Maia Morgenstern: „Luciditatea nu mă lasă să amorţesc”

Maia Morgenstern a povestit pentru „Adevărul literar şi artistic“ că jocul actorului porneşte de la „gând“, iar „emoţia vine după“. Într-un dialog purtat într-o cabină de la Teatrul Naţional, înainte de o reprezentaţie cu „Burghezul gentilom“, de Molière, actriţa a vorbit despre nevoia de a ocoli „calea bătută“.

Cum vă găseşte începutul anului 2010?

Mă aflu implicată în cel mai minunat proiect. Fac acum cel mai minunat lucru din viaţa mea, de care sunt cel mai mândră: fac lecturi pentru tatăl meu, care este o enciclopedie. Sigur că-i cer părerea, sigur că mă consult, sigur că am nevoie de toată experienţa lui. Îmi face atâta plăcere să citesc cu şi pentru tatăl meu! Cred că un lucru mai frumos şi mai important rar mi s-a întâmplat.

Şi cum se desfăşoară o astfel de lectură?

Eu iau un roman, o carte care mă interesează, citesc şi-i cer părerea. Este lucrul cel mai important pentru mine la ora actuală. De exemplu, acum citesc Amos Oz pentru el, dar evident că şi pentru mine. Sunt la a doua sau la a treia lectură din Amos Oz. Nu ştiu dacă am citit întreaga operă, dar are nişte romane minunate. Acum citesc romanul autobiografic „Poveste despre dragoste şi întuneric". Cred că este ultimul apărut la noi. Şi îmi face atât de bine!

E un fel de retragere? Un experiment?

Nu este nicio retragere, nici un experiment. Eu pregătesc un fel de lectură, un spectacol de lectură cu muzică. E un proiect cultural. Şi pentru mine, părinţii mei au fost şi rămân publicul cel mai avizat şi cel mai onest, cel mai critic şi cel mai avid, cel mai nemilos, dar şi cel mai fidel.

Nu şi cel mai laudativ?

Nu. Când spun „critic" nu folosesc cuvântul cu o nuanţă peiorativă. Critica, pentru mine, nu înseamnă, imediat şi necesar, un sport echivalent cu a arunca cu pietre. Am crescut printre comentarii. Părinţii mei, chiar dacă nu aveau prea mult de mâncare, au făcut sacrificii şi m-au dus să văd Josephine Baker. M-au dus la operă şi la concerte de foarte mică. Şi la „Hedda Gabler", de exemplu, care a rămas un proiect nedus până la capăt. Dintr-un motiv sau altul, n-am putut niciodată să văd „Hedda Gabler" cu ei.

N-a vrut destinul?

Da, exact, n-a vrut. Am mai povestit odată că am întârziat de la şcoală - eram deja în clasa a IX-a - şi am fost pedepsită. „Avem bilete la «Hedda Gabler», dar nu mai mergem. Asta e pedeapsa!" A fost o tragedie! Tot ce au făcut părinţii mei pentru mine n-a fost ca să mă închidă într-un turn de fildeş. M-au cizelat, mi-au deschis ferestre şi porţi către marea cultură, către oamenii care o fac, către lume.

„Prejudecatate trage înapoi"

Deschiderea dvs. spre experimentul artistic vine şi de aici?

Cred că da. Experimentul nu este o chestie care dă bine şi sună bine. Eu mă apropii de tot ce mi se întâmplă ca de un experiment. Este vorba despre a evita calea bătută. Pe de altă parte, nici nu mă avânt de dragul de a da peste ochi cuiva, mie sau altora. Încerc, cu prudenţă, cu instinct de conservare, pe care eu nu-l cred nociv, mă prepar foarte bine şi mă lansez în experiment. El presupune o foarte serioasă şi profundă pregătire. A te pregăti să mergi pe Lună nu presupune inconştienţă. Dimpotrivă, cere o pregătire serioasă şi o temeinică stăpânire a unor tehnici şi mijloace. Apoi, pentru a te confrunta cu necunoscutul, cu noutatea, cu neaşteptatul, cu piedicile, cu şicanele...

Dar când alegeţi să vă angajaţi într-un proiect, ce vă convinge?

Există două aspecte. O sete de nou. Şi aşa a fost şi destinul. Aşa mi s-a întâmplat. Datorită nevoii de a pipăi un teren necunoscut.

Şi de a evita calea bătută, cum spuneaţi.

Da. Numai că asta poate fi şi o capcană. Cu toată bunăvoinţa şi cu tot sufletul curat, prejudecata te trage înapoi. Ca artist se întâmplă să-ţi întinzi singur capcane. De aceea, luciditatea şi faptul că nu mă îmbăt cu apă rece nu mă lasă să amorţesc. Şi am semnale de alarmă.

