AUDIO Marcel Iureş: „Noi n-avem bani să ne dăm cu Mercedesul!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Febra celebrităţii internaţionale l-a prins pe actor în plină maturitate, după vârsta de 40 de ani. Marcel Iureş (59 de ani) nu şi-a pierdut cumpătul, chiar dacă a jucat alături de Bruce Willis, Colin Farrell, Nicole Kidman sau George Clooney. De 12 ani conduce Teatrul Act din Bucureşti. De cinci ani produce Festivalul „Tinerii şi Muzica“, care descoperă instrumentişti talentaţi. La ediţia de anul acesta, intrarea va fi libe

Marcel Iureş poate fi văzut la Teatrul Act, pe Calea Victoriei, jucând în producţii precum „Acasă la tata", „Capra sau cine e Sylvia?", „Creatorul de teatru" sau „Ultima bandă a lui Krapp", toate spectacolele fiind regizate de Alexandru Dabija.

Spuneaţi, definind zece ani de Teatru Act, că instituţia e ca un bulgăre care creşte, împins de jos în sus. După 12 ani, unde aţi ajuns, luând ca repere vârful şi baza muntelui?

Uitându-mă în zare, cred că în primul sfert de oră. La anul facem 13 ani. Acum, Dumnezeu ştie... E ca la munte, te uiţi peste trei şiruri de munţi şi zici că sunt la doi paşi. Şi după două zile de mers abia ai ajuns la cel din mijloc...

Dar devii din ce în ce mai antrenat, pe măsură ce avansezi.

Da, dar asta e şi savoarea vieţii, plăcerea de a trăi în zona asta. Poticnelile, partea neaşteptată îţi dau foarte multă putere, pentru că trebuie să-ţi iei avânt. Să sari dincolo e viaţa însăşi. Pot să spun acum despre Teatrul Act că este un cadou pe care o mână de oameni i-l fac acestui oraş. Asta nu înseamnă că trebuie să ne dăm ochii peste cap şi să fim îngâmfaţi. Noi, la Act, avem noroc, pentru că nu vrem niciodată mai mult decât putem duce. Lipsurile financiare funcţionează şi ca un motor. Băgăm mereu mâna-n buzunar şi ne trec fiorii. Noi n-avem bani să facem Rolls Royce-uri sau să ne dăm cu Mercedesul pe Calea Victoriei. Ne plimbăm cu Loganul. Nici cu Loganul... Cu Trabantul! Sau, mai bine spus, cu bicicleta!

V-aţi păstrat publicul printr-un tip de teatru proaspăt, minimalist şi foarte sentimental.

Această pivniţă (sala de la subsol - n.r.) a rezistat pentru că niciuna dintre producţiile Teatrului Act nu este lipsită de o fărâmă de frumuseţe şi de normalitate. Asta e tot. Simplu! Sunt mulţi care caută tot felul de explicaţii ciudate, şmecheroase, insidioase, invidioase. Dar, asta e lumea... Emoţia este baza vieţii şi supravieţuieşte în teatrul acesta guvernat în toată zona postmodernă de un fel de descumpănire. Motoarele teatrului sunt alimentate, şi totul pare OK. Drumul, însă, este alandala. Teatrul are energie, are putere, doar că merge prin nişte hârtoape. Oamenii sunt cei care-l conduc prin mlaştini.

Şi publicul a mai ştiut că vă va găsi şi pe dumneavoastră mereu pe scena Teatrului Act şi a revenit mereu.

Şi mai trebuie să ştie că le pregătim lucruri noi. O bancă vrea să finanţeze un pachet de basme. E un vis vechi de 3-4 ani, al meu şi al regizorului Alexandru Dabija - să facem spectacole inspirate din diverse poveşti. Vom începe în ianuarie. Apoi, vom avea câteva planuri pentru Caragiale. O să fie Anul Caragiale şi o să dăm glas acestui lucru.

Pe dumneavoastră ce fel de teatru vă mai face să reacţionaţi?

