Marian Râlea: „Ar trebui să ne întoarcem la sinceritatea copilului din noi“

Actorul Marian Râlea reuşeşte performanţa de a juca excepţional rolul unui băieţel de 9 ani, în cea mai recentă montare a lui Yuriy Kordonskiy de la Bulandra: „Îngropaţi-mă pe după plintă“. În vârstă de 54 de ani,  actorul mărturiseşte că are o singură „mare problemă“ legată de profesie: nu şi-a impus nicio limită. „Am mers şi pe şina de la cortină, am stat agăţat şi de balcoane“, spune el.

„Adevărul": „De când îl aşteptam pe Marian Râlea într-un rol de copil", au fost reacţiile  spectatorilor despre Saşa Saveliev, în montarea lui Kordonskiy. Un rol de copil-adult, îl caracterizaţi dumneavoastră.

Marian Râlea: Da, de fapt, sunt două roluri. Este rolul autorului romanului, Pavel Sanaev, un tânăr regizor din Rusia, adultul care-şi aminteşte senzaţiile pe care le avea în copilărie şi cel al copilului Saşa, de 9 ani. Mai întâi, n-am vrut să-l joc pe Saşa, din lipsă de timp - era perioada Crăciunului, aveam turnee internaţionale, filmam la studiourile Media Pro. Ducu Darie, Yuriy Kordonskiy şi doamna Mariana Mihuţ au insistat. Dar e-adevărat că am spus că singurul rol pe care aş vrea să-l joc acum ar fi Harry Potter, să am şi experienţa copilăriei Magicianului, nu doar a adultului Magician, iar Saşa a fost  această provocare. Am citit dramatizarea, mi-a plăcut enorm şi, într-un final, am acceptat.

Care a fost cea mai grea parte în construirea rolului?

Pentru noi, actorii, rolurile de extremă, de compoziţie sunt mai uşor de abordat. E uşor să joci un bunic - chiar dacă eşti tânăr -, e uşor să joci un nebun, să joci într-o situaţie-limită. Personajele de extremă sunt cele pe care le poţi ţine în mână, poţi să te joci cu ele fiindcă spectatorul nu are de unde să ştie cum e un nebun sau bunicul tău. Nimeni nu poate şti cum e copilul Saşa, de 9 ani. În dramatizare nu s-a vrut o delimitare clară a copilului şi a autorului. Asta a fost cea mai grea parte a rolului, această trecere, care să nu fie previzibilă faţă de spectator şi chiar să surprindă. O trecere care trebuia făcută cu mare fineţe, cu acurateţe matematică.

În ce sens acurateţe matematică?

E vorba de ritmul rostirii, al situaţiei şi al jocului. Cel mai greu pentru un actor este să găsească acel timing al vieţii în care tu, fiind pe scenă, deci la un metru şi jumătate deasupra spectatorului, să-l faci pe spectator să se simtă ca şi cum ce se întâmplă pe scenă este problema lui, să-l implici. De fapt, viaţa în sine impune o regulă matematică, cea de trei simplă: să ştii de la ce se pleacă, unde se ajunge şi să fii conştient că e foarte important cum şi când accelerezi. E o regulă după care trăim cu toţii şi care este şi povestea matematicii în teatru.

Jucaţi alături de Mariana Mihuţ, o forţă, o personalitate puternică. Cum e să-i ţineţi piept pe scenă?

Trebuie să spun că nu cred în actorii care vor să-şi demonstreze virtuozitatea mai mult decât ceilalţi - teatrul se poate face numai împreună, e o artă colectivă. Cu doamna Mariana Mihuţ, o mare personalitate, m-am înţeles excepţional. A fost o bucurie şi o mare plăcere să fim alături, fiind vorba de o piesă de trei ore şi jumătate, de un text nou şi de o tradiţie rusească extraordinară. Ne-am temut amândoi de grandoarea proiectului: text foarte mult, situaţii puternice, trăiri intense - toate s-au repetat la foc fierbinte -, dar asta n-a dus decât la acel fel de ajutor pe care eu l-am simţit de la dânsa şi dânsa de la mine. După trei săptămâni, cât am repetat textul, când am trecut la mişcare, dumneai mi-a spus: „Marian, te iau acasă! Numai cât te văd pe scenă, sărind pe-aici, îmi trece orice supărare şi pot să învăţ mai uşor textul!". (Râde)

„Îngropaţi-mă pe după plintă" e un spectacol închegat, dialogul dintre actori e bine strâns şi spectatorul o simte. Aveţi acelaşi sentiment, de pe scenă?

