Monica Bîrlădeanu, actriţă: „Îmi place să joc femei care nu simt presiunea de a fi frumoase“

Monica Bîrlădeanu (33 de ani), care locuieşte din 2004 în Los Angeles, dar se întoarce în România ca să filmeze, vorbeşte despre adaptare, exigenţă şi propriile temeri. „Lipsa machiajului, cearcănele desenate, părul răvăşit sunt lucruri care mă eliberează. Cu cât personajul arată mai departe de mine, cu atât mă bucur mai mult“, spune actriţa, una dintre cele mai frumoase românce.

„Adevărul": În două dintre rolurile la care lucrezi, sau ai lucrat  - filmele „Itaker" şi „Vallanzasca - Gli angeli del male" -, îl ai lângă tine pe Michele Placido, ca producător şi ca regizor. Cum a fost prima întâlnire cu el? 

Monica Bârlădeanu: Ne-am întâlnit in decembrie 2009, la Roma. Promovam „Francesca" şi Michele Placido văzuse filmul - era deja în cinematografe. Ţin minte că am fost la casa lui de producţie, într-o după amiază. În birou erau: producătoarea lui, reprezentanţii Fox, unul dintre scenarişti... Placido mi-a povestit despre ce proiect era vorba - „Vallanzasca", deşi la acel moment nu ştiam nimic despre Renato Vallanzasca, celebrul criminal italian  - cum era rolul pe care urma sa-l joc. Apoi,  a luat o lampă - avea o veioză cu un braţ foarte lung care lumina zona biroului - şi-a adus-o până aproape de mine. Mi-a pus lumina pe faţă: „Ia vino puţin încoace!", a zis. Arăta a verificare ce făcea, se uita la chipul meu pe toate părţile, să observe toate unghiurile. Însă nu l-am întrebat ce caută când se uită ca şi cum ar privi prin lupă trăsăturile feţei mele. A fost o întâlnire neobişnuită, dar foarte interesantă. Am simţit insa cum comisarul Cattani încă mai trăieşte în el. În perioada filmărilor la „Vallanzasca" mi-a vorbit pentru prima data despre „Itaker".

Rolurile tale spun, fără excepţie, poveştile unor emigrante. „Francesca" a deschis acest drum?

Adevărul e că joc în producţii internaţionale şi că am un accent în italiană, un altul în engleză. Dacă regizorul decide să nu-mi dubleze vocea, să păstreze vocea mea naturală, atunci accentul trebuie justificat în poveste şi în felul ăsta, personajele mele devin automat emigrante. După Francesca, am interpretat-o pe Emanuela Trapani în „Vallanzasca", apoi a fost rolul româncei emigrante în Norvegia din scurtmetrajul „Stop­over", în regia Ioanei Uricaru. Anul trecut, în octombrie, am jucat în „Maternity Blues", o producţie italiană care s-a filmat în Toscana, şi ştiam că voi fi dublată. În postproducţie, însa, regizorul a decis să-mi păstreze vocea şi a trebuit să adauge în scenariu o replică a unui personaj din care să se înţeleagă că nu sunt de origine italiană, că vin din altă parte, că sunt străină.

Cum ai făcut să recuperezi problema accentului? Mă gândesc că e greu: ca actor, eşti obligat să treci dincolo de ecran.

E genul de provocare care-mi place: să te integrezi, să absorbi informaţii într-o perioadă scurtă de timp. E o formă de presiune la care răspund foarte bine, e ca un motor care îmi dă energie. Am petrecut ore în şir în biroul unei profesoare de dialect din Italia, iar în România lucram în paralel cu o doamnă senzaţională, Eva Şimon. Pentru acest rol am învăţat chiar să cânt la chitară, de fapt să-mi mişc degetele în aşa fel încât să reproduc acordurile - pe de rost, cu ochii închişi, fără să ştiu ce note produc, doar cum să-mi ţin degetele într-o poziţie anume în funcţie de acordurile melodiei pe care o interpretez în film.

Din 2004 locuieşti la Los Angeles. Te-ai acomodat, sau încă mai ai sentimentul că eşti străină în lumea americană?

Deşi mă simt integrată şi asimilată, îmi dau seama că sunt lucruri care încă mă diferenţiază fundamental de americani. E vorba de reacţii şi de poziţionari în faţa  anumitor situaţii, lucruri pe care nu le pot schimba şi nici nu vreau, sunt inscripţionate în ADN-ul meu, fiindcă am crescut în România şi asta mă face să am o anumită atitudine faţă de religie, de prieteni, de frecvenţa cu care îmi doresc să-i văd. Cred că vorbim despre ceva specific nu doar nouă, ci popoarelor latine în general: tendinţa de a ne apropia mult unii de alţii. La americani, intimitatea nu e regula. Regula e distanţa. Sunt oameni ocupaţi, muncesc şi locuiesc în oraşe mari, care presupun distanţe serioase de parcurs ca să te vezi cu un prieten, şi asta e descurajant, probabil. Apoi, pentru americani familia e un lucru sacru, în timp ce la noi ideea de familie s-a demonetizat. 

