Lia Perjovschi:„Îmi place să creez spaţii jucăuşe“

Lia Perjovschi

Lia Perjovschi îşi doreşte să vadă în expoziţiile sale persoane cu adevărat interesate de artă şi de inovaţie, „nu zombie care să întrebe ce e asta“. Lia Perjovschi spune că se simte o norocoasă, pentru că este invitată peste tot în lume, din Franţa, Germania sau Anglia până în America sau în Coreea de Sud, să vorbească celor interesaţi despre arta pe care o face.

De ce v-aţi dat demisia de la galeria bucureşteană Pavilion Unicredit?

Am descoperit că a fost o eroare, că avem agende, idei, priorităţi diferite şi am zis că n-are rost să mă amăgesc.

Dacă nu mai aveţi atelier, unde v-aţi dus toată arhiva?

Arhiva este suspendată între un spaţiu pierdut şi unul încă neexistent.

Nu există uşi la care să bateţi?

Nu există, pentru că suntem o cultură care pune accent pe trecut şi nu pe viitor. Nici nu vreau să bat, am alte priorităţi, am altceva mai important de făcut. Nu am nevoie de ajutor. Am nevoie de oameni inteligenţi care să înţeleagă potenţialul acestei construcţii.

Am vrut un spaţiu public în care să am siguranţa că tot ce pun acolo azi - cărţile pe care le-am luat pe banii noştri cu un efort fantastic în aceşti 20 de ani - vor fi acolo şi mâine. De câţiva ani ne chinuim să găsim ceva. Am înţeles că dacă-ţi pasă, n-ai decât să mergi până la capăt (privat), aşa că facem încă un efort să construim un depozit la Sibiu. Unul mic, modest (aici, în Bucureşti sau în jurul Bucureştiului nu ne-am putut atinge de nimic).

Recuperarea a 50 de ani de informaţie

Ce înseamnă această arhivă şi ce cuprinde ea?

În 1990, după Revoluţie, când am avut şansa să călătorim, am realizat că ne lipsesc 50 de ani de informaţie, ceea ce numim cumva baza culturii contemporane, anii '50-'90. Cei mai dinamici într-un fel peste tot. M-am apucat repede, intens, cu mare ambiţie să recuperez cei 50 de ani. Fiecare călătorie pentru expoziţii a fost jumătate şi pentru cercetare.

Mă interesau cărţile pe care le găseam în mai toate instituţiile importante. Aveam nevoie de repere rapide, nimeni nu m-a ajutat să o iau pe o scurtătură. Este un rezumat al celor 50 de ani (bruiaţi la noi) despre tranziţie, despre instrumentele şi conceptele unui dialog între Est şi Vest acum, despre idei pierdute sau repetate, despre coincidenţe, minciuni, erori sau lucrări geniale.

De unde v-aţi adunat materialul pentru arhivă?

Prima dată am xeroxat cărţi din biblioteci, de la marile instituţii: Muzeul de Artă Modernă din New York (MoMA), Centrul Pompidou din Paris, muzee din Viena, din marile oraşe germane, din Londra. Treptat-treptat, am cumpărat cataloage, cărţi, mai mult de teorie, pentru că acestea îmi lipseau. Am început cu lucrurile pe care le practicam, dar fără să ştiu că au o istorie - performance, instalaţii, foto, video-media - apoi am trecut la teorie.

În 1997 am predat în SUA (la Duke University). Organizându-mi cursul, am avut posibilitatea să fac o selecţie de diapozitive, cărţi, casete video (material didactic), pe care am putut să le dublez pentru mine. La Biblioteca Universităţii puteai studia zi şi noapte, am putut achiziţiona orice carte, revista m-a interesat pentru curs, am avut acces la internet, aşa că a fost minunat.

Ce a urmat după experienţa din State Unite ale Americii?

M-am întors acasă şi am hotărât să-mi organizez tot materialul adunat. Am aranjat tematic, conceptual, cronologic, pe ţări, în ordine alfabetică, ceea ce am strâns şi am pus la dispoziţia oricui. În primul rând, am început să organizez expoziţii de informare, am creat publicaţii în care am explicat ce este arta contemporană, am avut cronologii ale evenimentelor sociale, culturale sau politice.

În arhivă sunt multe materiale fizice: cărţi,cataloage, diferite obiecte, cartoline, pliante, afişe şi mii de imagini foto, video, digitale. Este totuşi vorba de o selecţie riguroasă. Întotdeauna am fost interesată de calitate, nu de cantitate.

O istorie subiectivă a artei

Cum poate fi consultată această arhivă?

