Lars von Trier, danezul melancolic

La sute de ani după nefericitul locatar al castelului Elsinore (prinţul Hamlet), numele unui alt danez face înconjurul lumii: cel al cineastului autor al capodoperelor „Europa“, „Breaking the Waves“, „Dogville“ şi „Melancholia“, un mare depresiv, după propriile declaraţii.

În persoana regizorului danez Lars von Trier, avem de-a face cu unul dintre cei mai adulaţi, dar şi controversaţi cineaşti ai ultimelor două decenii; practic, fiecare film al său devine instantaneu un film-cult şi dă naştere la discuţii şi interpretări nesfârşite. Nu în mod gratuit sau doar ca urmare a unei „mode" de moment, fiindcă, într-adevăr, opera cinematografică a lui von Trier este una dintre cele mai profunde şi mai fecunde creaţii artistice ale contemporaneităţii, atât la nivelul limbajului filmic şi al formei, cât şi la nivel filozofic şi ideatic, în orice caz de o maximă importanţă într-o vreme altfel destul de ostilă pentru ceea ce se numeşte „cinematograf de autor".

„Sunt o mamă comunistă!"

Danezul Lars von Trier s-a născut pe 30 aprilie 1956, la Copenhaga. Pe numele său adevărat era Lars Trier. Particula de nobleţe „von" avea să şi-o adauge mai târziu, în timpul studiilor la Den Danske Filmskole - Şcoala Naţională de Film din Danemarca -, explicaţia oficială, destul de puţin credibilă, fiind faptul că „prietenii şi colegii de facultate îl strigau astfel"; după alte surse, gestul a fost făcut ca omagiu adus regizorului Josef von Sternberg.

Viitorul cineast se naşte într-o familie relativ înstărită. Părinţii lui, Inger Trier (născută Høst) şi prezumtivul (vom vedea de ce) tată, Ulf  Trier, lucrează, la un moment dat, pentru Ministerul Social (sursă de inspiraţie, mai târziu, pentru filmul „Idioţii", conform propriilor declaraţii). Un prim punct „spinos": la maturitate, Lars von Trier îşi va exprima sentimentul de a fi fost abandonat de către mamă („propria mea psihoterapie: stau acolo şi îmi revărs toate nenorocirile an după an, enormitate după enormitate, despre mama mea şi felul în care m-a abandonat, dar nu mă face să fiu mai puţin înspăimântat").

În „tulburaţii" ani '60, părinţii săi sunt, din punct de vedere politic, radicali de stânga, ca toată „lumea bună" occidentală. „Au fost comunişti... Mama aproape că mi-a dat numele de Tito", avea să declare mai târziu von Trier. Părinţii îl iau pe micul Lars la demonstraţii de stradă şi îl supraveghează aprobator în timp ce acesta aruncă cu pietre în Ambasada Statelor Unite. Cu alte cuvinte, von Trier se dovedeşte a fi „copilul" atât al confesiunii protestante, cât şi al celeilalte „religii", care tindea s-o înlocuiască, în mediile intelectuale, pe cea „oficială", adică cea a marxismului şi a eurocomunismului. Faţă de ambele însă, cineastul de la maturitate avea să se raporteze polemic. Fireasca revoltă a adolescentului împotriva părinţilor capătă la von Trier forme inedite: mai târziu, ea se manifestă prin respingerea opţiunilor lor politice şi prin cultivarea unor figuri precum Nietzsche, August Strindberg, Carl Th. Dreyer, Andrei Tarkovski, David Bowie. La maturitate, cineastul se va referi la „educaţia burgheză de stânga" pe care a primit-o („Preceptele «Dogmei» mi-au venit în momentul în care realizam că aveam o nevoie teribilă de a mă supune unor reguli pe care educaţia mea burgheză, de stânga, nu mi le-a inculcat").

Revolta contra părinţilor

Şocul va veni în 1989, la vârsta „cri(s)tică" de 33 de ani: pe patul de moarte, mama lui îi mărturiseşte că nu Ulf Trier este adevăratul lui tată (ce să-i faci, „păcatele" anilor '60!), ci un expert în lege, pe nume Frits Michael Hartmann, membru al unei familii ilustre de compozitori danezi. Explicaţia a fost că dorea, pentru copilul său, un tată cu „gene artistice" şi se pare că experimentul i-a reuşit!

„Credeam că provin dintr-o bună familie evreiască daneză numită Trier. Dar mama a fost suficient de politicoasă să-mi spună târziu în viaţă că Trier nu era tatăl meu. Aşa că am devenit catolic, la fel ca tatăl meu biologic", îşi aminteşte von Trier. Regizorul îşi găseşte tatăl în persoana unui bătrân de 90 de ani. După patru întâlniri mai degrabă violente, tatăl lui îl avertizează că, dacă vrea să-i mai vorbească, va trebui să o facă prin avocatul său.