„Emoţia vine în urma gândului"

Aţi căzut în vreo astfel de capcană, pe scenă sau pe platoul de filmare?

Tot timpul sunt riscuri pe care mi le asum, în speranţa şi cu dorinţa de a le depăşi. Piedicile şi capcanele îmi plac foarte mult, pentru că îmi întăresc convingerile.

Ce vă mulţumeşte şi ce vă nemulţumeşte în privinţa propriei cariere?

În general, sunt nemulţumită atunci când sunt împinsă către zone déjà vues, déjà connues, deşi ele au atras un anumit succes şi o anumită recunoaştere sau o garanţie - în ideea „Hai încă o dată acolo, că acolo e bine". Nu că sunt neîncrezătoare în asemenea situaţii, dar ele mă fac să privesc ambele faţete. Reversul medaliei l-aş privi întotdeauna.

Ca actriţă, de ce nu vă puteţi lipsi?

De gând.

Nu şi de emoţie?

Emoţia vine în urma gândului. Căutând cu gândul se naşte şi emoţia. Vorbim atât despre „stare" în actorie. După mine, starea nu este un fel de marmeladă care se întinde ca o ceară moale.

Atunci, ce este?

Nu m-aş lansa în definiţii. Pentru mine este urmarea unui gând, a unei extrapolări. Acum lucrez la un spectacol care se află în fază de început, „Livada de vişini" a lui Cehov. Cât, ce ştim noi despre Cehov? Sigur, ne bazăm pe traduceri, dar de multe ori nu ai sentimentul că lucrezi cu textul perfect. Nu ai nicio certitudine. Dar încerci să fii cât mai fidel unui spirit şi, în acelaşi timp, să cauţi şi să găseşti.

Ceva credibil?

Credibil... Ce înseamnă să fii credibil? Se întâmplă în viaţa noastră să facem ceva şi am jura că e credibil, dar nu e. Din fericire, nu suntem împinşi foarte des să facem lucruri pe care nu ni le dorim. Se întâmplă să nu fim nevoiţi să le facem. Şi totuşi, pe de altă parte, trăim tot felul de situaţii în care suntem altcineva. Cât ne cunoaştem pe noi înşine? Apropo, şi dialogul îmi e indispensabil, „do ut des" (în latină: „îţi dau, ca să dai") în variantă şi în scop artistic.

Arta dialogului este definitorie pentru un actor?

Interpretarea este şi dialog, şi comunicare. Şi mai este ceva care, cu toată bunăvoinţa, îmi scapă şi când e vorba despre mine însămi, şi când e vorba despre marii artişti pe care îi văd. Nu către care tind, că s-ar înţelege că vreau să fiu la fel. Nici la tinereţe, nici la foarte bătrâneţe nu despre asta e vorba. Ci despre o zonă către care accezi. Vine publicul, vine criticul, vine timpul care îţi spun „Asta e bine". De ce e bine asta? Pentru că şi pentru că. Şi aşa le epuizezi. Fiecare cu definiţia lui. Dar e ceva care rezistă. Arta actorului e o artă a efemerului, chiar dacă avem film şi înregistrări, unele înregistrări ni se par datate, la altele strâmbăm din nas.

Cum vi se pare teatrul românesc de azi?

Eteroclit. Are de toate pentru toţi. Când văd cozile de la teatru... Azi mă grăbeam să ajung la repetiţie, târând-o pe fetiţa mică după mine, şi am văzut o coadă imensă înainte de a se deschide casa de bilete a Teatrului Naţional. E nevoie de teatru.

Bântuiţi de complexe

Dar teatrul de ce are nevoie?

Teatrul de la noi arată absolut normal. Are etape, faze, căutări, imitaţii, dar şi descoperiri...

Deci are o dinamică firească.

Eu cred că da. Dar, în general, bine ar fi să ştim a ne scutura. Suntem bântuiţi de aprige complexe de toate felurile. Se întâmplă să ne fim noi înşine cei mai cruzi şi mai aprigi duşmani, să ne dăm cu stângu-n dreptul...

„Noi", cei din breaslă?

Da.

În rest, totul funcţionează cum trebuie?

Dacă simt nevoia, artiştii îşi creează propria lume, propriile modalităţi de exprimare. Se poate. Din dragoste şi din nevoia de a spune ceva într-un anumit fel. Şi asta se întâmplă. Şi cu tinerii şi cu toţi. Eu am marea bucurie şi sentimentul că este un privilegiu să particip la spectacolele neconvenţionale ale tinerilor.

Dar la nivel instituţional? Dacă aţi avea o funcţie de conducere, ce aţi schimba?

