Malkovich, pariu cu tinereţea în „Legături primejdioase“
0
Am aterizat la Paris dintr-un capriciu, ca să-l văd şi pe Valmont pe scena unui teatru, după ce am epuizat toate variantele lui pe marele ecran.
Mai fusesem la Théâtre de l'Atelier din Montmartre, îmi plăcea impresia de profunzime pe care o lasă dimensiunile scenei (ai sentimentul că nu-i vezi fundul) laolaltă cu senzaţia de intimitate cu actorii (scena „muşcă" din locul rezervat spectatorilor, doar cât să te facă să crezi că eşti acolo, şi nu de partea celalaltă). Ştiam că are o tradiţie lungă, respectată cu încăpăţânare, a experimentului artistic.
Cu toate acestea eram, recunosc, puţin reticentă. Nu te poţi lupta cu cinemaul de pe scândura teatrului, nu te poţi lua la întrecere cu fantoma unui rol perfect, având pretenţia să mai şi câştigi. Poţi, cel mult, să-ţi faci un moft, aşa, în felul alintat al marchizei de Merteuil, între un spot publicitar cu George Clooney şi un rol într-un blockbuster hollywoodian.
Credeam, naiv şi suficient. Nu m-am aşteptat să dau peste aceleaşi întrebări la care încearcă să răspundă actorii şi regizorii români de teatru, nu mă aşteptam să plec cu aceeaşi întrebare cu care am plecat, zâmbind, de la Teatrul Odeon din Bucureşti, după ce am văzut a treia oară „Pyramus & Thisbe 4 you", în regia lui Alexandru Dabija.
Dezavantajele de a fi John Malkovich
Înainte de toate, trebuie spus că nici dacă eşti John Malkovich nu ai garanţia unui răspuns entuziast din partea numelor mari ale scenei franţuzeşti pentru realizarea unui proiect cu potenţial de hit.
Actorul american a vrut să monteze pe o scenă pariziană romanul epistolar „Legături primejdioase" al lui Choderlos de Laclos după reţeta de succes a lui Stephen Frears, regizorul care i-a încredinţat, în 1988, rolul Vicontelui de Valmont: un afiş tapetat cu staruri, scenariul lui Christopher Hampton, decoruri somptuoase şi costume evocând în detaliu fluşturaticul secol XVIII.
A bătut, aşadar, timp de trei ani pe la uşile lui Vincent Cassel şi Cristiana Reali, numai că aceştia, în buna tradiţie politicoasă europeană, nu i-au spus nici „da", nici nu i-au închis uşa-n nas.
Sătul să tot aştepte, Malkovich a făcut el însuşi un pariu periculos cu tinereţea, amintindu-şi că personajele lui Laclos nu au mai mult de 30 de ani, chiar dacă obiceiurile actuale de măritiş şi o lungă tradiţie cinematografică ne-au schimbat puţin percepţia asupra vârstei protagoniştilor, Vicontele de Valmont şi Marchiza de Merteuil.
În postura de regizor al piesei „Legături primejdioase", de fapt, singura în care s-a visat de când a citit scenariul adaptat de Christopher Hampton, cel mai celebru Valmont al tuturor timpurilor cinematografice, John Malkovich a „comandat" aşadar un casting şi şi-a ales singur actorii, după ce a văzut 300 de tineri abia ieşiţi de pe băncile şcolii de actorie.
Întreaga viziune asupra piesei s-a schimbat chiar în timpul acestor audiţii, iar criticii parizieni s-au văzut obligaţi să admită că tot răul a fost spre bine. Refuzat de numele grele, Malkovich a riscat un spectacol care se îmbogăţeşte de la o reprezentaţie la alta, care invită la o revedere.
„Suntem în stare să revedem la nesfârşit acelaşi film, dar foarte puţină lume se întoarce la teatru ca să revadă o piesă. Iar asta în condiţiile în care un film nu se schimbă, e mereu acelaşi, odată fixat pe peliculă. Teatrul, în schimb, este efemer. Actorii nu se opresc din căutare. Iar cu «Legăturile primejdioase» nu poţi spune niciodată că ai ajuns la un sfârşit. Vânăm nişte fantome pe care nu le vom găsi niciodată. Piesa este inepuizabilă", a declarat regizorul pentru „Magazine Théâtrale".
