Liiceanu: „Renunţ la ipocrizia filosofiei“

În cea mai recentă carte, „Întâlnire cu un necunoscut“, filosoful merge la rădăcinile fiinţei sale, în ipostaza de om simplu, cu spaime şi cu umori, pe care nu ezită să le recunoască. Într-unul dintre cele mai importante volume ale Editurii Humanitas, lansat la Bookfest, apar două „euri“ ale lui Gabriel Liiceanu, unul „hermeneutic“ şi altul „trăitor“, care se întâlnesc şi se confruntă.

Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea pe care şi-o pune Gabriel Liiceanu în volumul  „Întâlnire cu un necunoscut". Necunoscutul este chiar el însuşi, dincolo de aparenţele personajului public şi de zorzoanele filosofice ale unei cariere în domeniu. Autorul tânjeşte, în pagini confesive tulburătoare, după cheia sufletului său, încercând „să-l cunoască pe necunoscutul cu care împarte acelaşi creier".

Ca şi în volumul „Scrisori către fiul meu", publicat în 2008, autorul renunţă la apanajul eului ermetic al filosofiei şi al imaginii publice construite, fiind revoltat de prejudecăţile stupide despre filosofi şi despre filosofie. Gabriel Liiceanu se întreabă de ce filosoful ar trebui să stea încremenit într‑o gravitate înspăimântătoare, să umble jerpelit sau să nu ştie ce-nseamnă trupul unei femei. Autorul se delimitează de toate aceste idei preconcepute, asumându-şi faptul că „filosofia este ipocrită şi că filosofii nu pot gândi decât în condiţiile întrupării".

Incognito de o viaţă

Gabriel Liiceanu spune că nu vorbeşte despre viaţa sa pentru că ar fi narcisist, ci pentru că, prin experienţa sa, cititorii se pot întâlni cu propria lor viaţă. Despre „Uşa interzisă", cartea publicată în 2002, autorul afirmă că nu era acolo nimic impudic, ci că era vorba doar de o uşă crăpată într‑o doară, care, „făcându-te să arunci o privire către viaţa altuia, te trimitea la o confruntare cu a ta".  

Asumându-şi toate laturile omeneşti, autorul face o hermeneutică a propriei vieţi. „Am tot încercat să dau ochii, într-o bună zi, cu necunoscutul din mine. Am vrut să-l surprind, să-l pun la zid, să-l fac să se pre­­dea şi - sub somaţia întrebării «Cine eşti?» - să pun capăt unui incognito de o viaţă", subliniază Liiceanu.

În căutarea absolutului

Filosoful apreciază că, atunci când plonjăm în partea nevăzută şi neştiută din noi înşine, căutăm de fapt absolutul. Sfântul Augustin a fost primul care s-a raportat la acest tip de necunoscut pe care ni‑l relevă propria fiinţă: „Augustin, în «Confesiuni» (cărţile VI şi X), vorbeşte despre «uriaşa încăpere a inimii mele», altă dată¨, despre «acest sanctuar uriaş şi infinit» care este sufletul nostru. Autorul unui jurnal deschide acest sanctuar şi lasă lumea să intre şi să privească".

În acest jurnal, Gabriel Liiceanu pare că s-a strecurat în spatele stărilor şi gândurilor sale: „Nu sunt decât insul din umbră care trage sforile. Mă amuz punându-mi viaţa în scenă pentru alţii, invitându-i la teatrul meu de păpuşi".

Prezenţele absente ale celor dragi

Obsesia morţii devine o constantă în volumul „Întâlnire cu un necunoscut". Autorul vorbeşte despre cele patru lupte ale muritorilor: cu uzura fizică ( truda, suferinţa şi bătrâneţea), cu sufletul lor (vanitatea, invidia, regretul şi remuşcarea), cu natura din ei (conflictul instincte-morală) şi cu condamnarea la moarte din buzunarul genetic. Singurătatea în faţa morţii e precedată de o pustiire progresivă a vieţii şi, potrivit filosofului, orice viaţă sfârşeşte ca acumulare de „pre­zenţe absente", ca pustiire prealabilă.

Atunci la ce se poate face recurs în aceste condiţii? La credinţă, la centrele existenţei proprii („ispră­vile" unei vieţi care îţi dau sentimentul liniştitor că „nu ai trăit degeaba") şi la cei pe care i‑ai iubit (care murind „te aşteaptă"). Autorul îşi aminteşte tot timpul de marii săi prieteni care nu mai sunt: Constantin Noica, Emil Cioran, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca. „Sunt zile în care cel rămas îl simte pe celălalt aproape şi aşteaptă cu înfrigurare un semn de la el, zile când are senzaţia că cel plecat, fiind undeva în preajmă, va apărea firesc dintr-o clipă într‑alta.

E atât de năprasnică setea de el încât există sen­zaţia că setea asta îl va chema înapoi", punctează Gabriel Liiceanu, subliniind că „murim fără să ştim, ca oameni, din ce ordin de existenţă facem parte". 

"Nu sunt decât insul din umbră care trage sforile. Mă amuz punându-mi viaţa în scenă pentru alţii, invitându-i la teatrul meu de păpuşi."
Gabriel Liiceanu
filosof şi scriitor

Celebru pentru „Jurnalul de la Păltiniş"

llGabriel Liiceanu s-a născut la 23 mai 1942, la Râmnicu Vâlcea. A urmat facultăţile de filosofie şi de limbi clasice, având un doctorat în filosofie, susţinut în 1976 la Universitatea din Bucureşti. Este director al Editurii  Humanitas din anul  1990.

Printre cărţile sale se numără „Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii", „Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă", „Apel către lichele", „Despre limită", „Declaraţie de iubire", „Uşa interzisă", „Despre minciună",  „Despre ură", „Despre seducţie" şi „Scrisori către fiul meu". 

Info

„Întâlnire cu un necunoscut"

De Gabriel Liiceanu

Editura Humanitas 2010,

Seria Gabriel Liiceanu 371 de pagini

Preţ: 39 de lei