Micile plăceri ale vieţii lui J.D. Salinger

Hamburgerii, grădinăritul, tenisul şi unele seriale TV nu lipseau din zilele obişnuite ale mitizatului scriitor american. 50 de scrisori şi 4 vederi pe care autorul inegalabilului roman „De veghe în lanul de secară“ i le-a trimis unui vechi prieten din Londra vor fi expuse la University of East Anglia.

Învăluindu-şi existenţa privată într-o aură de nepătruns, J.D. Salinger a stârnit decenii de-a rândul curiozitatea admiratorilor. În lipsa oricăror informaţii despre viaţa lui, speculaţiile au atins cote din cele mai neobişnuite, încurajate fiind de faptul că scriitorul nu a întreţinut niciun fel de contact cu mediul editorial sau cu mass-media.

Mai mult, nu a cedat niciodată înduioşat în faţa zecilor de studenţi care se adunau în faţa casei sale din Cornish, în speranţa că-l vor îndupleca să le vorbească. Necunoscutul a hrănit imaginaţia cititorilor şi a oamenilor de litere, care l-au mitologizat neîncetat, transformându-l pe scriitorul retras la Cornish într-un apostol postmodern al solitudinii.

Dar iată că scrisorile despre care presa internaţională a aflat săptămâna trecută arată un alt Salinger: un american care iubeşte aşa numitele plăceri banale ale cotidianului, fiind departe de a întruchipa geniul plin de dispreţ faţă de treburile trivial-lumeşti.

University of East Anglia a primit prin donaţie 50 de scrisori dactilografiate şi 4 vederi scrise de mână, semnate „Jerry", pe care prozatorul i le-a trimis în perioada 1982-2002 lui Donald Hartlog, un prieten londonez, pe care l-a cunoscut în 1937, când amândoi aveau 18 ani şi studiau germana la Viena. Vechiul amic englez a murit în 2007, iar epistolele au rămas într-un sertar, până când fiica lui s-a hotărât să le doneze universităţii.

Aceasta a povestit pentru cotidianul „The Telegraph":  „Scrisorile trădează o mare căldură şi afecţiune pentru tatăl meu, ceea ce contravine flagrant imaginii publice a lui Salinger, pe care l-am întâlnit în aprilie 1989, când a venit la aniversarea a 70 de ani a tatălui meu. Nu voiam să-l cunosc, fiindcă-mi plăcea literatura lui şi mă temeam că omul va fi o dezamăgire, dar n-a fost nici pe departe aşa ceva. Salinger a fost nespus de fermecător".

„Americanul liniştit"

Misivele, din care universitatea menţionată nu poate furniza nici măcar fragmente, copyright-ul aparţinându-i fondului J.D. Salinger, nu dezvăluie un solitar ursuz, rămas în aerul rarefiat al literaturii. Dimpotrivă, în ele prinde contur un artist care gusta micile plăceri ale vieţii, printre care se numără excursiile la Cascada Niagara sau la Marele Canion, precum şi ceasurile petrecute la grădina zoologică, la teatru sau la restaurant. La Niagara a fost de mai multe ori, o dată în 1990, când i-a şi scris vechiului său prieten că „turiştii sunt mai degrabă interesanţi şi o companie plăcută". Lapidarele impresii epistolare ale autorului spulberă mitul care-l transformase într-o fiinţă asocială.

Desfătările la care se deda „americanul liniştit" J.D. Salinger în îndepărtatul New Hampshire erau cât se poate de terre-à-terre: hamburgerii (de la„King Burger"), grădinăritul (avea tractor şi fierăstrău, pe care le folosea în grădina de legume), tenisul şi jucătorul britanic Tim Henman, unele seriale de televiziune etc.

Supremaţia intimităţii

Mai mult de jumătate de secol, nevinovatele plăceri au rămas departe de ochii presei, pe care scriitorul o detesta sincer şi fără excepţie. De aceeaşi neîncredere „s-a bucurat" fără încetare şi mediul editorial, cu care scriitorul, care s-a stins anul trecut, n-a păstrat niciun fel de contact. „De veghe în lanul de secară" a fost şi a rămas un succes uriaş, care i-a permis să scrie liniştit, din şi cu pură plăcere, fără dorinţa de a publica.

În 1992, casa lui din Cornish a fost mistuită de flăcări, dar prin ceea ce el însuşi a numit o minune ele nu au ajuns la manuscrisele aşternute de scriitor vreme de 25 de ani, pe care admiratorii speră să le vadă cândva tipărite. Până atunci, ele fac parte din intimitate, valoare supremă pentru J.D. Salinger.

În 1986, credinţa în această supremaţie îl determinase să-l cheme în faţa instanţei de judecată pe scriitorul Ian Hamilton, care lucra la o biografie a lui şi intenţiona să includă în volum fragmente din scrisorile autorului. Aşa cum a cerut sentinţa, acestea n-au apărut niciodată.