văzut şi în seriale de televiziune: „Efect 30" şi „Lombarzilor 8".
- Recent, a debutat ca regizor cu scurtmetrajul „Zece".