Orice teatru viu. Am fost acum la Festivalul Naţional de Teatru în căutarea acestui lucru, ştiind deja ce se face în străinătate, pentru că am călătorit, în Anglia, în Italia şi puţin şi în Franţa. Am văzut prezentate cu mare pompă, de-a lungul mai multor ediţii ale acestui festival, lucruri pe care noi le-am consumat, şi ca decor, şi ca imagine, şi ca intenţie regizorală, şi ca discurs estetic, în anii '60! Şi mi-am dat seama că suntem într-un moment de cumpănă pentru arta teatrală. Nu zic că e ceva rău în asta! Teatrul este singurul organism, singura formă de artă care se hrăneşte cu propriul cadavru, cu propriile neputinţe. E ca un copac care se hrăneşte cu propriile frunze. Zici că a murit. Dar n-a murit! Toată lumea intră în panică şi spune că e pe cale să se stingă, dar teatrul nu dispare niciodată! Chiar şi atunci când e ultraconvenţional. În teatrul postmodern sau în zona culturală postmodernă toată lumea mizează pe o mărturisire, pe un efort de sinceritate care e aproape sinonim cu a scoate intestinele şi a le pune pe masă. Asta se întâmplă pentru că foarte mulţi creatori consideră că a te exprima este un drept. Şi, atunci, pică în capcana fanteziei, a elucubraţiei, a urâtului. De ce? Pentru că, din confuzia asta, pun dreptul înaintea datoriei. Când arta nu mai are picătură de frumuseţe şi de normalitate, ea nu înseamnă că dispare, ci pur şi simplu îţi vine în faţă ca o oglindă, cum zicea Shakespeare. Ea îţi arată ce eşti.

În Festivalul Naţional de Teatru ce aţi văzut?

Nu pot să zic că m-am dus la multe spectacole. M-am uitat pe program şi mi s-a părut că festivalul este ca un iarmaroc, unde vin şi negri, şi albi, şi cu caii fără dinţi, dar, cu toate astea, îţi alegi lucrul de care ai nevoie. Cam toţi artiştii din România sunt în situaţia croitorului care merge cu haina roasă şi a pantofarului care are ghetele rupte. Am fost la spectacolele lui Romeo Castellucci şi Warlikowski. Am văzut şi imagine, în „Hey, Girl!". I-am văzut şi pe polonezi, cu „Dibuk".

Intrarea este liberă la Festivalul „Tinerii şi muzica“, organizat la Teatrul Act

image


Au fost discuţii aprinse pe această temă. Vlad Zamfirescu, un actor care joacă foarte mult la Teatrul Act, a spus, de exemplu, că „Dibuk" a fost la nivelul unei şuşe cu pretenţii, că este o reţetă clară de festival şi că a avut nuditate gratuită.

Sigur că da. Vedeţi că le simţim pe toate? Descumpănirea este în funcţie de treapta pe care te găseşti şi dă într-o formă de mânie. Dar am mai zis-o o dată! În artă, artiştii nu-şi cer iertare! „Dibuk" e ca o poveste cu spiriduşi, românească, pe care tânărul regizor a tratat-o cu sinceritate, având artişti grei la dispoziţie. Dar un descântec, un blestem sau un basm ţin de o altă zonă. Nu le poţi aplica reguli estetice. Nu poţi să le pui într-o ramă şi să spui: uite, acesta este basmul despre cum a intrat şarpele în gura unui copil. Asta e confuzia în care a căzut el. Se vedea că încerca o soluţie, să rezolve problema. Şi când n-avea o idee sau când nu mai ştia ce să facă, îi punea pe actori să se dezbrace. Cred că avea dreptate Vlad Zamfirescu. Dincolo de orice, însă, teatrul polonez e un teatru foarte mare, cu actori minunaţi, iar cărămizile au fost aşezate la locul lor, cu tot comunismul şi toată nenorocirea care s-au abătut asupra lor.

N-am fost noi, spectatorii români, pregătiţi să decodificăm un spectacol atât de avansat?

Profeţiile în teatru sunt rare, pentru că ele sfârşesc în general într-o formă de ezoterie, gen Grotowski sau într-o altă formă de ezoterie, comercială. Dar e tot o formă de posesivitate care nu face bine teatrului, în general. Este foarte frumos să ai Grotowski, Stanislavski sau Michael Cehov acasă. Dar teatrul lumii este peste asta, a consumat lucrurile astea. Teatrul apelează la ei ca la o bibliotecă, dar nu se poate opri la ei. Oricum, orice festival, dacă tinde spre ideea de iarmaroc şi spre întâlnirea cu oamenii, şi-a atins ţinta.

"Teatrul este singurul organism, singura formă de artă care se hrăneşte cu propriul cadavru, cu propriile neputinţe. E ca un copac care se hrăneşte cu propriile frunze. Zici că a murit. Dar n-a murit! Toată lumea intră în panică şi spune că e pe cale să se stingă, dar teatrul nu dispare niciodată!"
Marcel Iureş
actor

Timp pentru lucruri importante



Mai devreme v-am auzit spunând cuiva că aveţi tot timpul din lume. E o afirmaţie care poate fi revoluţionară...

