Remus Azoiţei, violonist:„Muzica lui Enescu are un parfum de neegalat“

Violonistul care a înregistrat, alături de pianistul Eduard Stan, prima integrală mondială George Enescu pentru vioară şi pian spune că prin muzica compozitorului român a deschis sufletele occidentalilor. Remus Azoiţei (40 de ani) este singurul român angajat vreodată de Academia Regală de Muzică din Londra şi, în acelaşi timp, unul dintre cei mai tineri profesori ai prestigioasei instituţii.

„Adevărul": Veniţi în fiecare lună aprilie să cântaţi la Ateneu. De ce alegeţi tocmai această lună pentru concertele dvs. din România?

Remus Azoiţei: Simplu. La noi, este vacanţă de Paşte la Royal Academy of Music din Londra, unde sunt profesor. Deranjez mai puţin plecând în această perioadă şi vin cu bucurie, de fiecare dată, în România.

Aţi interpretat pe 14 şi 15 aprilie, la Ateneu, „Concertul pentru vioară şi orchestră, în si minor, op. 61" de Edward Elgar. Aţi adus, astfel, în faţa publicului românesc un spirit britanic mai puţin cunoscut aici...

Da, acest concert e puţin cântat, fiind foarte lung, de 50 de minute. Elgar este o epitomă a spiritului englezesc în muzică, cu o anumită nobleţe discretă, cu cuvinte mai mult nerostite decât rostite. Muzica lui reprezintă toate aceste valori. Trăind  la Londra, este o bucurie să prezint publicului românesc o lucrare atât de iubită şi de des cântată în Anglia. Elgar se cântă în Vest tot timpul, ca şi Ceaikovski, însă la noi, din păcate, este mai puţin interpretat.

Dacă în România îl cântaţi pe Elgar, în Marea Britanie şi în lume îl interpretaţi mai mult pe Enescu. Este acesta un schimb echitabil între cele două culturi în care trăiţi?

Simt nevoia să aduc ce-i mai bun din mine oriunde m-aş afla. Mă bucur că am cântat Elgar aici, în România. În schimb, cu cât am îmbătrânit, am înţeles că eu îmi port servi mult mai bine ţara din Marea Britanie decât din România. De acolo, am un impact mult mai mare, propag locul de unde am plecat la mai multă lume, cu un impact mult mai mare. Sunt mai fericit aşa. Am înfiinţat Societatea Enescu la Londra în 2007, astfel piaţa muzicală londoneză este bombardată de înregistrări cu Enescu. Aduc aşadar în Occident un crâmpei din ceea ce sunt, în locuri unde România nu prea există. Îmi pot servi ţara mult mai bine, prin Enescu şi prin cântul meu, de la Londra.

În recitalurile dvs. internaţionale interpretaţi, de obicei, câte o lucrare de Enescu. E o cerinţă a dvs.?

Da, în orice recital din străinătate am câte o lucrare de Enescu, întotdeauna cer asta: sporeşte calitatea recitalului. Alături de pianistul Eduard Stan, împreună putem arăta în lume cine este Enescu cu adevărat. Noi cântăm tot repertoriul Beethoven, Brahms, Strauss, însă o lucrare de Enescu întotdeauna sporeşte implicarea noastră emoţională.

Integrala Enescu, o radiografie personală

Alături de violonistul Nigel Kennedy (dreapta), în 2005,  la Festivalul „George Enescu“   Foto: captură tv

Aţi realizat, în 2007, un dublu CD cu prima integrală Enescu pe plan mondial, cu lucrările pentru vioară şi pian. Ştiu că v-aţi implicat foarte mult. De ce a fost atât de important pentru dvs. acest proiect?

