László Bocsárdi: „Trăim într-o lume care încearcă să ne convingă că nu există moarte”

László Bocsárdi

Spectacolul regizorului  László Bocsárdi, „Ivona, principesa Burgundiei“,  a avut de curând două reprezentaţii la Teatrul Bulandra din Bucureşti. Pentru această producţie, montată în 2008, după textul lui Witold Gombrowicz, la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe, regizorul a primit anul trecut cinci nominalizări la premiile UNITER.

Cum a primit-o publicul bucureştean pe Ivona, principesa Burgundiei?

Este un spectacol care încearcă să pună în valoare textul foarte complex. Gombrowicz are un umor şi o metafizică subtile, destul de complicat de prins prin subtitrare. În momentul în care joci cu spectatori de limba maghiară, ei primesc direct energia organică a textului. Noi jucăm acasă, la Sfântu Gheorghe, ­într-un spaţiu mic.

De ce aţi ales formula înotării în noroi a Ivonei?

Am înţeles acest text într-o cheie foarte concretă, foarte palpabilă. E o antiteză curat-murdar, o încercare de a rămâne curat, arătând de fapt că noroiul aduce viaţă. Curtea regală, într-un spaţiu curat şi steril, este o lume de formă, moartă. Societatea apare ca o construcţie definitivată, rece, căutăm parcă o cristalizare totală a acesteia care duce spre moarte. Ne e scârbă de noroi, dar acesta este mediul curat al Ivonei, care înseamnă inocenţă. Aici e paradoxul, tocmai ambivalenţa şi contrastul sunt esenţa: poezia se poate naşte din noroi, durerea, din noroi, dragostea, din noroi.

Ce conotaţii daţi Nebunului şi aparentei nebunii?

Bufonul este personajul din afara structurii societăţii, poate să facă orice, fără să fie pedepsit. Bufonul este nebunul din cărţile de tarot, care nu are număr, care este deasupra, care are de-a face doar cu Infernul şi cu Dumnezeu. El e singurul personaj care ştie că scaunul lăsat liber de Dumnezeu nu poate fi ocupat de către oameni, ci numai de Dumnezeu. Noi, ceilalţi, care avem atracţie spre putere, ne luptăm să ajungem la scaun, iar Bufonul râde de noi, într-un mod poetic. El e liber, nu are tensiuni de astea. Bufonul nu are tristeţe, ci numai melancolie şi seninătate. Noi trebuie să fim Nebunul, când facem teatru. Umorul trebuie să existe în spectacol, o anume detaşare a omului total liber.

„Poleiala artistică mă enervează"

Putem duce şi suporta toate aceste adevăruri crude, pe care ni le arătaţi?

Nu mă interesează că ceea ce montez e, poate, anticomercial. Mi-e frică numai să nu fiu credibil până la capăt. O problematică aşa de complexă cere un contrast, un spaţiu foarte simplu, tocmai ca să pun în evidenţă textul, care sapă foarte adânc. Ultimul spectacol de la Sfântu Gheorghe, „Mizantropul", l-am făcut şi mai simplu, nu folosesc deloc muzică. Simt nevoia de a mă opri, de a nu îmbogăţi şi eu această metodă de fascinare atât de des utilizată. Încerc să simplific lucrurile, caut esenţa prin simplitate. „Artisticul" mă enervează, poleiala artistică inutilă mă enervează. Vreau numai să exprim ­ceea ce este în adâncul sufletului meu, adevărul meu, să ajung în zona în care nu există minciună. E o formă de purificare.

„Ne e frică să ne sinucidem"

Ce probleme noi v-a pus întâlnirea cu „Hamlet"-ul lui Shakespeare, pe care ­l-aţi montat, în 2008, la Metropolis, cu Marius Stănescu în rol principal?

În „Hamlet", a te sinucide ar putea însemna libertatea absolută, dacă nu ar fi visele urâte. Viaţa pare uneori atât de nefericită şi de crudă, încât ne vine automat să scăpăm de ea, dar nu ştim cum o să fie visul acela al morţii şi ne e frică să ne sinucidem. Aşa cum spuneam, trăim într-o lume care încearcă să ne convingă că nu există moarte.

„Am ajuns la teatru fără să-mi dau seama"

Aţi absolvit în 1984 Universitatea Politehnică fin Timişoara. Cum aţi ajuns de la inginerie chimică la teatru?