Urmare a acestei „revelaţii", von Trier se converteşte la catolicism. În anul următor, Ulf Trier, părintele său adoptiv, moare. În anul 2000, întrebat, într-un interviu, dacă tatăl său (adevărat) mai trăieşte, von Trier răspunde: „Nu, a murit acum două săptămâni. Am fost foarte fericit"!

Tribulaţiile sentimentale ale subiectului nostru sunt la fel de semnificative pentru o anumită galerie de figuri nordice: în 1988, la vârsta de 31 de ani, se căsătoreşte cu Cæcilia Holbek. După ce au două fete împreună, Agnes (naş: Udo Kier, unul dintre actorii săi favoriţi) şi Selma, în 1995 îşi părăseşte soţia însărcinată şi se mută cu mult mai tânăra guvernantă. În 1997, se căsătoreşte cu Bente Frøge şi i se nasc doi băieţi gemeni, pe nume Ludvig şi Benjamin.

În 1996, în timp ce făcea filmul „Breaking the Waves“

Coautor al manifestului „Dogma 95"

Este un loc comun că mare parte din notorietatea actuală a lui von Trier i-a fost adusă de manifestul Dogma 95, de la mijlocul deceniului 10 al secolului trecut, temerară tentativă de provocare a unei renaşteri a cinemaului autenticist. Admirabile au fost încercarea de reîntoarcere la rădăcinile teoretice ale cinemaului de autor şi critica implicită a drumului pe care cinematografia mondială a luat-o începând cu anii '60-'70 (mai precis odată cu Lucas şi Spielberg) - cu alte cuvinte, reîntoarcerea la Lumière.

„În 1960 s-a umplut paharul! Filmul fusese cosmetizat până la moarte, spuneau ei; şi totuşi, de atunci folosirea cosmeticelor a cunoscut o adevărată explozie", clamau semnatarii manifestului Dogma 95 (mai precis, Lars von Trier şi Thomas Vinterberg). „Sarcina «supremă» a producătorilor decadenţi este să prostească publicul. De asta suntem aşa de mândri? Asta este ceea ce ne-au adus cei «100 de ani»? Iluzii prin care pot fi comunicate emoţiile? Prin libera alegere, de către artistul individual, a modului de a păcăli?". Dacă ar fi nevoit să descrie scopul real al conceptului Dogma 95, spune Lars von Trier, l-ar descrie ca pe o căutare a autenticităţii.

„OK, sunt un nazist!"

Lovitură de teatru la festivalul de la Cannes din 2011: von Trier şi-a declarat apetenţa pentru ideologia nazistă şi s-a definit drept simpatizant al lui Hitler! Dacă urmărim cu atenţie discursul integral al cineastului, observăm că punctul său de plecare au fost aceleaşi probleme de identitate şi de raportare la sine - etnică şi religioasă.

„Am crezut pentru mult timp că sunt evreu şi eram foarte fericit", şi-a început von Trier discursul despre avatarurile propriei identităţi, provocat - la conferinţa de presă a filmului „Melancholia", cu care se afla în competiţia oficială - de o întrebare despre originile sale germane (referindu-se la confuzia în ce-l priveşte pe tatăl său biologic şi la mărturisirea făcută de mama sa pe patul de moarte). „Apoi am cunoscut-o pe Susanne Bier (regizoare daneză şi evreică - n.n.) şi deodată nu mai eram aşa de fericit că sunt evreu. Nu, asta a fost o glumă, scuze. (...) Dar s-a dovedit că nu eram evreu... şi chiar dacă aş fi fost evreu, aş fi fost unul de mâna a doua, pentru că există un fel de ierarhie în populaţia evreiască", a continuat von Trier mini-expozeul propriei sale vieţi identitare. „În orice caz, îmi doream să fiu evreu, dar am aflat mai târziu că sunt de fapt nazist, pentru că familia mea era de origine germană... lucru care iar mi-a oferit o oarecare satisfacţie", a continuat cineastul în mod uluitor, iscând întrebări ori asupra propriei sanităţi mentale, ori asupra deliberării şi asumării acestei provocări fără precedent.