Teatrul-căutare
O scenă plină, actori încălzindu-şi muşchii feţei, încurajându-se, ascultând muzică în căşti, repetând mişcări-cheie sau poate doar mişcări false, care să-i elibereze de tensiune, din timp în timp aruncând un ochi în sală, ca să vadă dacă s-a umplut. (Francezii întârzie mereu la teatru, nu-şi fac probleme că spectacolul va începe fără ei. Intră volubili, strecoară o mică atenţie în mâinile plasatoarelor - voluntare, acesta este singurul lor câştig! - îşi verifică mesajele pe telefoanele inteligente, pentru că era comunicării a revenit în forţă, scrisorile s-au transformat în SMS-uri şi e-mail-uri...)
Aşteptarea aceasta în complicitate cu actorii are darul de a ne împrieteni. Îi găsim pe toţi pe scenă, aici rămân pe tot parcursul piesei, chiar dacă rolul le-ar fi cerut uneori să se retragă în culise.
Valetul lui Valmont, Azolan, primeşte rolul suplimentar de maestru de ceremonii, pentru că în teatru intriga construită exclusiv prin scrisori a lui Laclos are nevoie de o voce din off. El introduce personajele principale şi tot el cere bunăvoinţă din partea spectatorilor pentru efortul artistic la care vor lua parte.
„E o repetiţie, nu o piesă de teatru!" Aceasta a fost găselniţa lui Malkovich, prin care regizorul avea să le vorbească spectatorilor despre teatrul-căutare mai mult decât despre teatrul-entertainment.
„Pentru mine, teatrul trebuie să provoace catharsisul, aşa cum ne-au învăţat grecii. Trebuie să ne tulbure în cel mai profund mod. Dacă n-o face, atunci este inutil sau un eşec", mărturisea regizorul. Ideea i-a venit în timpul audiţiilor, când a observat cum se urmăresc unii pe ceilalţi candidaţii.
Tot planul pus la punct timp de trei ani a căzut atunci. A renunţat la decorurile somptuoase, la costumele de epocă. Cuvântul de ordine a devenit „schiţa", scheletul pe care actorii construiesc seară de seară, nu cu încrâncenarea lui Sisif, repetând mereu aceleaşi gesturi, ci cu pofta de mai mult a exploratorului. Pentru că nu există limită pentru entuziasmul unor actori la început de drum, în faţa unui text atât de ofertant.
Redingotă peste jeans
A fost însă o lovitură de teatru pentru scenograful care a trebuit să umple scena golind-o, folosind piese de mobilier din magazia teatrului şi căutând în pânzele lui Fragonard nuanţa de albastru potrivită pentru fundalul acestei piese (totuşi) de epocă.
O piatră de-ncercare şi pentru costumieră, care a fost nevoită să conceapă nişte veşminte jumătate-de secol-XVIII-jumătate-de-secol-XXI. Valmont poartă redingotă peste jeans. Madame de Merteuil, femeia născută pentru a-şi răzbuna semenele, poartă jumătate de crinolină peste pantalonii negri, drepţi. Madame de Tourvel ascunde lenjeria roşie sub rochia diafană, expresia pioşeniei iniţiale.
Scrisorile lui Laclos vin acum pe suport electronic, iar acesta nu este doar un truc pentru a aduce în actualitate un text despre manipulare, cruzime şi trădare în amor. „Cu noile tehnologii, e-mail, SMS, scriem mai mult decât înainte. Generaţia tânără scrie mai mult decât generaţia mea.
Iar scrisul este intim legat de minciună. Este amăgitor prin natura sa şi conţine un soi de virtualitate", explică regizorul în interviul acordat revistei „Magazine Théâtral".
Iar joaca de-a telefoanele mobile, de-a tabletele electronice vine să întregească portretul tinerilor cărora destinul le scapă printre degete nu atât din răutate gratuită, cât din incapacitatea de a fi responsabili.
„Am vrut să insist asupra aspectului infantil al psihologiei personajelor. Dacă Valmont şi Merteuil acţionează cu o anumită cruzime, asta se întâmplă pentru că cei doi sunt incapabili să-şi dea seama de consecinţele faptelor lor", spune Malkovich.
Textul, cu toată bogăţia lui de jocuri de cuvinte şi de aluzii, este singurul care nu se schimbă, dovadă că, într-adevăr, creaţia lui Choderlos de Laclos nu îmbătrâneşte.
„Mână liberă de la John"
Libertate totală, aşadar, însă nu haos, pentru actorii care au primit „mână liberă de la John" să-şi perfecţioneze în permanenţă rolul, să joace altfel în fiecare seară. Să se întrebe, mereu, de ce joacă teatru, cine îi vede, cine se va întoarce ca să-i revadă şi de ce.