Cred că rar se întâmplă, în teatru, acel moment în care toţi actorii sunt uniţi într-o idee, când totul le aparţine şi nu le aparţine nimic, când spectatorul devine şi el părtaş la întâmplare. La final, aplauzele nici măcar nu mai sunt pentru efortul nostru, al actorilor, sunt pentru întreaga viaţă pe care spectatorul a trăit-o şi pe care i-am adus-o pe tavă, intrând în sufletul lui. Pentru asta sunt aplauzele din final şi da, aşa le şi simţim.

Vi se întâmplă să vă bântuie rolurile, personajele?

Dacă începe să te bântuie un rol şi te comporţi ca Vlaicu
Vodă sau ca Regele Lear, e mai dificil. Există instituţii specializate pentru asta. (Râde) Nu, nu se întâmplă. Dar e adevărat că noi, actorii, continuăm starea de pe scenă cam încă o oră după spectacol.

Ce faceţi în ora aceea?

Încerc să mă conving că a fost bine, că nu am greşit. Încerc să uit starea pe care o am, şi pe cea de bucurie, şi pe cea de neîmplinire - dacă a fost aşa. Nu mănânc. Ieşirea din teatru se face destul de lent. Unii actori se plimbă în jurul teatrului, nu pot să meargă imediat după spectacol acasă. Vrei să consumi din starea pe care ai trăit-o pe scenă, s-o laşi cumva pe stradă, să n-o mai duci cu tine în spate.

Aplauzele de la finalul spectacolului vă influenţează starea?

Sunt două senzaţii care se întrepărtund la finalul unui spectacol: senzaţia regretului că s-a terminat, dar şi senzaţia uşurării că ai scăpat de corvoada care se numeşte reprezentarea vieţii în teatru. La teatru nu există bis - mi-ar plăcea ca spectatorii să ceară un bis la o scenă anume. În acelaşi timp, la finalul piesei simt relaxarea, simt că nu mai aparţin spectacorului şi că o să-mi aparţin şi mie. În funcţie de intensitatea aplauzelor, le simt şi a doua zi după spectacol. Uneori mă întreb: „Ce le-o fi plăcut atât de mult?". Alteori, dacă aplauzele au fost „la jumătate" - „De ce şi ce nu le-a plăcut?".

Marian Râlea, în rolul lui Saşa,  în spectacolul „Îngropaţi-mă  pe după plintă“, de la Bulandra

Din perspectiva lui Saşa Saveliev, de nouă ani, ce sfat i-aţi da unui adult care caută să se bucure de viaţă?

Să nu-şi piardă partea aceea din suflet care există în fiecare dintre noi şi să se întoarcă atunci când îi e greu, dar şi atunci când îi e bine la sinceritatea copilului. Şi sigur va fi liber.

A fost şi Magician, şi Regele Lear

Marian Râlea, actorul-fetiş al regizorului Mihai Mănuţiu, a lucrat de-a lungul carierei cu nume importante din teatrul românesc precum: Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Tompa Gábor sau Dragoş Galgoţiu. În cariera sa a jonglat cu roluri diferite, de o amplă expresie artistică, trecând de la Farfuridi, la Regele Lear sau Iov, la celebrul Magician (timp de zece ani). Actorul a fost, în anii '90, realizator al emisiunii „Abracadabra" de la PRO TV.

„Îmi înţeleg căderile"

„Lumea se schimbă atât de repede, iar atunci când ai senzaţia că eşti deasupra ei, că o poţi controla, momentul căderii este cumplit", aşa aţi analizat rolul Regelui Lear din spectacolul lui Tompa Gábor. Care rămâne relaţia dumneavoastră cu lumea?

Una de prietenie. Iubesc foarte mult oamenii. Căderi, coşmaruri avem cu toţii. Dar nu cred că sunt deosebit de ceilalţi, de aceea îmi şi înţeleg căderile. Sunt atâtea de multe necazuri mai mari decât ale mele, încât ar fi necinsit să cred că suferinţa mea e una dusă până la cer. Căderile sunt personale, nu privesc pe nimeni. Uneori trec uşor peste ele, alteori încerc să înţeleg de ce s-au întâmplat. Fiind un Săgetător, am căzut în picioare mereu - nu ştiu de ce. Deci, căderile mele nu ţin de abis, sunt nişte căderi absolut omeneşti.

Ce vă echilibrează?

Întotdeauna când am avut senzaţia că s-a întâmplat ceva rău m-am întors la scenă şi asta mi-a dat puterea să merg mai departe. Şi am şi avut împrejurul meu oameni care au ţinut la mine şi m-au ajutat să merg mai departe.