M-au trecut sudori reci, deşi sunt un om al imaginaţiei. Ar fi o răspundere imensă. Iar eu nu mă văd chirurg nicio secundă. O funcţie de conducere presupune o dimensiune chirurgicală. Trebuie să ai vocaţie de chirurg. Eu n-am. Soţul meu este medic neurochirurg. Sunt momente în care trebuie să acţionezi aşa, acum, cu toată responsabilitatea. Şi nimeni nu-ţi poate garanta că mergi la sigur.

„Niciodată nu este altul vinovat"

Se reflectă simţul responsabilităţii pe care îl are omul în actorul de pe scenă?

Vreau să sper că da. Eu cred în mesaj şi mă pun în slujba lui. Răspund de felul în care îl transmit.

„A te pune în slujba" este un act de umilinţă?

Da, e şi o umilinţă, şi un privilegiu şi un orgoliu. A-ţi asuma intenţia deplină de a face parte din visul cuiva, al unui regizor, al unui autor, al unui spectacol. Şi nu am sentimentul că mă pierd pe mine. Dimpotrivă, tot eu sunt.

Vă simţiţi o actriţă împlinită?

Aş şti să răspund, dacă aş şti cum e să fii neîmplinit. Când e împlinire şi când e neîmplinire? Când simţi că ceva n-a mers, că ceva nu funcţionează, se blochează? Dintr-odată te poate invada un gust amar şi marea performanţă e să nu m-apuc să-i acuz pe alţii. Niciodată nu e altul vinovat. Nu e publicul vinovat, nici costumul. Propriile neputinţe şi limite nu strică deloc să ţi le cunoşti, să ştii unde şi cum - asta e deja foarte greu - ai de luptat.

Respectul de sine, un „pilon" important

Vă tentează o carieră didactică?

Mă aflu un fel de dascăl. Profesor nu îndrăznesc să spun, nu am un doctorat. Sunt chemată să împărtăşesc din experienţa mea tinerilor studenţi care vor să înveţe. Cel mai important este să-i invit să foreze în ei înşişi. Tehnică, diafragmă şi meşteşug. Da, se cuvine să învăţăm meşteşug. Iar ei descoperă modalităţi care mă surprind şi pe mine. Descoperim, apoi desfiinţăm şi o luăm de la capăt. Pentru mine, nu e important să le dau indicaţii de genul „du-te mai încolo" şi „vino mai încoace".

Eu vreau să mă asigur că ei înţeleg ce contravine şi ce nu contravine flagrant cu ceea ce gândesc. Eu le dau un instrument de forare, încredere în sine şi respect de sine. Cheia de boltă nu ştiu care e, dar un pilon rezistent pe care să se poată structura existenţa unui artist se bazează pe respectul de sine şi pe conştientizarea forţei pe care o are arta.

Cum sunt studenţii?

De la bun început - şi nu obosesc să le spun asta în permanenţă - sunt profund recunoscătoare faptului că un tânăr de azi îşi dedică timpul studiului artei. E uluitor. Cineva vrea să-şi consacre o parte a existenţei şi a timpului său sculpturii în fum. De aceea le tot spun că se adresează sufletelor oamenilor, fie ei profesori, critici etc.

De ce ai nevoie, ca tânăr aspirant la actorie?

Tu trebuie să-ţi pui întrebarea. Întâi şi-ntâi ajută-te tu pe tine însuţi să descoperi. Cred că îţi trebuie multă instruire, cultură, curiozitate. Instrumente care te pot ajuta să explorezi şi să cizelezi.

Spre desăvârşire? Există aşa ceva?

Există vectorul spre. Căutarea ei există. Ne aflăm cu toţii în mocirlă, dar unii mai privim şi spre stele, cum zicea nemuritorul Oscar Wilde.

De ce mai jucăm „Hamlet"? De ce ne mai trebuie „Livada de vişini" astăzi? Chiar acum pregătim un spectacol cu piesa lui Cehov, un lucru teribil de greu. Sunt atâtea valenţe şi atâtea lucruri ascunse, ce se lasă, până la urmă, devoalate, înţelese... Lucrez cu Felix Alexa, un tânăr regizor de o onestitate... Are concepţie, dar ne ascultă pe toţi, e receptiv la părerile noastre.

Este vorba de comunicare, de transfer de la regizor, de onestitatea cu care te deschizi. Urechea trebuie să fie destupată. Auzi-l pe celălalt, cu nevoile, încăpăţânările şi bucuriile lui! Ce bine că nimeni nu deţine adevărul universal despre meseria noastră! E o şansă pentru fiecare să adauge lumii o picătură de frumuseţe.

Ce etapă vă place cel mai mult? Repetiţia? Spectacolul? Aplauzele?

