Mărţişorul, casa memorială a lui Tudor Arghezi, se afla în custodia Muzeului Literaturii. Mitzura, fiica poetului, era profund ataşată de această casă

Casa în care scriitorul Tudor Arghezi a trăit alături de familia sa, între 1930 şi 1967, e încă foarte vie, de parcă stăpânii ar fi doar puţin plecaţi.

De pe strada Mărţişor nr. 26, o bucată de vreme mergi pe o alee îngheţată, admirând copacii bine îngrijiţi din livada de pe stânga, înconjurată de un gard. La capătul aleii, baţi la o toacă ruginită, la intrarea în a doua curte. De pe gard se înalţă conacul îmbrăcat în zăpadă. În aşteptare, mă uit peste gard la nucul care veghează mormintele soţilor Arghezi. Sunetul prelung al toacei, diiiing-daaang, îmi aminteşte de perioada monahală a lui Arghezi, dar şi de răzvrătirea poetului din „Psalmi".  

„Ei, e iarnă grea acum, de parcă nu ar bate primăvara la uşă...Să vedeţi însă ce frumos e în aprilie-mai, de Sfântu Gheorghe (n.r. - 23 aprilie), când liliacii de pe alee înfloresc, iar ramurile cu florile lor se unesc ca o boltă. E ca-n basme. Ce mai, Mărţişorul e tărâm de poveste, trebuie să veniţi mai la primăvară", ne sfătuieşte tanti Jenica, îngrijitoarea casei. Ne spune de la început că ea nu e muzeograf şi să nu o luăm în seamă. Se simte însă cât de mult iubeşte  locul: vorbeşte cu căldură, se uită cu tandreţe la lucruri şi ştie, amănunţit, istoria fiecărui colţişor. Mărţişorul e parte esenţială din viaţa Jenicăi şi a celorlalte persoane, muzeografi şi paznici joviali, toţi angajaţi de Muzeul Naţional al Literaturii Române.

Cei patru-cinci câini legaţi încep să bată tare la noi. Numai Lola, o căţeluşă maidaneză, albă cu două pete roz, ne adulmecă şi dă din coadă, prietenoasă. Până a ajunge la casă, mă opresc întâi la mormântul lui Arghezi şi al soţiei sale, Paraschiva, şi aprind două căndeluţe.

„Mă chemi din depărtare"

Recitesc ultimele versuri, scrise de Arghezi cu două zile înaintea morţii, la 12 iulie 1967, dedicate Paraschivei, soţia care murise cu un an înainte. Versurile sunt înrămate, în facsimil, şi în camera lui de lucru: „Mă chemi din depărtare şi te ascult/ N‑am să te fac, pierduto, să mă aştepţi prea mult".

„Doamna Paraschiva a plantat cu mâna ei acest nuc...", îmi şopteşte tanti Jenica. Epitaful scris de Tudor Arghezi (Ion N. Theodorescu) şi dăltuit pe lespedea mormântului menţionează că e „născut în Bucureşti, la 21 mai 1880, cu origini părinteşti în Gorj".Povestea lor de dragoste a prins cheag în 1916: la 5 noiembrie, Arghezi s-a însurat cu bucovineanca Paraschiva Burda, pe care o cunoscuse în 1910. Prin devotamentul ei nemărginit, Paraschiva, pe care a numit-o „soţia, sora şi prietena de-o viaţă", i-a inspirat numeroase poezii de dragoste, dar şi romanul „Ochii Maicii Domnului" din 1934.

Familia Arghezi: părinţii Paraschiva şi Tudor, alături de copiii Baruţu şi Mitzura

În 1924 şi, respectiv, 1925, s-au născut cei doi copii ai lor, Domnica şi Iosif, alintaţi Mitzura şi Baruţu. Domnica şi-a căpătat numele după ce Arghezi a citit într-un dicţionar japonez că Mitzura înseamnă rază de soare, iar Iosif a fost numit Baruţu, de la modul cum spunea „dă băruţu" (păhăruţul), când era foarte mic. Mitzura l-a adorat pe tatăl ei, iar acesta a iubit-o, la rândul său, nespus. De altfel, fetiţa îi ascuţea creioanele, şi, existând o legătură foarte strânsă între cei doi, în prezenţa ei Arghezi scria poezii. Şi astăzi, portretul Mitzurei, ochelarii poetului, creioanele se află încă pe masa de lucru a lui Arghezi.