Amintindu-mi cum am ajuns să fac teatru, spun sigur că soarta există, lucrurile n-au depins de mine. Nu m-am gândit să devin om de teatru, nici nu mi-am dat seama cum am devenit regizor. Şi, totuşi, îmi dau seama că nu puteam ajunge altundeva, deşi am făcut un drum foarte pe ocolite. Nu am învăţat teatru la şcoala de teatru, am citit numai textele importante şi am căutat singur mijloacele de reprezentare. Nu am avut niciun meşter în afară de cărţile lui Stanislavski, Meyerhold, Brecht, Brook, Grotowski, Eugenio Barba, Kantor etc. ­Le-am studiat singur.

Aţi fost mai întâi actor, în timpul facultăţii, la Teatrul Studenţesc „Thalia" din Timişoara.

Da, eram foarte emotiv. M-am dus pe scenă, ca actor amator, pentru a scăpa de emotivitate. M-am deschis dintr-odată: eram bun, aveam curaj, aveam energie. Trăiam într-o atmosferă frumoasă şi boemă.

„Un joc sincercu moartea"

Din 1984 până în 1990, aţi iniţiat aici trupa alternativ-experimentală „Figura Stúdió". De ce alternativ-experimentală?

Simţeam că teatrul e mai mult decât ceea ce vedeam pe scenă, simţeam nevoia să-l fac mai simplu, mai direct, un joc sincer cu moartea, cum fac copiii. Nu-mi plăcea ce vedeam prin teatre, mi se părea că se practică mult cabotinism, artă pentru artă. Cu unele excepţii ale unor mari regizori, mi-era scârbă de ceea ce vedeam. Voiam să dovedesc că există şi altceva, din ceea ce am citit şi am simţit eu. Eu nu spun nimic nici acum, dacă nu am nimic de spus. Aşa simt, sunt în etapa aceasta din drumul meu.

În 1995 aţi terminat şi regia la Academia de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, la clasa lui Tompa Gábor.

Eu cu Tompa ne-am întâlnit prin teatru, înainte de a ajunge să-i fiu student. El este doar cu un an mai mare ca mine. Am făcut acelaşi liceu, la Târgu-Mureş, şi noi nu aveam o relaţie de niciun fel. După ani buni, el a terminat regia, eu am terminat ingineria chimică la Timişoara. El a văzut spectacolele mele, de la Gheorgheni, şi am ajuns la o relaţie de prietenie, de colegialitate.

Nu aţi fost tentat să părăsiţi România?

Din clasa mea de la liceu au plecat peste 20 de colegi, deveniţi medici, în străinătate. Eu însă viaţa pot s-o simt doar aici, în România, în această construcţie complexă în care m-am născut. Niciodată n-am vrut să plec din ţară, nici acum nu vreau să plec.

„Teatrul mă ajută să-mi înţeleg prezentul şi sensul"

Veţi relua „Nu se ştie cum", de Pirandello, la Budapesta. Cât de diferit va fi spectacolul faţă de montarea aceleiaşi piese, din 2005, de la Nottara?

Nu vreau să mă repet, îl voi face total diferit. Pirandello care vine din secolul trecut, scriitor moralist, are o lume foarte specială, are de-a face cu secolul al XXI-lea. Cum se poate exprima acest text acum, mai ales la Budapesta? Ungaria este mai cinică, cum mergi spre Vest totul devine mai sec, mai steril, mai direct, mai altfel, mai puţin bogat sufleteşte. În Ungaria, mă simt mult mai străin decât acasă, deşi se vorbeşte acolo limba mea natală. Modul de a gândi viaţa este foarte diferit, comunic mult mai uşor cu actorii români decât cu cei din Ungaria. Totuşi a lucra din nou, la Budapesta, este un experiment extraordinar pentru mine, mă va ajuta să-mi înţeleg prezentul. Pentru asta fac teatru, mă ajută să-mi înţeleg sensul existenţei.

Spectacolele teatrelor maghiare sunt mult premiate. S-a tot bătut moneda că actorii unguri sunt mai buni şi mai disciplinaţi. E adevărat?

În Bucureşti, e foarte greu să faci teatru. Ca să faci spectacole bune, trebuie să ai o trupă puternică. Însă o trupă puternică se formează când toţi actorii sunt atenţi la aceleaşi probleme, gândesc la fel. Când un actor fuge din stânga în dreapta pentru a face bani, un spectacol de teatru va fi una dintre preocupările lui. La mine în teatru, la Sfântu Gheorghe, 99,9% din energia actorilor este concentrată pentru a face spectacole. Acesta e avantajul teatrului de provincie.

Care rămâne avantajul teatrului în Capitală?