De un an este în cutii şi va mai fi, pentru că, oricât de mult aş fi vrut eu să le pun structurat, n-am reuşit, fiindcă am făcut totul la presiunea timpului şi a zvonurilor. Arhiva nu poate fi consultată, dar eu pot fi consultată, în sensul că eu am în minte tot ce am adunat acolo. Expun, din când în când (din 1998), un kit al arhivei (o selecţie din toată cercetarea asta), postere cu expoziţii internaţionale, o istorie subiectivă a artei din modernism până azi (cercetarea mea de 14 ani), publicaţiile CAA, cronologii.

Dacă ar fi să duceţi această arhivă în străinătate, unde ar încăpea ea?

Oriunde (prefer spaţiile curate). Am mers cu arhiva în străinătate în diferite forme, în funcţie de provocare, context, interes.

Expoziţiile le faceţi din banii dvs.?

În România, pe banii noştri. În Occident, pe banii lor. Aceasta a fost marea şansă, marele noroc, marele ajutor.

În ce stadiu se află Muzeul Cunoaşterii?

Creşte. Din ‘90 am o colecţie de globuri, de obiecte în formă sau cu imaginea globului pământesc. Au pus globul pământesc pe te miri ce: pe cravate sau pe bonete de duş. Nu le-a scăpat nimic din cotidian. De când cu ideea de globalizare, toată lumea e globalizată. Teoreticianul Paul Virilio vorbea despre atitudinea generală de minimalizare a planetei, pentru că acum îi putem da ocol în două ore şi jumătate.

Am unit colecţia de globuri cu arhiva şi cu o altă colecţie care cuprinde obiecte cumpărate din muzeele din lume. Este un proiect de cercetare interdisciplinară, pe care l-am numit „Muzeul Cunoaşterii", din ‘99. Din an în an a devenit tot mai coerent. (André Malraux vorbea de un Muzeu Imaginar). De fapt, toţi avem un fel de muzeu în cap, o colecţie cu ceea ce ne place, cu ceea ce am văzut/citit şi, în timp, începem să facem o selecţie. Cam acesta este Muzeul Cunoaşterii.

Deci aveţi un muzeu pe care îl duceţi în diverse locuri...

Ca un arhitect, călătoresc cu macheta, cu planul acestui muzeu. Aş vrea să îl construiesc fizic. Dar, până una-alta, am obiectele şi cercetarea mea. În mare, aş vrea să cuprindă şapte departamente: Corp, Pământ, Univers - sunt, să zicem, baza, apoi Cunoaşterea este un fel de nucleu - mă gândesc aşa, aproape ca la o floare - apoi Cultură /Artă şi Ştiinţă.

Îngerul şi Diavolul

Ce obiecte aţi strâns acasă?

Am mii de obiecte... Am obiecte inteligente, banale, naive, le evit pe cele kitsch. De exemplu, am o jucărie de la Kraft Museum din New York. Sunt două personaje din lemn: Îngerul şi Diavolul. Fiind cu mâinile mobile, se pălmuiesc. Am umbrele cu nori, cu iarbă, cu univers.

Prima umbrelă am cumpărat-o în 1999, de la Palazzo Grassi din Veneţia, unde era o expoziţie cu lucrări care abordau ideea de Cosmos din perioada modernistă până astăzi. Era o expoziţie nu prea grozavă, dar umbrela a fost foarte bună, spectaculoasă. Am truse pentru cercetători amatori, materiale ciudate de la Muzeul Ştiinţei din Londra.

Mergeţi cu aceste obiecte în expoziţiile pe care le faceţi?

Da, statementul ar fi - nu ştiu cum vă simţiţi voi, dar eu una aşa m-am săturat de lucrurile slabe, penibile, încât dacă nu am grijă de mintea mea, o să mă trezec că mi- am trăit viaţa degeaba! Pentru mine este foarte important să înţeleg cât mai mult despre cum funcţionează corpul sau universul, ce înseamnă cultura... Ce ştim, care sunt cele mai noi idei din ştiinţă... Îmi place mult ideea de a descoperi foarte multe lucruri acolo unde aparent nu este nimic (surpriza telescopului Hubble).

Şi în viaţa - universul noastru, putem descoperi lucruri interesante unde aparent nu-i nimic. În 2005, unul din invitaţii mei în cadrul unui proiect la Royal College, Dr. David Berman, fizician şi teoretician specialist în String Theory, m-a şocat spunând că noi vedem cultural corpul. Dacă am fi învăţat alt-fel, am fi văzut altfel. Suntem împinşi, mai ales în societatea de consum, în a trăi superficial cumva. Suntem împinşi în a ne irosi viaţa. Cam asta ar fi ideea mea din spatele Muzeului Cunoaşterii. Încăpăţânarea de a nu-mi pierde timpul.

Creez spaţii jucăuşe, în care oamenii să descopere singuri. Îi provoc cu elemente cheie, repere doar. Nu vreau să-i aduc precis într-un loc. Le construiesc un univers din care sunt sigură că ei ies mai bogaţi.