Iar primii spectatori ai acestor actori care par să fi văzut de zeci de ori „Legăturile periculoase" ale lui Stephen Frears, însuşindu-şi de acolo postúri şi căutături, sunt ei înşişi.
Spectacolul oferit de aceste „culise la vedere" este înainte de toate emoţionant, cum numai spectacolul pasiunii poate fi. Surpriza unei „figuri noi" reuşite se filtrează prin ochii propriilor colegi înainte de a ajunge la spectatori.
La fel cum la teatrul nostru Odeon, actorii profesionişti asistă concentraţi la reprezentaţia oferită de maşiniştii teatrului, în ultima dintre cele patru variante ale „glumei" lui Shakespeare, „Pyramus & Thisbe 4 you".
Iar îndemnul acestora, din final, „dacă v-a plăcut, mai veniţi, noi vom încerca să jucăm şi mai bine",l-am regăsit la Paris, în faţa teatrului Atelier, după ce cortina căzuse de mult, iar actorii se strecurau printre spectatorii întârziaţi să-şi laude unii altora piesa.
„Bravo! A fost o seară minunată! Vom mai veni!", i s-au adresat câţiva tineri plini de entuziasm actorului care abia îşi dăduse jos de pe chip masca lui Danceny.
„Mulţumim! Veniţi! În fiecare seară e altfel", le-a răspuns Mabô Kouyaté, puştiul de 22 de ani care a moştenit pasiunea pentru scenă de la tatăl său, Sotigui Kouyaté, actor originar din Burkina Faso, redat teatrului de Peter Brook şi recompensat cu Ursul de argint în 2009 pentru ultimul său rol din „London River".
Din presa de acum două secole
Jacques Brissot de Warville, „Journal du Lycée de Londres", 1784: „Tinerii vor găsi în acest roman mijloacele de a seduce cu uşurinţă, vor vedea reprezentările vesele ale viciului înfrumuseţat.
Libertinii cu state vechi se vor amuza în faţa aventurilor lui Valmont. Indiferent cât de monstruos este acest Valmont. Şi ce femeie această Marchiză de Merteuil! Trebuie să zugrăvim viciul; dar chiar trebuie să-l facem atât de seducător?"
"Pentru mine, teatrul trebuie să provoace catharsisul, aşa cum ne-au învăţat grecii. Trebuie să ne tulbure în cel mai profund mod. Dacă n-o face, atunci este inutil sau un eşec."
"Suntem în stare să revedem la nesfârşit acelaşi film, dar foarte puţină lume se întoarce la teatru ca să revadă o piesă. Teatrul, în schimb, este efemer."
"Cu noile tehnologii, e-mail, SMS, scriem mai mult decât înainte. Generaţia tânără scrie mai mult decât generaţia mea. Iar scrisul este intim legat de minciună."
John Malkovich actor şi regizor
John Malkovich şi teatrul
Actorul, producătorul, scenaristul şi realizatorul american John Malkovich vorbeşte despre sine în primul rând ca om de teatru. În anul 1976, fondează celebra Steppenwolf Theater Company împreună cu Terry Kinney, Jeff Perry şi Gary Sinise.
În şase ani, compania montează nu mai puţin de 50 de piese şi devine un punct de reper la Chicago. Succesul se reproduce pe scenele din New York, Los Angeles şi Londra, iar activitatea companiei devine sinonimă cu inventivitatea şi inovaţia.
Pentru Malkovich, urmează o bogată carieră cinematografică, care nu-l poate ţine însă prea mult departe de teatru. La Paris, „Les Liaisons dangereuses" reprezintă cea de-a treia punere în scenă pentru regizorul american, după „Hysteria" (Marigny, 2002) şi „Good Canary" (Comedia, 2007), aceasta din urmă fiind recompensată cu premiul Molière pentru regie.
John Malkovich interpretându-l pe Valmont, în ecranizarea lui Stephen Frears
De la roman epistolar la teatru, via film
- 1782 - apare „Les Liaisons dangereuses" romanul lui Choderlos de Laclos, un militar de profesie, ofiţer de artilerie în armata franceză, creditat mai târziu drept inventatorul obuzelor. Ratase plecarea pe front în America şi pierdea vremea într-o mult prea liniştită garnizoană de provincie.
Îşi propune să scrie „ceva ieşit din comun, care să şocheze pe toată lumea" şi îi iese acest roman epistolar, în fapt o „bombă" cu efect prelungit, cu mare potenţial de fascinaţie asupra artiştilor secolului XX.