Diploma lui Zdreanţă

Mă opresc afară şi la mormântul şi la coteţul lui Zdreanţă, „cel cu ochii de faianţă", căţelul care mi-a mângâiat copilăria. Mi-aduc aminte de întâlnirea căţelului cu Arghezi, aşa cum a povestit-o el: „Ograda e un refugiu al tuturor animalelor prigonite de concetăţeni, aruncate, alungate, bătute, flămânde. Pe Zdreanţă l-am găsit prăbuşit în irişii aleii. Era ca o sarică flocoasă, bălţată, cocoloşită. Şi-a ridicat capul pătrat, năpădit de buruienile unui chici, care-i acopereau ochii cu barba încâlcită", „schimonosita făptură" fiind adoptată pe loc de copii. Tanti Jenica îmi povesteşte că, în urmă cu ceva vreme, un  grup de copii din Mizil au venit la Mărţişor ţinând un căţel de pluş în braţe, un Zdreanţă în miniatură,  şi o diplomă-declaraţie de dragoste pentru căţelul nepereche. Doamna Mitzura a fost atât de impresionată de gestul lor încât a aşezat căţelul, alături de jucăriile ei şi ale lui Baruţu, în cămăruţa lor de odinioară.

Despre atmosfera lor din casă, unde Paraschiva gătea dumnezeieşte, a scris şi Şerban Cioculescu, în 1926: „Când m-a poftit întâia oară la masă, la el acasă, în familie, l-am observat mâncând încet şi în tăcere, după expresia lui, călugăreşte. Mitzura şi Baruţu observau aceeaşi tăcere, de arhondaric, cu o cuminţenie exemplară. Între feluri, se păstra aceeaşi regulă monahicească, pentru ca după desert, la o cafea cu coniac sau lichior, să se dezlege limbile (...)".

Universul casnic

Casa, alcătuită din parter şi etaj, are în jur de 18 camere şi mai multe dependinţe. Multe obiecte tradiţionale au fost aduse din Bucovina: un tulnic, putine, obiecte de artizanat, butoiaşe pentru ţuică sau fuiorul de tors al Paraschivei. Scriitorul avea stupi de albine şi teascuri de zdrobit strugurii. În conacul în care a locuit poetul, începând cu 1930, te întâmpină mobilierul de cireş, biblioteca cu 7.000 de volume, tablouri, icoane vechi de peste 150 de ani, obiecte de artă, fotografii, documente originale din istoria familiei, medalii (inclusiv Premiul Herder), macheta casei folosită în filmul „Doi vecini" din 1959 al lui Geo Saizescu, în care a jucat şi Mitzura Arghezi.

Mă amuză ochelarii de motociclist ai poetului. Păşesc timid pe lângă sobele din teracotă albastră sau prin laboratorul în care făcea Arghezi parfumuri. Studiez gramofonul, samovarul, jucăriile şi tăbliţele de scris din camera copiilor, şevaletul la care picta doamna Paraschiva. Parcă îmi vine să ating periile de păr ale stăpânei casei, dar şi paltonul, pălăriile, umbrelele lui Arghezi, valizele cu care pleca în călătorii sau chiar şi sabia cumnatului Stamatiade. Vitrina cu bibelouri, masa din sufragerie, toate au rămas neschimbate. O fotografie cu Galaction, îmbrăcat în preot, se poate vedea în tipografia-muzeu.

La cenaclul lui Macedonski, Arghezi l-a cunoscut pe Grigore Pişculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat peste şase decenii, „ca doi plugari vecini, întâlniţi primăvara pe brazdă şi aprinzându-şi unul de la celălalt luleaua". De altfel, poetul a fost prieten bun şi cu pictorul Ştefan Luchian, fiindu-i acestuia alături în momentele grele ale bolii.

Mă impresionează tablourile de Francisc Şirato, portretele realizate de Rodica Maniu, picturile lui Nicolae Dărăscu, bustul scriitorului, operă a sculptorului Oscar Han, alături de alte lucrări de Alexandru Macedonski, Iosif Steurer sau Constantin Calafeteanu.Într-o altă cameră găsesc aparatul de radio Atwater Kent, adus de Tudor Arghezi în 1927, dar şi un magnetofon din 1956, un dulăpior vechi, de peste un secol, o fotografie a scriitorului la 82 de ani (lucrarea artistului fotograf Aurel Mihailopol), hărţi cu săgeţi, marcând traseul călătoriilor şi traducerilor poetului în lume.

Potrivit testamentului lui Arghezi, casa a devenit memorială, fiind inaugurată la 20 mai 1974, sub patronajul fiicei poetului,Mitzura Arghezi. 