Da, a rămas o înregistrare de referinţă. A fost pentru prima dată când s-a făcut întreg repertoriul lui Enescu pentru vioară şi pian pe două CD-uri, cu multe lucrări înregistrate în premieră. Presa străină a scris că este un nou standard în interpretarea lui Enescu, iar când zic presa străină zic presa de cea mai înaltă clasă. Integrala Enescu pentru vioară şi pian a fost înregistrată la casa de discuri Hanssler din Germania. Pentru acest „monument discografic" am muncit enorm, cu o dăruire şi o implicare totale, fiind un fel de radiografie personală a parcursului meu profesional din ultimii ani, cu sacrificii şi cu amărăciuni, dar şi cu bucurii şi satisfacţii enorme. Pentru aceste înregistrări am cântat la celebra vioară Stradivari „Maurin" din 1718, care mi-a fost cedată pentru acest proict de Academia de Muzică din Londra.

Aţi întâmpinat vreodată, în timpul concertelor, vreo anumită rezistenţă a publicului străin faţă de Enescu?

În ultimii zece ani au fost din ce în ce mai multe înregistrări Enescu, numai cu „Sonata nr.3" s-au făcut peste 30 de înregistrări. De la an la an apar altele noi. Suntem bucuroşi că rămânem ierarhizaţi în fruntea înregistrărilor cu Enescu de critica de specialitate. Publicul reacţionează cu reticenţă la început, dar apoi se topeşte la lucrările lui Enescu, pentru că sunt de o calitate extraordinară, au un parfum de neegalat. Enescu rămâne cu adevărat un compozitor genial.

Cum se explică tot acest ataşament al dvs. faţă de creatorul român?

Îmi plăcea foarte mult muzica lui Enescu de când eram copil. Eu m-am apucat de lucrările lui foarte târziu, de fapt. Amândouă lucrările mari, „Sonata nr. 3" şi „Impresii din copilărie", le-am învăţat după ce-am împlinit 30 de ani.  În tinereţe am interpretat lucrări mai mici ale lui Enescu. Mi-era temă de lucrările lui de maturitate, pentru că sunt foarte complexe modal, mi-a luat mulţi ani până le-am dat de cap. Şi nu cred că le-am dat de capăt (râde). Muzica târzie a lui Enescu este ca un organism care respiră, practic nu poţi să cânţi de două ori la fel ceva, chiar dacă respecţi perfect partitura. Cum nu poţi trage la xerox un simţământ sau o stare de spirit, tot aşa e cu muzica lui.

Cum l-aţi cunoscut şi cum a început colaborarea cu pianistul Eduard Stan? Aţi fost împreună, în urmă cu doi ani, într-un turneu în 15 ţări, în jurul Europei, la Washington şi la New York.

Cu Eduard m-am întâlnit pe stradă, în Germania. În dimineaţa unui recital, eu purtam o servietă cu vioară şi l-am auzit vorbind româneşte. Eram student în acea perioadă  la Juilliard School. Eduard a venit să-mi asculte recitalul în acea seară. Am stat de vorbă, a fost o noapte albă, încet-încet ne-am „lipit". Turneul pe care îl pomeneaţi a fost realizat, în 2009,  cu sprijinul ICR, am avut în program lucrări  de Brahms şi Enescu pentru vioară şi pian, ce au avut un răsunet puternic în presa internaţională.

"Muzica târzie a lui Enescu este ca un organism care respiră, practic nu poţi să cânţi de două ori la fel ceva, chiar dacă respecţi perfect partitura."
Remus Azoiţei
violonist

„Sunt un produs bicultural"

Împreună cu soţia sa, Antonia Azoiţei, şi primul băieţel, Gabriel  Foto: arhiva personală

Între România, pe care aţi părăsit-o în 1995, şi Marea Britanie, unde aveţi acum reşedinţa, nu vă simţiţi, totuşi, împărţit între două lumi?

Sunt înşurubat în Londra atât de bine, încât nu mai simt asta. Sunt de 11 ani în Londra. Casa mea e la Londra, chiar dacă sunt legat sufleteşte de România, iar părinţii şi prietenii mei sunt aici. Însă casa mea, copiii mei, studenţii mei pe care-i ador, prietenii de care sunt conectat acum sunt la Londra. Sâmburele tot românesc rămâne, s-au schimbat însă detaliile.

Aţi fost cel mai tânăr profesor angajat la Academia Regală din Londra. Cum aţi reuşit această performanţă?