O critică a nobilimii plictisite care consumă veacul XVIII în ecourile tot mai slabe ale revoluţiei timpului liber, cu privirile aţintite asupra romanelor de dragoste mai degrabă de duzină (echivalentul telenovelelor de azi) şi asupra pornografiei imaginate de Restif de la Bretonne şi Marchizul de Sade.
Povestea marchizei văduve şi bogate care vrea să se răzbune pe un fost iubit corupându-i viitoarea soţie şi a vicontelui recunoscut pentru uşurinţa cu care seduce şi părăseşte avea să facă istorie câteva secole mai târziu.
- 1960 - regizorul Roger Vadim, cu un nas bine antrenat pentru senzualitate, aduce intrigile sofisticate din romanul lui Laclos în actualitatea unei staţiuni montane, cu Jeanne Moreau, Gérard Philipe, Jean-Louis Trintignant şi Boris Vian în rolurile principale. Bonus, coloana sonoră semnată de Thelonius Monk. Ecranizarea nu este bine primită de critică, dar constituie o rampă de lansare pentru Jeanne Moreau.
- 1986 - Christopher Hampton scrie scenariul după romanul lui Laclos. Este momentul în care John Malkovich începe să viseze să aducă „Legăturile primejdioase" pe scena unui teatru. Nu reuşeşte să obţină drepturile deţinute de Royal Shakespeare Company şi trebuie să se „mulţumească" numai cu rolul insolentului, amoralului, cinicului păcălit de dragoste Valmont, în ecranizarea lui Stephen Frears, doi ani mai târziu.
- 1988/1989 - o rivalitate demnă de conflictul la scenă deschisă imaginat de Laclos între Vicontele de Valmont şi Madame de Merteuil aduce la linia de start în cursa pentru cea mai bună ecranizare cu aer de secol XVIII doi regizori cu renume: Stephen Frears şi Milos Forman.
Primul, înarmat cu scenariul lui Hampton, al doilea, cu o viziune proprie asupra romanului, îngăduindu-şi să umple golurile dintre scrisori cu propria imaginaţie şi atenuând zdravăn finalul moralizator.
În plus, două distribuţii redutabile de ambele părţi: John Malkovich, Glenn Close, Michelle Pfeiffer şi Uma Thurman vs Colin Firth, Annette Bening şi Meg Tily. Un buget rezonabil pentru Frears, rapid compensat de încasările filmului, cheltuieli uriaşe din partea lui Forman, al cărui „Valmont", în ciuda unei realizări regizorale seducătoare şi a unor interpretări memorabile, sfârşeşte prin a fi un eşec de casă. Altfel spus, Milos Forman ratează finişul, la figurat, dar şi la propriu, filmul său având premiera la câteva luni după varianta lui Frears.
Regizorul englez câştigă şi bătălia Oscarurilor, cu şapte nominalizări şi trei trofee pentru cel mai bun scenariu adaptat, cele mai bune costume şi cea mai bună regie, faţă de numai o nominalizare pentru costume în contul lui Forman. (În topul meu personal, dacă Malkovich rămâne cel mai reuşit Valmont din istoria cinematografiei, pentru Madame de Merteuil greu s-ar putea găsi o interpretare mai subtil-încântător-jucăuşă decât cea a Annettei Bening, din varianta lui Milos Forman!)
- 1999 - apare „Cruel Intentions", altfel spus „Legăturile primejdioase" faza pe liceu. De la producătorul filmului „Ştiu ce-ai făcut astă vară" ne vine o adaptare în stilul filmelor cu, despre şi pentru adolescenţi. Sarah Michelle Gellar este Kathryn Merteuil, Ryan Philipe îl joacă pe Sebastian Valmont, iar Reese Witherspoon este întruchiparea doamnei de Tourvel, în varianta ei virgină, aşteptând dragostea adevărată. Avem liceeni de familii bune, blazaţi, manipulatori şi cruzi, avem un accident de maşină şi o demascare în faţa liceului. Scenariul e uşor de citit dacă ştii romanul, iar scenele nu sunt lipsite de glamour, însă filmul nu depăşeşte limitele genului.
- 2012 - Malkovich reuşeşte să pună în scenă „Legăturile primejdioase", după scenariul lui Christopher Hampton, pe o scenă pariziană, iar jurnaliştii francezi nu se pot abţine să nu remarce că distanţa dintre epoca lui Restif de la Bretonne şi vremurile în care Dominique Strauss-Kahn îşi face de cap nu e chiar atât de mare.
Se încarcă comentariile...