E o afirmaţie riscantă (râde) şi o metaforă pentru cei care n-au program. Se pare că mă îndrept uşor-uşor, cu toate că se crede cu înverşunare că un om cu notorietate şi cu celebritate trăieşte din jumătate în jumătate de oră cu un program foarte strict, către plutonul „leneşilor". Să ai timp pentru tine este baza creaţiei, cum este pentru alţii alcoolul! Sau amfetaminele! Sau halucinogenele! Pentru un actor este important să aibă răgaz pentru regenerare, pentru că nu poţi să-ţi pui inspiraţia sau viaţa într-o cizmă spaniolă şi să produci mărturisiri grele, adevăruri, la foc automat.

Mai aveţi timp şi pentru blockbustere hollywoodiene? Aţi mai păstrat contactele cu impresarii internaţionali?

Am doi impresari şi vorbesc cu ei des, dar mi-e greu să descriu lucruri pe care abia le citesc. Sunt în punctul în care încă mă mai scarpin în cap să văd dacă-mi plac, dacă e ceva de făcut acolo. Aşa, am avut foarte multe oferte de „big-budget-movie", mărci hollywoodiene cu mari artişti. Nu exersez vreo filosofie a refuzului sau a aşteptării. Dar m-am găsit de multe ori în situaţia de a avea ceva mai important de făcut. Am spus „nu" şi gata! Dacă eu am timp pentru acest festival de muzică clasică dedicat tinerilor, care începe astăzi, la Teatrul Act sau pentru basme pe care să le lucrez cu Alexandru Dabija, n-am de ce să fracturez acest timp, pentru a face „Mission Impossible 4". Mi se pare că-l înşel şi pe producătorul cu basmele, şi, cu atât mai mult, pe Tom Cruise, cu „Mission Impossible 4". Ceea ce pot să spun este că am finalizat nişte filmări şi va urma o premieră pe care, slavă Domnului, regizorul nu se grăbeşte s-o dea, „Fantoma tatălui", în regia lui Lucian Georgescu, după o poveste de Barry Gifford (joacă alături de Mihai Constantin şi Mimi Brănescu - n.r.). Va mai fi difuzat în curând la HBO şi noul serial „În derivă". Şi vom mai vedea!

V-aţi uitat la televizor, la înmormântarea lui Adrian Păunescu?

De la artişti şi de la poeţi n-ai de ce să-ţi iei la revedere. Eu nu-mi iau la revedere de la un corp. O persoană decedată trăieşte prin amintirile pe care le lasă. Iar singura mea amintire cu Adrian Păunescu o am din liceu. Atunci, poetul a venit împreună cu Marin Sorescu să ne vorbească despre poezie, despre artă. Se întâmpla în 1968, eram în clasa a XI-a şi a fost o mare întâlnire. Erau doi oameni de cultură care mergeau în sus, cu destinele pe care le ştim, cu timpurile pe care le-au apucat. Erau două persoane, ca soarele şi luna, două lumini diferite, cu temperaturi cu totul diferite. M-am plasat întotdeauna în tabăra celor care nu judecă activitatea publică a lui Adrian Păunescu. Fiecare cu destinul lui, cu crucea lui! N-am de ce să mă iau de operă, dacă el a fost socialist sau dacă a avut accese de isterie. Poate că de asta scria aşa! Eu nu sunt judecătorul destinului unui om, n-am cum, pentru că am propriul meu destin, căruia abia îi fac faţă.

image

„Bach este Dumnezeul muzicii“

Teatrul Act din Bucureşti organizează, între 17 şi 21 noiembrie, Festivalul „Tinerii şi Muzica", iar intrarea la evenimente va fi liberă. Elevi ai şcolilor muzicale din România vor concerta alături de artişti cunoscuţi: violonistul Alexandru Tomescu, violoncelistul Ştefan Cazacu, pianistul Horia Maxim.

Festivalul a ajuns la cea de-a cincea ediţie. Care sunt evenimentele care nu trebuie ratate?

Spectacolele se vor desfăşura exclusiv în sala Teatrului Act. Evenimentul va debuta miercuri, 17 noiembrie, cu un concert Alexandru Tomescu & Friends. Într-un mod inedit, violonistul va povesti întâmplări legate de arta lui, şi prin cuvinte, şi prin muzică. Toate aceste însoţiri de instrumente, pe lucrări de Bach, Beethoven, Haydn sau Wienawski vor fi legate de un fir narativ. Alexandru Tomescu este cureaua de transmisie de mare tracţiune în muzica românească contemporană. El face legătura cu mari interpreţi, cu violonişti, violoncelişti sau pianişti. În fiecare seară, începând cu ora 17.00, la Teatrul Act vor susţine concerte tineri de la şcoli, din licee sau de la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti (UNMB), dar şi câte un „greu". Pentru ei, vom aduce un pian Steinway. Festivalul se va închide la 21 noiembrie, cu o seară de muzică latină, cu Horia Maxim, la pian şi Mihaela Anica, la flaut.