Nu ştiu dacă, acum, mai sunt cel mai tânăr membru al instituţiei. Am senzaţia că Academia a mai angajat un alt tânăr între timp. Eu am fost angajat când aveam 30 de ani. Atunci, într-adevăr, eram cel mai tânăr cadru didactic din istoria Academiei - o instituţie foarte veche, de la 1728, de mare tradiţie şi greutate. Am ales Occidentul tocmai pentru că am prins această poziţie excepţională: să fii profesor la Royal Academy din Londra e o mare onoare şi pentru mine personal, şi pentru mine ca român.
 
Vă pregătiţi studenţii chiar din anul întâi de facultate?

Am o clasă de zece studenţi din toată lumea, pe care încerc să-i iniţiez în măiestria cântului la vioară. Predau timp de patru ani în timpul facultăţii şi la master, unde studenţii studiază vreme de doi ani. Încerc să le explic studenţilor mei despre România şi despre Enescu. La început, ei sunt puţin reticenţi, pentru că nu îl cunosc pe Enescu. Încet-încet, cântându-i lucrările, îi văd aşa, că prind o dragoste fără margini faţă de muzica lui şi că nu-i mai lasă partiturile din mână niciodată.

Cum sunt tinerii muzicieni londonezi faţă de cei români?

La fel de tineri şi de înfometaţi ca ai noştri, în sensul bun al cuvântului, dornici de a învăţa. Tinerii muzicieni londonezi au sete de cunoaştere, sunt la fel de entuziaşti ca şi ai noştri. Şi la Conservator, lucrurile s-au schimbat mult de când eu am plecat. În pregătirea muzicală, detaliile contează. La Londra, la Royal Academy, studenţii au numai o oră pe săptămână de studiu, la Bucureşti sunt însă două ore dedicate fiecărui student. Pe de altă parte, o oră pe săptămână te face să te gândeşti şi să procesezi mai bine informaţia. Amândouă sistemele, şi cel românesc, şi cel britanic, au dus şi întors, avantaje şi dezavantaje. În România se face foarte multă muzică de cameră, mai multă decât oriunde în lume, şi asta e extraordinar.  În schimb, englezii au şapte ansambluri profesioniste numai la Londra, plus sute de alte formaţii excepţionale. Concurenţa e foarte mare şi îi stimulează pe muzicieni.

Nu vă lipseşte bizantinismul românesc?

Noi avem parfumul nostru, în tot acest bizantinism. În România se vorbeşte foarte mult, dar nu-i un lucru rău la urma urmei (râde). Eu mă alimentez din atmosfera asta. E o parte a ADN-ului meu şi mă reîncarc din el. Rămân un produs bicultural, cu o bază românească.

Cum regăsiţi acum Orchestra Filarmonicii „George Enescu"?

E greu de dat un verdict după un concert. Am fost coleg de şcoală cu jumătate din trupa asta. Eu ştiu cât suflet pun ei atunci cânt cântă. Într-o orchestră nu e ca într-o firmă, ci se cântă cu sufletul. A face muzică e ca un organism: dacă undeva există crăpături şi ceva nu e în regulă, toate acestea se răsfrâng asupra întregului produs. Astfel, dacă nu eşti împăcat, dacă nu eşti bine retribuit, lucrurile degenerează şi calitatea muzicii suferă. Oamenii din orchestră încă se caută, dar rămân nişte muzicieni extraordinari.

După integrala Enescu, care e cel mai important proiect acum?

Cel mai mare proiect acum este soţia mea, care trebuie să nască iarăşi în iunie. Aşa că de atunci voi intra în concediu şi voi fi alături de ea. Mai avem un băieţel de 1 an şi 8 luni, Gabriel. Şi acum vom avea tot un băieţel, Lucian.

Vă veţi îndruma copiii spre muzică, în eventualitatea că vă vor moşteni talentul?

Nu ştiu dacă voi recomanda copiilor mei să facă o carieră de muzician. Bineînţeles, ei vor şti să cânte la un instrument şi vor avea o instrucţie muzicală. Însă, în muzică, e mult prea greu, e prea multă muncă şi implică sacrificii. Şi nu poţi să dai înapoi! Evident, dacă unul dintre băieţi va dovedi geniu în muzică, nu o să am cum să-l opresc.

