Marius Manole, actor: „Părinţii nu mi-au spus: «Suntem mândri de tine!»“

Marius Manole

Actorul Marius Manole (33 de ani), celebru pentru rolul din spectacolul „Inimă de câine“,le-a ascuns alor săi faptul că dă la facultatea de actorie. Când ai lui au aflat c-a intrat, au fost „foarte fericiţi“, povesteşte Manole, actorul despre care Ion Caramitru spune că poate umple singur sălile. „Tata e maistru, mama e ţesătoare. Era mare chestie că fac o facultate.“

„Adevărul": Ai ajuns în Bucureşti din Iaşi, via Brăila. Într-un oraş de provincie, actoria poate trece drept o alegere neserioasă. Le-ai spus părinţilor că vrei să dai la actorie?

Marius Manole: În clasa a XII-a descoperisem Teatrul Naţional din Iaşi şi mă împrietenisem cu nişte actori. Şi mergeam la repetiţii să-i văd. Jucam de pe-atunci, aveam un rol mic într-un spectacol. Mama a primit un telefon că urmează să fiu exmatriculat. Adio teatru, adio arme! Am promis că mă duc la şcoală şi m-am dus. În timpul ăsta, începusem să mă pregătesc cu Ion Sapdaru să dau la facultate la Iaşi. Am dat, iar cei care se ştiau cu membrii din comisie mi-au spus că n-am luat. La finalul examenelor urma să fac un turneu în Maroc cu Naţionalul. Pe aeroport am sunat, să fiu sigur  - se afişaseră oficial rezultatele. Intrasem. Ultimul. Le-am spus alor mei când m-am întors că o să fac facultate. Au fost foarte fericiţi! Tata e maistru, mama e ţesătoare. Era o mare chestie. Dar niciodată nu mi-au spus: „Suntem mândri de tine!". Noi n-am fost  tipul ăsta de familie, să ne  spunem: „Te iubesc!".

Marius Manole a intrat ultimul la facultatea de teatru, iar acum e unul dintre cei mai buni actori români   Fotografii: petrică tănase

Dar i-ai simţit aproape după ce deja erai certificat ca actor, aţi avut un moment emoţionant?

Când m-am îmbătat pe scenă şi am oprit un spectacol de la Sibiu. Dimineaţa s-a dat la ştiri. M-a sunat mama: „Măi, bunică-ta spune că te-a văzut la televizor, erai pe scenă, beat. E adevărat?" Am zis: „Da". A spus: „Noi te susţinem, orice-ar fi! Dacă tu crezi c-ai avut dreptate, noi suntem lângă tine, numai vezi să nu te dea afară de la teatru că n-o să mai ai bani să plăteşti rata la casă!". Era prima dată când îmi spuneau că sunt alături de mine.

De ce ai dat şi la secţia de coregrafie în Bucureşti, chiar dacă terminaseşi teatru la Iaşi?

Pentru că m-am îndrăgostit. Nu puteam să stau chiar ca un bou în Bucureşti, aşa că am dat şi la Coregrafie. Lucram şi la spectacolul „Drept ca o linie", la Brăila. Cum n-aveam profesor să mă pregătească, puneam muzică şi dansam în teatrul de la Brăila, ore întregi. N-aveam timp să învăţ decât dimineaţa. La şapte, dansam în foaierul teatrului... Aveam o ambiţie pe care numai dragostea ţi-o poate da.

"De la dormit prin gări mult timp am rămas c-un tic: când mă aşezam la o masă, stăteam cu rucsacul în braţe.''

Ce amintiri ai din perioada în care făceai coregrafie?

Erau zile când mă trezeam plângând fiindcă nu înţelegeam de ce nu fac teatru. Încă de la admitere m-a angajat Sergiu Anghel la compania lui de balet. Lucram cu carte de muncă, aveam salariu şi era înspăimântător. Când am plecat de la companie, mi-a zis să rămân. „Mai bine să fii un actor bun printre balerini, decât un balerin prost printre actori". O mică răutate pe care am ignorat-o. În acei ani munceam foarte mult şi eram vegetarian. Odată am leşinat lângă ATF de foame, mâncam o pâine şi un iaurt pe zi.

Când ai decis să te rupi definitiv de coregrafie?

Când Felix Alexa mi-a propus să-l joc pe Puck în „Visul unei nopţi de vară", la Naţionalul bucureştean. M-am dus la lectură şi eram la masă cu Marius Bodochi, cu Irina Movilă... Pe fond psihic, răguşeam. Felix Alexa m-a întrebat: „Eşti răcit?". Am spus că da, dar eu eram terminat de emoţie.