Fără a îi cere nimeni acest lucru, von Trier a trecut apoi la contrariantele enunţuri despre Führer, care i-au adus atât de mult oprobriu: „Ce pot să zic? Îl înţeleg pe Hitler. Consider că a făcut şi lucruri rele, cu siguranţă, însă pot să mi-l imaginez stând în buncărul lui, la sfârşit. (...) Cred că îl înţeleg ca om. Nu era ceea ce am putea numi un om bun, dar înţeleg multe lucruri din personalitatea lui şi chiar simpatizez puţin cu el. Bineînţeles, nu susţin cel de-al Doilea Război Mondial şi nu sunt contra evreilor. Sunt, bineînţeles, alături de evrei. Dar nu, nu prea mult, pentru că Israelul este o adevărată pacoste...".
Din gafă în gafă şi din „bâlbă" în „bâlbă", după ce şi-a exprimat şi admiraţia pentru arhitectul nazist Albert Speer, regizorul a încheiat cu cuvintele „OK, sunt un nazist!" (cu alte cuvinte, „vă spun ceea ce vreţi să auziţi, dacă asta vreţi să auziţi, asta este în mintea voastră"). Ulterior, Lars von Trier a afirmat şi re-afirmat că totul nu a fost decât o glumă, totul a fost spus pe un ton de glumă: „În mod absolut nu sunt Mel Gibson, mă consider pe jumătate evreu, pentru că o parte din viaţa mea chiar am crezut că sunt pe jumătate evreu".

Logica provocării

Reacţia boardului de la Cannes şi a altor „gardieni de serviciu" ai moralităţii a fost promptă: Lars von Trier a fost declarat persona non grata pe Croazetă - decizie fără precedent în istoria festivalurilor de film -, unul dintre sponsori s-a declarat ultragiat, patronul terasei unde urma să aibă loc petrecerea filmului „Melancholia" a anulat party-ul, alţi diverşi finanţatori şi directori de festivaluri s-au arătat „loviţi", distribuitorul pentru Argentina al „Melancholiei" a mers până acolo încât a anunţat că nu va mai difuza filmul, iar organizaţia The American Gathering of Holocaust Survivors a emis un comunicat în care a scris: „Ca persoană, von Trier este un eşec moral".

Reacţia regizorului? „Trebuie să recunosc că sunt oarecum mândru că am fost declarat persona non grata. Cred că familia mea ar fi mândră de mine. Sunt decorat cu un înalt ordin francez. Acum mă aştept să-mi fie smuls de pe piept", a continuat să glumească Lars von Trier. Sau: „Ce trebuie făcut? Trebuie ca Peter Aalbaek (directorul său de producţie de la studiourile Zentropa - n.n.) să mă plimbe într-o cuşcă, cu gura cusută, dintr-un loc în altul?". „Şi dacă aş fi fost Hitler - declar acum în mod oficial că nu sunt eu Hitler -, dacă am făcut un film bun cei de la Cannes ar trebui să-l selecteze în concurs", a apărat von Trier primatul esteticului.

„Înţelepciunea" juriului condus de Robert De Niro a făcut ca, în cele din urmă, filmul „Melancholia" să fie distins cu un premiu de interpretare feminină, acordat actriţei americane Kirsten Dunst. Totodată, „Melancholia" a fost desemnat, la sfârşitul anului trecut, cel mai bun film european, de către Academia Europeană de Film, şi este foarte probabil că va ocupa primul loc şi în topul filmelor din 2011 realizat de criticii români.

"Îl înţeleg pe Hitler. Nu era ceea ce am putea numi un om bun, dar înţeleg multe lucruri din personalitatea lui şi chiar simpatizez puţin cu el."
Lars von Trier
regizor

Excelenţă cinematografică

Nu foarte multe sunt filmele datorate cineastului danez, de la debutul său în lungmetraj de acum 24 de ani (exceptăm aici scurtmetrajele), dar ele i-au adus o glorie statornică, pentru un grup restrâns, dar deloc neglijabil, de „fideli", şi constituie o bornă imposibil de ocolit şi de evitat în orice discuţie despre cinematograful universal de la cumpăna mileniilor. Este vorba, într-o grupare tematică pe care însuşi regizorul o practică, de titlurile următoare:

- „Medea" (film TV, 1988) - pe scenariul nefilmat al lui Carl Theodor Dreyer şi un omagiu explicit adus „marelui maestru" danez, celui cu care trebuie asociat în primul şi în primul rând numele lui von Trier
- Aşa-numita „trilogie în E" - „Element of Crime"/ „Element al crimei" (1984), „Epidemic" (1988) şi „Europa" (1991)
- Aşa-numita „trilogie a bunătăţii" (sau a „Inimii de Aur") - „Breaking the Waves"/ „Abisul sufletului" (1996), „Idioterne" (1998) şi „Dancer in the Dark"/ „Dansând cu noaptea" (2000)
- Aşa-numita trilogie „US of A", o trilogie despre America - „Dogville" (2003), „Manderlay" (2005) şi încă nefilmatul „Washington"
- Aşa-zisa comedie „Şeful şefilor" (2007)
- Aşa-zisul „horror metafizic" „Antichrist" (2009)
- Aşa-zisul „SF apocaliptic" „Melancholia" (2011)
- Serialul de televiziune „Riget" / „Spitalul cu fantome" (prima serie în 1994, a doua în 1997).