Expoziţie cu obiecte din proiectul „Muzeul Cunoaşterii“, la galeria Műcsarnok-Dorottya din Budapesta (2009)

În România funcţionează tot ceea ce mi-aţi povestit?

Nu prea. Nu avem spaţii, nu avem intermediari. M-am săturat, aici trebuie sa joci prea multe roluri. Regret, pentru că publicul este receptiv, dar efortul este prea mare, o expoziţie aici mă epuizează cât zece în afară.

După toată experienţa aceasta din străinătate, de ce vă întoarceţi de fiecare dată în România?

Eu şi Dan stăm mai bine de jumătate de an în afară. Foarte puţin în ţară. Dacă n-am avea şanse să fim mai mereu plecaţi, eu nu m-aş mai întoarce. Nu văd în asta o lipsă de patriotism. Pe mine mă îmbolnăveşte acest loc. Poate că am greşit că am vrut prea mult. Ajungi să vorbeşti singur. Mă întorc, pentru că, într-un fel, nu vreau să renunţ. Mă gândesc la o altă Lia care trăieşte undeva, în Buzău sau în Satu-Mare, care are nevoie de ceva (de câteva luminiţe să-i facă mai uşoară înaintarea).

Aţi declarat în urmă cu ceva vreme: „Vreau oameni care vin să caute ceva în expoziţiile mele, nu zombie care să întrebe dacă asta e artă".

M-am convins de ceva. Nu poţi să dai, chiar dacă ar fi marea descoperire, dacă celălalt/cealaltă nu face jumătate de drum.

Terapie prin artă

Când aţi făcut primul performance?

În 1987. Am numit-o experiment, pentru că nu ştiam ce este aceea o performanţă. Am încercat să descriu mişcarea unui corp care aleargă din stânga în dreapta. Cumva pe ideea experimentului cu pilitura de fier. Eu am fost sunetul care a declanşat mişcarea, iar 13 studenţi, colegi de-ai mei, au fragmentat mişcarea, (ajutaţi de nişte planşete pe care le foloseam la studiu). A fost ca şi cum te-ai uita la fotogramele unui film negativ. În '89, mi-am bandajat corpul şi încercam să mă recuperez cumva. Erau anii aceia de comunism, simţeai cum te ia leşinul sau adormi, că te murdăreşte tot.

Ideea mea a fost să tratez corpul ca în spital. Ca atunci când te pierzi. M-am bandajat, m-am legat. A fost cumva terapie.

Ce ecou au avut toate acestea în perioada comunistă?

Niciunul. Nici nu se cunoştea. Acum se cheamă artă experimentală. Noi am fost generaţia ‘80, dar cei din generaţia ‘70 tot aşa au făcut, ceea ce au putut prin casele lor, prin ateliere, dar fără să ştie nimeni. Când am început nu ştiam că aceea e artă. În 1992 am aflat că e artă atunci când am cunoscut-o pe cea care urma să ne invite în ‘97 la Duke University, Kristine Stiles profesor, istoric de artă şi artist.

Într-un fel, ea mi-a schimbat mintea şi viaţa cu întrebări simple - Ce-ai făcut şi de ce? Informaţiile noastre se terminau cu Picasso, nimic despre artă contemporană. Nici măcar despre mişcarea Dada n-am discutat în şcoală.

Cu Lia Perjovschi în jurul lumii

Biografie. Lia Perjovschi s-a născut în 1961, la Sibiu. Este fondatoarea Arhivei de Artă Contemporană. Între 1987 şi 1993 a urmat cursurile Academiei de Artă din Bucureşti. În aceeaşi perioadă a organizat „Studio Experimental" (cu expoziţii, întâlniri, dezbateri). În 1990 a obţinut o rezidenţă la Ankara, în Turcia, urmată de o altă rezidenţă la Bovile Ernica, în Italia. Au urmat burse la Milano, New York sau la Stockholm. Din 1990 a participat la expoziţii în România, Slovacia, Germania, Danemarca, Rusia, Ungaria sau în Anglia.

Planuri. În prezent, Lia Perjovschi participă la o expoziţie importantă la Muzeul de Artă Modernă din Viena, intitulată „Gender Check". De curând, şi-a deschis la Gavle Konstcentrum, în Suedia, expoziţia „In the Shadow of the Monument". În 2010, Lia şi Dan Perjovschi vor avea o expoziţie personală la Espai d'Art Contemporani de Castelló, în Spania, dar şi o expoziţie-proiect la Cabaret Voltaire în Zürich. În lunile iulie-august, Lia Perjovschi va preda un curs la Academia Internaţională de Artă din Salzburg, în Austria.