Cum te-ai antrenat ca să-ţi iasă rolul mai departe? Era o miză mare.

Mă antrenasem trei ani la Coregrafie, iar Felix a profitat: m-a băgat într-un dans complicat. Repetam şi de 30 de ori pe zi, până îmi tremurau genunchii. Mă întreba dacă mai pot. „Sigur că da!". La prima scenă din spectacol au venit să mă vadă toţi actorii Naţionalului: „L-au adus de la Brăila, ia să vedem cine-i băiatul ăsta?". Rizea, Davidescu, Movilă, Olteanu, Biriş. O jumătate de zi am repetat doar prima scenă. Apoi, au început să vorbească cu mine. Unii mi-au spus: „Bravo!".

De unde vine ambiţia ta?

Sper să nu fie ambiţia omului tâmpit care vrea să ajungă primul în frunte, ca păduchele. (Râde) Acum, ambiţia e să joc puţin şi bine. Eu am realizat ce-am făcut la mult timp după ce făcusem deja. Am mers cu trenul, am făcut naveta prin frig, spectacole la Iaşi, Timişoara, Brăila, Galaţi...

"Lucram cu domnul Rebengiuc la «Inimă de câine» şi, la început, plângeam. Dar mă duceam acasă, făceam un duş rece şi-mi ziceam: «Mâine mai încerc o dată!».''

Ţii minte staţii exotice, din capete de ţară, din perioada navetei?

Nu ţin minte staţii... Ţin minte cum făceam naveta Timişoara-Bucureşti şi dormeam numai la cuşetă - nici n-ajungeam pe acasă: seara mă urcam direct în tren. Într-o noapte, n-am mai găsit loc la cuşetă, dormeam în fund, am simţit când sunt  furat. Îmi lua telefonul, banii. Dar eram atât de obosit, încât am ales să-l las să mă fure. Când m-am trezit îmi era teribil de sete, dar nu aveam cu ce să-mi cumpăr ceva din gară. Am scos din sac o apă termală Avene pentru faţă şi-am băut jumătate din tubul ăla. N-am să uit niciodată! Era sărată. Iar de la dormit prin gări, mult timp am rămas c-un tic: când mă aşezam la o masă, stăteam cu rucsacul în braţe.

"Mi-am propus să nu mă gândesc niciodată că aş fi mai mult decât sunt. Şi m-am înconjurat de oameni care să mă ţină ancorat în realitate.''

Ce mai păstrezi din esenţa de moldovean?

Accentul. Dorinţa de a ţine partea celui care are dreptate şi de a iubi adevărul. Gustul pentru mâncărurile grase. Lenea - câteodată. Dragostea pentru oamenii simpli. Îmi plăcea să povestesc cu ţăranii din satul bunicilor, ne întâlneam când mergeam după apă. De mic îi iscodeam. Din ce trăiesc? Au copii? Dar casa când a fost construită? Au pe cineva la cimitir, îngropat?

Timiditatea tot de la Moldova ţi se trage?

Cred că da. N-am fost niciodată de o timiditate bolnăvicioasă, să nu pot comunica. Dar nu îndur să mă lauzi în faţă. Dacă mă întâlnesc cu actori mari, nu am curajul să mă duc la ei decât dacă îmi spun „Bună ziua". Şi am un soi de frică faţă de oameni. Nu am putere să lupt să mă placă, dacă nu mă cunosc. În acelaşi timp, nu cultiv prietenia. Am numai doi, trei prieteni mai intimi. La mine în casă nu intră nimeni, de exemplu. Nu-mi place. Nu vreau împărtăşiri. Ajungi să nu-ţi mai aparţii.

Umpli scena, chiar dacă fizic eşti fragil. Ai o putere fantastică asupra oamenilor. Cum faci să te întorci la realitate după ce se termină spectacolul?

Mi-am propus să nu mă gândesc niciodată că aş fi mai mult decât sunt. Şi m-am înconjurat de oameni care să mă ţină ancorat în realitate. Fac miştouri la cabină după spectacol ca să-mi revin şi să-mi dau seama cine sunt. Îmi amintesc de cabiniera mea, Magda, care acum s-a pensionat. Mă lăsasem de fumat, stăteam în culise înainte să intru în scenă şi-aveam emoţii. „De ce ai emoţii? Ai mai jucat spectacolul ăsta!". „Da, dar n-am fumat şi mi-e frică c-o să joc prost din cauza asta". „Ei, lasă, dragă, şi când fumai tot prost jucai!".

Cum au fost primele întâlniri cu actorii pe care îi admirai? Rodica Mandache, Victor Rebengiuc, Oana Pellea, Mircea Albulescu, Maia Morgenstern...