Soţia dvs. e tot muzician?

Soţia mea e englezoaică, dar vorbeşte româneşte. Şi Antonia e tot violonistă. Noul junior se va numi Lucian Azoiţei, după numele mamei mele şi al fratelui meu.

Dvs. la ce vârstă aţi început să studiaţi vioară?

De la 5-6 ani, am lucrat cât de mult se poate. Studiezi la nebunie, săptămâni întregi. Trăieşti într-un fel de cantonament, de o duritate extremă. Acum, câteodată nu am timp să studiez, pentru că am mulţi studenţi. Însă, când am programate asemenea concerte cum au fost acestea de la Ateneu, intru ca într-o transă.

Care sunt proiectele toamnei?

Voi reveni la Bucureşti, am fost invitat de Fundaţia „Principesa Margareta", şi voi cânta cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu" la Ateneu, în cinstea Maiestăţii Sale Regele Mihai, pe 21 octombrie. Maiestatea Sa va împlini 90 de ani pe 25 octombrie. O lună mai târziu, voi reveni  la Sala Radio şi voi interpreta Mendelssohn, alături de Orchestra Radio şi maestrul Christian Badea. Voi avea după aceea şi un recital, alături de Eduard Stan, la Academia Santa Cecilia, la Roma.

"Cel mai mare proiect acum este soţia mea, Antonia, care trebuie să nască iarăşi în iunie."
Remus Azoiţei
violonist

„Stil rafinat şi vibrant"

- Numit de revista britanică „The Strad" „un virtuoz incurabil, cu suflet şi tehnică fabuloasă", violonistul Remus Azoiţei a debutat la 8 ani cu orchestra simfonică din oraşul său natal, Galaţi.

- După ce în 1995 a absolvit Conservatorul din Bucureşti la clasa lui Daniel Podlovski, muzicianul obţine o bursă de studii la renumita Juilliard School din New York, unde are şansa să studieze cu Dorothy Delay si Itzhak Perlman, fiind distins cu titlul de Master of Music.

- Remus Azoiţei a concertat în săli de concerte prestigioase cum ar fi Carnegie Hall în New York, Concertgebouw Amsterdam, Salle Cortot Paris, Konzerthaus Berlin, St. Martin-in-the-Fields şi Wigmore Hall în Londra, Auditorio Nacional Madrid sau Konzerthaus Viena.

- A colaborat cu artişti renumiţi printre care se numără Lawrence Foster, David Geringas, Gérard Caussé, Michael Sanderling, Adrian Brendel, sau cvartetul de coarde Voces.

- În 2009 Remus Azoiţei a fost solist al unor ansambluri de prestigiu precum Berlin Kammer Orchestre la Berlin, Orchestre Nationale de Belgique la Bruxelles sau Orchestre Philarmonique de Radio France la Bucureşti, în cadrul Festivalului internaţional „Enescu".

- După debutul său în capitala americană, ziarul „Washington Post" nota: „Azoiţei cântă cu sensibilitate melodică fluentă şi o tehnică strălucitoare".

- Laureat al concursurilor internaţionale de la Bucureşti, Milano, Weimar, Tokyo şi Auckland, Remus Azoiţei a înregistrat în 2001 concertul de vioară de Ceaikovski alături de Orchestra Naţională Radio, sub bagheta lui Horia Andreescu, înregistrare ce a intrat în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române.

- În 2005 a fost decorat de Preşedintele României cu titlul de Ofiţer al Ordinului Meritul Cultural.

- „The Strad" scria că „Azoiţei are toate atuurile: sesibilitate marcantă, dulceaţă a sunetului (nefiind dulceag), o paletă coloristică şi dinamică imensă", pe când publicaţia „Gramophone" aprecia „stilul rafinat şi vibrant al lui Remus Azoiţei, un interpret distins care combină temperament, măiestrie şi eleganţă a execuţiei într-un mod foarte special".