Aplauzele nu le ştiu niciodată. Regizorul stabileşte cum ies actorii la aplauze. Eu la niciun spectacol, în viaţa mea, n-am învăţat când trebuie să ies. Totdeauna îmi spune cineva. La aplauze cine sunt eu? Sunt actriţa? Sunt Maia, profund recunoscătoare, la dispoziţia dvs.? Fără dvs., publicul, eu n-am nici un rost. Nu exist. Eu stau cu câţiva centimetri mai sus, pe o scenă (clasică) sau pe un ecran, şi cu un orgoliu nesfârşit încerc să captez atenţia şi gândul dvs.

Şi cum vă autoevaluaţi?

Sunt multe şi diverse feluri... De fapt, nu se poate spune. Se simte.

Există un gând care vă face să doriţi să mergeţi mai departe?

N-am sentimentul sacrificiului şi al martirajului. Nu sunt obligată să fac ce fac şi ce fac nu este o povară.

Faceţi ce vă doriţi?

Da.

Dar dacă ar fi fost să alegeţi altceva?

M-aş fi făcut medic pediatru. Mi-e clar. Puţini sunt cei care ştiu într-adevăr suferinţa copiilor foarte mici, care exprimă, dar pe care nu-i înţelegem. Trebuie să vezi unde e suferinţa şi unde e soluţia, unde sunt limita şi nodul. Este o artă a descifrării semnelor, iar ştiinţa îţi dă reacţia.

„Contează să înţelegi"

-În ce categorie v-aţi încadra: actor lucid sau actor intuitiv?
-Nu cred că cele două categorii se exclud. Eu merg pe ideea de „şi..., şi..."
-Deci nu sunt incompatibile pentru dumneavoastră.
-Dimpotrivă. Şi cred că nu strică deloc să ştii să pui bine subiectul şi predicatul într-o propoziţie. Contează şi „scânteiuţa", şi deschiderea. Contează să înţelegi. Eu sunt chemată să fac personaje. Care este universul unui personaj? Ce poveste spun eu, personajul? Joc, pentru că am o poveste să vă spun. Eu mă uit la dialogul pe care-l am cu copiii mei. Când? Uite, sunt sinceră, vă fac o confesiune: nu se întâmplă tot timpul. Dar când într-adevăr las totul de o parte, prea rar, să mă dedic copiilor, să le povestec din copilăria mea, să le spun ce personaj mai fac, poate un iepure, un şoricel, o pisică, când sunt total acolo, e uluitor ce se întâmplă. Sunt fascinate fetiţele mele şi fiul meu. Când îmi merg gândurile în toate părţile şi trebuie să bifăm o activitate importantă pentru că se cuvine să o facem, nu funcţionează.

Îi citeam tatălui meu Amos Oz, un roman pentru adulţi lângă fetiţa cea mică care se juca. Eram total absorbită în lectură. Şi uite că ea s-a oprit din joacă şi a urmărit ce citeam. De ce? Pentru că era bine. De ce era bine? Datorită intenţiei mele de a transmite ceva. Şi probabil că, din felul în care citeam, intenţiile mele erau cât se poate de clare.

Maia Morgenstern, file din poveste

Maia Morgenstern, 47 de ani, este actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti. A absolvit Institutul de Artă Dramatică şi Cinematografică din Bucureşti în 1985, la clasa profesorului Dem Rădulescu. De-a lungul anilor, a interpretat nenumărate roluri în teatru şi în film, colaborând cu regizori de prestigiu din România şi din străinătate.

A participat la numeroase spectacole-experiment şi proiecte culturale din diverse ţări. A fost Medeea din „O trilogie antică", spectacol semnat de Andrei Şerban, Clitemnestra din „Orestia" pusă în scenă de Silviu Purcărete, Lola Blau din „Astă seară, Lola Blau", în regia lui Alexandru Dabija, „Turandot" în spectacolul omonin realizat de Cătălina Buzoianu, Arkadina din „Pescăruşul" lui Cehov, tot în regia lui Andrei Şerban. Cinefililor le este cunoscută mai ales prin rolurile din „Balanţa" de Lucian Pintilie, „Cel mai iubit dintre pământeni", în regia lui Şerban Marinescu, „Patimile lui Hristos", cunoscutul film al lui Mel Gibson. Este profesor invitat la Facultatea de Actorie, Universitatea Hyperion.

Pe scenă, în 2010

La 7 februarie, Centrul Comunitar Evreiesc din Bucureşti va găzdui spectacolul-eveniment „Nesama - Suflet şi vibraţie", în care Maia Morgenstern va citi fragmente din romanul autobiografic „Poveste despre dragoste şi întuneric", al cunoscutului scriitor israelian Amos Oz. Actriţa va fi acompaniată de muzicianul Alexandru Atanasiu (vibrafon).

În prezent, actriţa joacă în „Burghezul gentilom", de Molière, spectacol al Naţionalului bucureştean, în regia lui Petrică Ionescu. O mai puteţi vedea în „Jocul regilor", de Pavel Kohout, pus în scenă de Felix Alexa la Teatrul Evreiesc.