E interesant că spui asta, fiindcă provii dintr-o familie destrămată - ai tăi au divorţat când erai mică.

Tocmai. Pentru mine există o singură familie ideală, desenată perfect: familia lui Bobby. În cazul lor, duminica, masa la prânz e sfântă, se adună cu toţii, iar vacanţele le fac doar împreună.

Din perspectiva faptului că ai funcţionat independent, încă din adolescenţă, adaptarea la America s-a produs firesc?

Am fost mai degrabă într‑o permanentă repliere, reformulare a propriei poziţii. La intrarea în vamă nu ţi se dă o broşură cu reguli. Nu ţi se spune: „Iată regulamentul de ordine interioară de pe-aici, de pe la noi!".

Ce a trebuit să înţelegi?

Când vine vorba de muncă, nu am noţiunea de timp personal. Nu am o zi în care să nu răspund la e-mailuri sau la telefon. Pentru mine, munca şi lucrul sunt permanente, nu ţin cont nici de zilele săptămânii, nici de sărbători. Americanii, însă, de vineri după-amiază nu mai răspund la telefon. Rare au fost situaţiile când un producător a decis să vorbim în timpul weekendului. Eu sunam când era urgent şi scriam e-mailuri indiferent de oră şi nu înţelegeam de ce nu primesc răspunsuri. Dar nu m-am demoralizat, am înţeles şi m-am adaptat.

De ce renunţi la timpul personal cu atât de multă uşurinţă?

Fiindcă dintotdeauna am avut convingerea că nu poţi să faci performanţă decât dacă te investeşti 24 de ore, şapte zile pe săptămână în ce faci. Dar uneori mă gândesc că poate greşesc, că poate biciuiesc un cal obosit, şi rezultatul nu e la cote maxime. Mi-e teamă de un consum psihologic prea mare şi în consecinţă, de decizii pripite, de reacţii impulsive.

Şi-ţi mai e teamă, povesteai cândva, de ziua în care ai să ajungi să-ţi doreşti ca personajele tale să placă prea mult.

Da, şi asta e o chestie care ţine de felul nostru de a fi. Noi, oamenii, ne dorim să placem. Iar, ca actor, îţi doreşti cu atât mai mult asta. Cu toţii căutăm confirmări din partea celorlalţi, chiar dacă în doze diferite.

 De ce ar fi această dorinţă de confirmare în detrimentul personajelor pe care le interpretezi?

Când  joci un personaj care face nişte lucruri reprobabile, sau e chestionabil din punct de vedere moral, trebuie să-ţi asumi că nu o să placi. Marea provocare e să reuşeşti sa renunţi la dorinţa ta personală de a fi plăcut, iubit de ceilalţi şi să ai curajul să joci fără să judeci un personaj până la capăt - un om imperfect, oricât de „ciobit" ar fi.

A existat un moment dificil, pentru tine, legat de confirmare?

Acum nu mai am mari dureri. Dar, în trecut, am avut foarte multe dubii. Dubii dacă am măcar vreun miligram de talent actoricesc -fiindcă  eu simţeam doar că‑mi place foarte tare actoria, şi că e singurul lucru pe care mi-l doresc, însă nu ştiam dacă pot să-l fac bine. Joci pentru plăcerea ta, sigur, dar scopul final este să ajungi să ai un film pe care să-l prezinţi unor oameni, un film cu care îţi doreşti să emoţionezi, să‑i faci să plece poate cu nişte întrebări din sala de cinema sau să le provoci un moment de introspecţie. Să joci doar pentru propria împlinire nu e de ajuns în cinema.

"Ne-a fost foarte greu când am făcut «Francesca», nu fiindcă voiam să demonstrăm ceva, ci fiindcă ştiam că putem fi supuşi unui oprobriu public dacă filmul nu iese bine.''

Rol titular în „Francesca", rol episodic în „Naufragiaţii"

Monica Bârlădeanu, originară din Iaşi, a debutat în rol principal, în pelicula „Francesca", regizată de Bobby Păunescu. A avut rolul unei asistente medicale, Mariana, şi în filmul regizat de Cristi Puiu,  „Moartea domnului Lăzărescu", distins cu Marele Premiu „Un Certain Regard" la ediţia din 2005 a Festivalului de la Cannes. Monica Bîrlădeanu a mai avut un rol episodic în serialul american „Naufragiaţii", fiind creditată ca Monica Dean, şi un altul în „Prietenie pe muchie de cuţit". Anul trecut a jucat în pelicula „Vallanzasca - Gli angeli del male",  în regia lui Michele Placido, în „Stopover" regizat de Ioana Uricaru şi în „Maternity Blues", regizat de Fabrizio Cattani.  Anul acesta va juca în „Diaz", în regia lui Daniele Viccari şi în „Itaker", în regia lui Toni Trupia.

„Nu-mi ştiu limitele, înot  într-un ocean şi încă explorez"

„Francesca" a fost primul film în care ai dus un rol mare până la capăt, ai avut rolul principal. E un film pe care l-ai făcut împreună cu Bobby Păunescu, cu care ai şi o relaţie. V-aţi pus problema că multă lume ar putea să judece debutul tău pe ecran prin prisma acestei relaţii?