Există o limită pe care v-o impuneţi când construiţi un rol şi nu treceţi de ea niciodată, ca să vă protejaţi?

Marea mea problemă este că nu mi-am pus nicio limită! Jocul a contat foarte mult. Am încercat tot ce poate ţine de puterea unui actor. Am mers şi pe şina de la cortină, am stat agăţat de balcoane, am jucat în tot felul de spaţii, de la beciuri, la cluburi... Aşa am simţit că e bine. Nu există limită în meseria de actor - atât timp cât crezi în ea. Se şi spune că în momentul în care intri pe scenă, durerea se reglează. Pe scenă eşti protejat, nu ţi se poate întâmpla nimic. N-o să auziţi niciodată despre accidente cu reflectoare care cad peste actori, de exemplu.  Actorul - dacă e concentrat la ce face - va simţi când acel reflector se desprinde.

Interpretaţi  în telenovela „Iubire şi onoare" un politician. N-o să vă întreb despre dualitatea dintre a juca teatru şi a juca în telenovele - o alegere adesea blamată. În schimb, vă întreb: Cum aţi caracteriza ce se întâmplă cu România şi cu oamenii ei politici?

Traian Năstase, personajul din „Iubire şi onoare", e la fel de superficial ca toţi politicienii de acum, la fel de suficient. Problema lumii noastre politice este o anume infatuare că românul s-a născut şi poet şi afacerist şi, mai ales, oltean. Dar personajele noastre politice sunt personaje simpatice - comunică, au chiar o aură şi au dreptatea lor, privite independent. Nu-i urăsc pe politicieni, n-am cum. Pe unii îi şi cunosc. Probabil, unii dintre ei chiar cred în ce fac, ăsta e paradoxul. Însă nu cred că ştiu cât costă pâinea - asta chiar nu cred. 

Astăzi, vă e dor de Magician?

Nu, este conţinut. (Râde) Lumea mi-a spus că n-o să mai pot să scap de Maginian şi aşa s-a şi întâmplat. Dar e o imagine care-mi face plăcere. Gândiţi-vă că am fost acest personaj timp de zece ani, într-o perioadă în care nu aveam concurenţă. Îl iubesc pe Magician pentru că mi-a dat libertatea să mă exprim în teatru şi pentru că aşa am „furat" de la copii tot ce aveau ei mai nebunesc, sinceritatea - şi-am dus-o pe scenă.

V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte pentru copii?

A existat o tentaţie, dar nu în sensul de a scrie eu. Aveam la un post de radio o emisiune unde copiii „scriau" în direct o poveste fără sfârşit - eu doar îi ghidonam cu personajele. Povestea asta fără sfârşit era aceeaşi poveste pe care o ştim cu toţii, cu Bine şi Rău, cu intrare spre Poarta Visului. Mi-ar plăcea, de exemplu, să fac o comparaţie între poveştile mitologice ale diferitelor ţări şi imperii. O poveste a lumilor apuse. Dar cea mai frumoasă poveste pe care am citit-o este povestea lui Charles Dickens, spusă copiilor lui - povestea lui Iisus. Şi-atunci, ce să scriu mai mult de-atât? Nici măcar n-am citit toate poveştile care există în lume. Este ca la Hamlet. Ce să joci la Hamlet? Trebuie să joci fiecare cuvânt.

Sunteţi un actor care arde, se consumă cu fiecare rol. Din ce vă încărcaţi?

Nu există aşa ceva: asta e meseria, suntem obligaţi să jucăm, am fost educaţi aşa. Actoria e o vamă între realitate şi visare. Vedeţi? Mai bine aş scrie poezie - dar îl iubesc pe Mircea Cărtărescu, aşa că revin la întrebarea: „Ce să mai scrii?". Abia am reuşit să-mi scriu doctoratul.

Cu ce temă vi l-aţi dat?

Jocul copilăriei în teatru. O comparaţie între jocul copilului şi jocul actorului. Iar concluzia e că, totuşi, copilul joacă mai bine.

Pentru că am ajuns la copii, la puritatea şi la jocul lor, pe care le îndrăgiţi, v-aş propune un exerciţiu, o definiţie. Cum vedeţi iubirea?

Să fiu „deştept", să fiu „sincer", cum să fiu? (Râde) Da, e o întrebare... Iubirea a fost întotdeauna un preaplin care există în noi şi care, după ce a dat pe dinafară, este doar plin. Tocmai acel moment când preaplinul se revarsă este iubirea.