E foarte important să lucrez la Bucureşti, deşi de multe ori îmi vine să mă omor: consum atât timp pentru organizarea repetiţiilor, că mă gândesc că nu merită. La Bucureşti, totuşi spectatorii sunt de altă viţă, au o cultură şi o tradiţie teatrală deosebite şi, simţindu-i, poţi să faci spectacole mai bune, ai pentru cine. Într-un orăşel, există o pătură foarte mică care înţelege problematica pe care se bazează un limbaj teatral coerent al secolului XXI. E foarte greu să ai curajul să construieşti un limbaj nou, credibil, în momentul în care depinzi de abonamente şi de gustul publicului tău ca să exişti. E un cerc vicios.

„Politicul e cea mai mare greşeală a omenirii"

De ce simţiţi nevoia să vă întoarceţi acum şi la „Profetul Ilia", montat cu opt ani în urmă?

E un spectacol după un text de Tadeusz Słobodzianek, scris în 1992, pe care-l reiau la Sfântu Gheorghe. Simt acum altfel problematica piesei. Profetul Ilia încearcă să înţeleagă această problemă de identitate a omului din centrul Europei. Cine suntem, de fapt? Comunişti nu, ţarişti nu, polonezi nu, ruşi nu. În text, un ţăran răspunde: „Suntem creştini de aici".

Identitatea e, aşadar, în directă relaţie cu credinţa?

Avem sau nu avem o relaţie cu Dumnezeu? Mai suntem creştini în adevăratul sens al cuvântului sau ­ne-am pierdut deja, pe drum, credinţa? Sunt întrebări care mă preocupă. Trăim într-o lume destrămată, cinică. Arta găseşte foarte greu mijloacele de a exprima în mod constructiv acest cinism. Nu trebuie să ne adaptăm la el, ci să reuşim să trecem peste cinism, să renaştem din acest cinism.

„Sunt singuratic în credinţa mea"

Din ce confesiune faceţi parte? Sunteţi un credincios practicant?

Sunt catolic, dar sunt singuratic în credinţa mea. Biserica pare a fi ideologizată, ar trebui să fie intermediarul numai al lui Dumnezeu, să nu interfereze cu zona politicului. Politicul e cea mai mare greşeală a omenirii, distruge tot ce îi iese în cale.

Duce arta la o formă de libertate absolută?

Libertatea absolută nu se găseşte prin politic, ci se găseşte numai prin artă sau se găseşte în sacralitatea unor fenomene despre care ne este frică să vorbim, zona morţii, zona dragostei. Libertatea absolută se găseşte prin credinţă. Arta adevărată are de-a face cu zona metafizicii, cu zona aceea de mister şi de credinţă. Ritualitatea ne ajută să intrăm în zona sacralităţii. Ritualitatea este un mijloc, sacralitatea este cealaltă dimensiune.

De la Shakespeare la tragediile greceşti

După ce s-a impus printr-o adevărată pasiune pentru Shakespeare, punând în scenă nu mai puţin de opt capodopere (de la „ Titus Andronicus", „Othello, maurul din Veneţia" la „Hamlet"), László Bocsárdi a devenit celebru şi pentru spectacolele după tragediile greceşti („Antigona", „Electra", „Ifigenia") sau după Pirandello ( „Să îmbrăcăm pe cei goi", „Nu se ştie cum").

În vârstă de 52 de ani, László Bocsárdi, directorul Teatrului de la Sfântu Gheorghe, va monta „Caligula", la Craiova, apoi „Nu se ştie cum", la Budapesta, iar luna aceasta, va repune în scenă „Profetul Ilia", la Sfântu Gheorghe.

Deşi iubeşte teatrul, este îndrăgostit şi de film, artă pe care mărturiseşte că a descoperit-o încă din copilărie. Mai mult, susţine că este atras de ideea de a face cinema, pentru că filmul „E mai obiectiv", numai că „presupune un management mult prea complicat". În montările pieselor lui Shakespeare, a recurs adesea la mijloace cinematografice, fiind convins că Marele Will „are o dramaturgie de film în teatru".

Preocupat de credinţă şi de sacralitatea prin artă, regizorul afirmă că nu a dorit să părăsească România niciodată, pentru că a simţit Ociidentul ca fiind mai steril şi mai puţin bogat sufleteşte. Iar teatrul, recunoaşte Bocsárdi, care a urmat iniţial Politehnica din Timişoara, a fost calea spre descoperirea adevăratului sens, în spaţiul complex în care s-a născut.