Prin ochii lui Anania

„Prin primăvara lui 1942 visam - din ce în ce mai insistent - să-l cunosc pe Arghezi, să-l zăresc măcar departe, să-l văd de aproape, să-l pipăi şi să urlu: Este! (...)

Am urcat un maidan plin cu gunoaie şi bălărie, sub care se întindeau imense grădini de zarzavaturi, până spre Cocioc. Oraşul rămăsese undeva departe, uşor înecat în pâclă. Mihai a deschis o portiţă de lemn, ştiută şi folosită doar de intimii casei. M-am trezit într-o vastă ogradă cu pomi scunzi şi ierburi înalte, dincolo de care se profilau acareturile unui fel de conac. O droaie de câini, legaţi în osebite laturi ale gospodăriei, au început să latre toţi deodată.

Eram, cum se spune, foarte emoţionat. Păşeam în universul concret al unui poet mare, autorul Psalmilor, chinuitul metafizic, demiurgul rănit, îngerul bolnav. Presimţeam că o să mă bâlbâi. Gazda i-a făcut semn că se sfădea cu nişte oameni, zilieri, care trebuiau plătiţi. Aveam impresia că mă zăpăcesc. (...) Aproape că n-am băgat de seamă când omuleţul scurt şi plinuţ, cu rame groase la ochelari, îndreptându-şi mersul legănat spre mine, mi-a întins mâna. Glasul îi era încă nervos. - Iartă-mă, părinte, sunt nişte măgari din mahalaua mea, pe care-i tocmesc cinstit să-mi sape la vie. Ei bine, toată ziua se duc la gard să se p..., iar seara pretind polul întreg. Fir'ar ai dracului!... Apoi, cu un surâs diafan: - Poftiţi, vă rog, în casă!".
(Text scris de Valeriu Anania în 1942)

Omul sfinţeşte locul

În 1926, Arghezi a cumpărat un teren de 17.240 de metri pătraţi, în vecinătatea Închisorii Văcăreşti, unde şi-a construit casa de la Mărţişor. A făcut-o din nimic, erau aici numai mărăcini. „Când am cumpărat terenul ca să-mi clădesc casa, confraţii mă cam luau peste picior. Ziceau că n-am să fac prea mulţi purici pe aici", a scris Arghezi. Părinţii scriitorului născut în Bucureşti au fost originari din judeţul Gorj, „cel mai sărac şi mai pietros din regiune", după propria mărturisire, cu „ţărani primitivi" şi un „folclor admirabil": „Cu vocabularul restrâns al cuţitului îşi aranjau ei tărăşeniile de dragoste sau interesele. În ce mă priveşte, cred că şi eu port în umbră o părticică din acest cuţit familial". Poate de dorul acelor plaiuri, Arghezi a construit Mărţişorul, pe dealul Piscului, în vecinătatea Închisorii Văcăreşti şi a Cimitirului Bellu. La început, Arghezi a sădit, pe teren,  pomi fructiferi şi viţă-de-vie. Construcţia casei şi a anexelor gospodăreşti, inclusiv tipografia, s-a prelungit timp de cincisprezece ani.

În timp, scriitorul a observat că oamenii din mahala atârnau pe vişini şnururi roşii şi albe, pentru a le spori holda de peste an, obicei văzut de Arghezi la bunicii din Oltenia. Acestea i-au inspirat numele casei, „Mărţişor", vestitor de primăvară.  Pentru că strada, sau, mai bine zis, mahalaua, nu avea un nume, poetul a împământenit acest nume.„Când m-am aşezat eu aici, totul era pustiu. A trebuit să fac pionierat. M-am luptat cu primarii şi am introdus apă, lumină, am izbutit să se pietruiască bucata asta de uliţă şi să se facă o stradă, am adus cel dintâi telefon de prin partea locului", a povestit scriitorul.

Toţi pereţii casei au ferestre, nu era lumină electrică şi lumina venea prin geamuri.  Telefonul i l-a aprobat directorul Societăţii de Telefoane, „un american care învăţa româneşte citind cărţile mele. Când i-am prezentat cererea şi a văzut că eu sunt Arghezi, mi-a spus că stâlpii de la Sfântu Gheorghe până la poarta mea îi va pune societatea, dar în curte la mine va trebui să-mi plătesc stâlpii. Era legalist, americanul... Pe urmă au început să se aşeze şi alţii în preajma mea", scria Arghezi în 1956. Între 1935 şi 1937 a fost ridicată clădirea anexă care a servit drept tipografie, în 1948 fiind naţionalizate maşinile de tipărit „Bilete de papagal".