A fost o presiune mare. Fiindcă povestea noastră suna, atunci, aşa: Bobby Păunescu, un tânăr care provine dintr‑o familie bine situată financiar, care conduce tot felul de business-uri care n-au de-a face decât tangeţial cu cinemaul, un băiat absolvent de management, cu studii în Elveţia, care a stat în zona cifrelor ani de zile, se hotărăşte să facă un film, să-l scrie şi să-l regizeze, şi-şi distribuie iubita în rolul principal...

Cum ai scăpat de eticheta „iubita lui Bobby Păunescu pe ecran"?

Noi am făcut filmul şi lucrurile s-au schimbat de la sine. A fost interesant şi pentru noi, fiindcă i-am auzit spunând chiar şi pe cei mai exigenţi: „Oamenii ăştia pot!". Dar a fost şi o presiune foarte mare pentru că se ştia deja că lucrăm la acest film. Noi doi am mai făcut un scurtmetraj la Los Angeles - realmente Bobby şi cu mine - şi a trebuit să facem singuri absolut tot: de la cărat decorurile până la decis felul în care să cadă lumina... Pentru că era filmuleţul lui Bobby de absolvire a cursurilor de filmaking de la USC, despre care nu se ştia nimic, am fost complet relaxaţi. Scurtmetrajul l-am „proiectat", apoi, pe televizorul lui Cristi Puiu, imediat ce-am ajuns în Bucureşti. Îmi aduc aminte că aproape n-am respirat timp de 5 minute, cât dura, şi la sfârşit Cristi s-a întors spre noi, zâmbind: „E foarte bine!". A fost foarte încurajator.

Totuşi, cu „Francesca" v-aţi asumat expunerea, deşi a fost un film făcut cu buget personal.

Ca să reducem din presiunea care se instalase ne spuneam: „Dacă nu iese bine, va fi un home video şi o să ne uităm noi şi musafirii noştri la el, în timp ce ne savurăm cina!". Pur şi simplu. Dar ne-a fost foarte greu când am făcut „Francesca", nu fiindcă voiam să demonstrăm ceva, ci  pentru că ştiam că putem fi supuşi unui oprobiu public dacă filmul nu iese bine.

Ai reuşit să te defineşti ca actriţă, cum te evaluezi?

Să mă definesc, nu. Pentru că încă nu-mi ştiu limitele. Deocamdată, înot în larg, într-un ocean. E foarte mult de explorat şi posibilităţile sunt infinite, tocmai pentru că te foloseşti tu pe tine. N-am reuşit să mă definesc, dar ştiu în schimb ce-mi place foarte mult: să joc femei care nu simt presiunea de a fi frumoase. E un lucru care îmi dă o libertate extraordinară. Femeile pe care le-am interpretat pana acum - cu excepţia personajului din „Stopover" - nu sunt frumoase. Lipsa machiajului, cearcănele desenate, părul răvăşit sunt lucruri care mă eliberează. Cu cât personajul arată mai departe de mine, cu atât mă bucur mai mult.

Ai o replică a unui personaj pe care s-o fi păstrat pentru tine, s-o mai foloseşti din când în când cu cei apropiaţi, glumind?

„Câţi Miţă, câţi?" (Râde) Replica pe care i-o dă Francesca iubitului ei, interpretat de Dorian Boguţă, când află că are datorii.

Să ne întoarcem în perioada adolescenţei, la Iaşi. Mama ta te-a susţinut să faci mereu alegeri profesionale care să te ajute să avansezi, dar care te duceau departe de casă. Cât de greu a fost?

N-am întrebat-o niciodată dacă a fost greu, pentru că am văzut că se bucură de fiecare pas înainte pe care l-am făcut, oricât de departe m-ar fi dus de casă... Am fost  mereu aproape una de alta prin telefon sau, câteodată, prin Skype.

De ce ai decis să pleci din România?

N-am plecat din dezamăgire, chiar vreau să subli­niez asta. Am plecat pentru că am vrut să explorez şi alte posibilităţi. Nici nu m-am gândit prima dată când am ajuns în Los Angeles şi am închiriat o maşină pentru trei săptămâni, că locul acela va deveni casa mea pentru un timp. Şi m-am întors în România, de atunci, mereu, fiindcă îmi doream să fac film în general, şi film românesc în special.

Ce descoperire ţi-a schimbat destinul?

Mi s-a părut elementar să descopăr ce-mi place să fac cu adevărat. Ăsta a fost un lucru esential pe care trebuia să-l aflu despre mine. Şi asa am început traseul actoriei care n-a făcut decât să mă schimbe cu fiecare rol jucat.

"Marea provocare e să reuşeşti sa renunţi la dorinţa ta personală de a fi plăcut, iubit de ceilalţi şi să ai curajul să joci fără să judeci un personaj până la capăt - un om imperfect, oricât de «ciobit» ar fi.''