Grele. Te creditează numai după ce le demonstrezi că meriţi. Repeţi, vezi că nu te acceptă, te străduieşti şi mai mult în fiecare zi până când vine domnul Rebengiuc şi-ţi spune: „Asta e calea bună, du-o până la capăt. Şi vino până la mine în cabină, să-ţi tai din text fiindcă ai foarte multe momente trenante!". E vorba despre seriozitate. Se uită la tine ca la un potenţial partener, dar, la viaţa lor, i-au avut alături pe Gina Patrichi sau pe Jean Constantin şi nu-şi permit să joace oricum. De asta sunt foarte duri la lucru şi e foarte bine că sunt aşa.

N-ai câştigat niciodată un premiu UNITER.

Nu ţin la certificarea prin premii. Sunt actori mari în România care n-au luat niciun premiu UNITER. N-am orgoliul ăsta. Când eram nominalizat alături de domnul Rebengiuc, cum să iau eu premiul? Ar fi fost penibil. I-am mai auzit pe unii: „Iar Rebengiuc?". Da, iar. E foarte bun, nu mai avem altul ca el!

Ai plâns vreodată la repetiţii?

În primele patru zile de lucru cu domnul Rebengiuc la „Inimă de câine", plângeam în fiecare zi. De faţă cu dumnealui, mai apucam să ies din scenă? Mă buşea plânsul pe loc. Dar mă duceam acasă, făceam un duş rece şi-mi ziceam: „Mâine mai încerc o dată!".

O voinţă extraordinară...

Numai în teatru. În viaţa personală, deloc. Nu pot să mă las de fumat, nu pot fi consecvent cu mine nici măcar să fac curat în fiecare zi.

Ai deschis un blog şi, de curând, ai postat o poveste despre doi oameni ai străzii pe care i-ai întâlnit într-o seară, în faţa Teatrului de Comedie. De ce-ai vrut să te apropii de ei?

Blogul m-a făcut să fiu mai atent în jur şi am văzut cum poţi pune o vorbă să se rezolve probleme. După ce am scris că oamenii nu au unde să stea, copilul va merge la şcoală din toamnă, nu mai duc lipsă de bani. Ce poate fi mai frumos decât să-ţi foloseşti numele ca să ajuţi oamenii?

Crezi în vise, în visare?

Cred că toate întâmplările mele din trecut, din prima parte a carierei, au fost proiecţia a ce fac acum. Îmi doream foarte mult să ajung aici. Şi ştiam că pot să fac asta. Dintotdeauna am avut darul ăsta. Dacă sunt între opt sute de oameni şi zic: „Ce interesant e omul ăla, aş vrea să-l cunosc!", nu ştiu cum se-ntâmplă, dar cândva îl întâlnesc.

"N-am fost niciodată de o timiditate bolnăvicioasă, să nu pot comunica. Dar nu îndur să mă lauzi în faţă. Dacă mă întâlnesc cu actori mari, nu am curajul să mă duc la ei decât dacă îmi spun «Bună ziua».''

"Nu ţin la certificarea prin premii. Sunt actori mari în România care n-au luat niciun premiu UNITER.''

Una din două

- Singurătate sau prieteni? Singurătate.
- New York sau atelierul de teatru al regizorului Andrei Şerban? Atelierul lui Andrei.
- „Inimă de câine" sau „Ivanov"? Ambele.
- Iaşi sau Bucureşti? Bucureşti.
- Câine sau pisică? Câine.
- Twitter sau Facebook? Momentan Facebook.
- Blog sau faţă în faţă? Blog.
- Rodica Mandache sau Oana Pellea? Ambele.
- Vacanţă la Roma sau în Tahiti? În Tahiti.
- Televizor sau carte?  Uneori carte, alteori televizor.

CV

- Trei nominalizări UNITER
- Numele:Marius Manole
- Data şi locul naşterii: 4 octombrie 1978, Iaşi.
- Starea civilă: Necăsătorit
- Studiile şi cariera:
- A absolvit studiile Academiei de Arte „George Enescu" din Iaşi şi ale Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.
- Este angajat al Teatrului Naţional din Bucureşti, unde a jucat zece roluri.
- A fost nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun actor în rolul Sarikov, Tipograf Tipografovici din spectacolul „Inimă de câine", pentru Lopahin din „Livada de vişini", de la TNB, şi pentru debut, cu rolul Paulie din „Drept ca o linie", spectacol montat la Teatrul din Brăila.
- La doar 33 de ani, a interpretat peste 30 de roluri în spectacole din întreaga ţară.
- Cel mai recent rol al lui Marius Manole este în filmul „Undeva la Palilula", regizat de Silviu Purcărete.