Alexandru Tomescu va cânta la vioara Stradivarius?

I-am spus lui Alexandru că ar trebui să dăm puţin deoparte Stradivariusul, pentru că a ajuns să fie mai tare şi decât România, şi decât marile talente. Ajungem să facem reclamă unui instrument care e mereu însoţit de un spectacol paralel, cu bodyguarzi sau oameni care răspund cu sănătatea şi cu capul de această vioară. Nu zic că nu e important, dar n-avem de ce s-o menţionăm de fiecare dată, pentru că instrumentul ajunge să fie mai important decât interpretul. Alexandru Tomescu poate să cânte la fel de bine la orice vioară. Este decizia lui dacă va aduce sau nu cu el în sală acest instrument celebru.

Aţi spus că festivalul se adresează tuturor categoriilor de public, că nimeni nu va fi dat afară, chiar dacă e cerşetor sau Gigi Becali.

Având în vedere faptul că avem şi la teatru oameni care nu sunt capabili să-şi plătească un bilet, nu văd de ce nu
i-am accepta, chiar cu mai mare bucurie, pentru că intrarea este liberă. Nu ştiu dacă Gigi Becali are în plan să vină aici. Ar fi grozav să-l văd ascultându-i pe Iulian Neculache sau pe Tomescu. Ar fi ceva pentru el. Şi pentru noi. Ne-am bucura!

Dar aţi accepta o sponsorizare de la Gigi Becali pentru acest festival?

El nu poate coborî din zona de marcă publică, într-un subsol. E vorba aici de o chestie neuronală, de un program.

Festivalul este un bun comercial sau mai mult un ajutor pentru tineri?

Cultura, de orice natură ar fi ea, nu aduce beneficii în termeni financiari. Ea consumă monedă ca să genereze un tip de profit care are un alt comportament în timp şi spaţiu. Teatrul Act e aproape ca o lecţie a răbdării. El nu poate produce ca o simigerie, ca un magazin de anvelope sau ca un service. Profitul îl poate obţine pe termen foarte lung, peste 15, 20 sau 40 de ani. În viitor, ne gândim să ridicăm puţin acest festival; nu neapărat să ieşim cu totul din Teatrul Act, ci să obţinem şi nişte extensii în altă parte. Pentru că avem o mare şcoală de muzică, la fel ca aceea de teatru, şi n-avem voie să nu ţinem cont de asta.

Cum vă plasaţi în raport cu muzica clasică? Sunt compoziţii care vă amintesc de anumite momente din viaţa dumneavoastră?

Eu cred că am o relaţie bună cu muzica, având în vedere că am şi cântat la viaţa mea, la pian, la orgă. Am avut chiar şi o trupă rock, în liceu. Dar, ca orice diletant leneş, n-am făcut mulţi paşi în zona asta. Am o brumă de gust pentru romantici, chiar şi pentru moderni. Ascult cu mare bucurie preclasicii şi pe toţi zeii muzicii mari, pe Mozart, pe Haydn şi pe Bach. Ultimul dintre ei este şi cel mai mare, este Dumnezeul muzicii. În rest, am crescut cu Remo Germani, Rita Pavone, Mina, apoi cu The Beatles, Rolling Stones, The Doors.
taguri

Evenimente importante

Miercuri, 17 noiembrie
ora 19.30 - „De-a v-aţi ascunselea!" - Alexandru Tomescu & Friends (împreună cu Alexandra Potinga, Alexandru Mălaimare şi Teodora Ţepeş).

Joi, 18 noiembrie
ora 17.00 - Concertul Şcolii de muzică nr. 5 din sectorul 3, Bucureşti; ora 19.30 - Iulian Neculache - pian (în program, Beethoven, Liszt, Ravel).

Vineri, 19 noiembrie
ora 17.00 - Seara Enescu; ora 19.30 - Ştefan Cazacu - violoncel
la pian: Verona Maier şi Sânziana Mircea.

Sâmbătă, 20 noiembrie
ora 17.00 - Concertul liceelor de muzică din Bucureşti, Cluj, Tulcea şi Braşov; ora 19.30 - Chopin - 200 de ani de la naştere.

Duminică, 21 noiembrie
ora 17.00 - Concertul Studenţilor din UNMB; ora 19.30 - Seara de muzică latină - Mihaela Anica (flaut), Horia Maxim (pian).

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite