Julie Taymor, regizoare: „Trăim într-o societate în care femeile sunt îngrădite“
0
Regizoarea americană Julie Taymor, cunoscută pentru filmul „Frida“ (2002), a distribuit-o pe actriţa Helen Mirren în rolul unui bărbat în cel mai recent proiect al său, „Furtuna“, după William Shakespeare.
Julie Taymor, în vârstă de 58 de ani, a venit la Bucureşti săptămâna trecută şi a fost prezentă la proiecţia peliculei „Furtuna". Era însoţită de Elliot Goldenthal, compozitor de muzică de film şi soţul său de mai bine de 25 de ani. Eliott a lucrat cu Andrei Şerban, iar bunicii săi sunt din România. Au vizitat Peleşul şi au stat de vorbă cu publicul după proiecţie, la Cinema Corso.
„Adevărul": Să faci Shakespeare, în film şi în anul 2011, e o provocare. V-aţi temut de ceva înainte să începeţi lucrul la „Furtuna"?
Julie Taymor: M-am temut de reacţia celorlalţi, de lipsa banilor. Aveam producători foarte buni, dar, când te apuci să strângi banii, mulţi spun: „Şi e un film în engleza veche a lui Shakespeare? Sau veţi folosi limbajul contemporan?". Răspundeam: „Nu, fiindcă nu există un echivalent contemporan pentru frumuseţea, poezia şi bogăţia limbajului shakespearian".
Pentru film aţi adus împreună actori cu experienţă - Helen Mirren, Alan Cumming - şi novici: Russell Brand e un comediant britanic, cunoscut mai degrabă pentru radio, decât pentru actorie.
Russell Brand n-a jucat niciodată Shakespeare, dar e născut pentru asta, cum ar spune chiar Shakespeare! (Râde) Provocarea a fost mai degrabă de a fi cu toţii în acelaşi spaţiu în acelaşi timp. Când filmezi pe o insulă e foarte dificil, pentru că timpul pe care-l ai la dispoziţie e de la răsărit până la asfinţit. Atât! Am filmat totul în 48 de zile şi ne-am mişcat pe stânci, am străpuns păduri, am trecut câmpuri de lavă cu roci vulcanice în care, dacă nu eşti atent, te poţi tăia. Dar a fost extraordinar. Pe insula Lanai din Hawaii aproape că nu sunt oameni, există un singur orăşel şi două hoteluri....
Cum s-au schimbat semnificaţiile textului shakespearian când aţi luat decizia ca Helen Mirren să interpreteze rolul unui bărbat şi Prospero din textul shakespearian să devină Prospera?
Felul în care tatăl, Prospero, îşi protejează fiica e alimentat de testosteron, e foarte competitiv, dar când o femeie îşi protejează fiica o face pentru că ştie ce înseamnă să fii rănit. Aşa că iubirea mamei este foarte diferită în lexicul ăsta, în această versiune. Dintotdeauna am simţit că iubirea tatălui faţă de fiica sa, faţă în faţă cu un tânăr pretendent, ţine de competiţie, în timp ce o mamă e ca o tigroaică faţă de puiul ei: îl chestionează pe acest pretendent tocmai pentru că ştie că fiica ei e vulnerabilă.
Şi actualitatea lui Shakespeare a devenit alta cu o femeie în locul unui bărbat?
În varianta originală a lui Shakespeare, Prospero se reîntoarce la a fi duce, dar pentru Prospera această întoarcere înseamnă să-şi pună un corset. Şi e o scenă importantă pe care am adăugat-o: Ariel strânge corsetul Prosperei. Când trage de fire, Prospera îşi ţine respiraţia. Apoi expiră. Spune: „Deci..., deci..., deci...". Doar atât, de trei ori. De fapt, ea acceptă să se întoarcă la o societate în care femeile sunt îngrădite. E foarte interesant şi apropiat de actualitatea zilelor în care trăim. Şi e făcut doar printr-o imagine, fără dialog... Din momentul în care Prospera îşi pune corsetul, rochia, gulerul, ea ştie că renunţă la propria libertate pentru a-şi proteja fiica.
De ce aţi ales ca Ariel, spiritul care-o însoţeşte pe Prospera, să fie făcut prin efecte speciale?
Actorul care-l interpreta, Ben Whishaw, nu a putut fi prezent pe insulă timp de două luni. Ce ne facem fără Ariel pe platou? Mi-am spus: nu-i nimic, căci limitarea generează creativitate. Dacă ar fi fost pe insulă, ar fi stat tot timpul lângă Helen Mirren. Deci n-ar fi fost un spirit, ci un om cu picioarele pe pământ. Aşa, Helen se putea uita oriunde şi, mai târziu, când am filmat cu Ariel, îl puteam plasa oriunde. Îi dădeam libertatea să devină invizibil, sau transparent şi am folosit o tehnică fotografică veche ca să-l multiplic. Mulţi se plâng că efectele vizuale nu seamănă cu realitatea. Nici nu trebuie, nu sunt făcute ca să fie reale, ci expresioniste. Mi-am dorit să fie mai apropiate de propria imaginaţie decât de realitate.
Sunteţi cunoscută pentru viziunea dumneavoastră puternică, flamboaiantă şi, spuneaţi cândva, cuvintele şi visele nebuneşti vă inspiră. Vă mai amintiţi vreun vis din copilărie?
Nu. E greu să-ţi aminteşti visele după ce trece dimineaţa, dacă nu le notezi. Iar eu n-am făcut niciodată asta. E-adevărat că multe dintre ideile mele vin din vise, dar vin pe loc, trebuie să fie aşa. Fiindcă, altfel, visele sunt făcute ca să fie uitate.
Dar, metaforic vorbind, care ar fi cel mai nebunesc vis al dumneavoastră ca artist matur?
Câteodată am şi reuşit să-l ating. Cred foarte tare că nu trebuie să-ţi priveşti publicul de sus. Şi rămân mereu idealistă în faţa posibilităţii că arta şi comerţul se pot întâlni. Ceea ce numim film cu buget mare poate fi făcut şi despre un lucru pe care mulţi nu şi-l imaginează. Trebuie să-i faci pe oameni să ajungă într-un loc unde nu s-ar fi gândit că vor să ajungă. Găsesc deconcertantă ideea că publicul trebuie să vadă ce ştie. Aşa că visul meu cel mai nebunesc e să-i fac pe oameni să ajungă la un alt nivel al experimentării artei care să-i emoţioneze şi într-un sens distractiv, dar şi spiritual. Poate că am această aspiraţie şi fiindcă am locuit în Indonezia, timp de patru ani, şi am călătorit în Japonia. În fiecare zi continuu să cred că e posibilă.
Părinţii dumneavoastră aveau profesii fără nicio legătură cu arta. Cum aţi descoperit că vă atrage lumea asta?
De mică am fost pictoriţă şi sculptoriţă, deşi n-am studiat niciodată sistematic. Făceam sculpturi, măşti şi mă jucam cu păpuşi de teatru. Bunicul din partea mamei şi-ar fi dorit să fie actor, iar mama voia să fie actriţă, dar familia n-a lăsat-o... Cumva, exista în sânge. Teatrul curgea prin venele familiei.
Aţi ales să faceţi un film despre pictoriţa Frida Kahlo. Puteţi trasa o paralelă între valorile ei şi felul în care vă raportaţi la artă?
M-au inspirat şi Diego, şi Frida, în egală măsură. Culmea, îl iubesc pe Diego ca artist mai mult decât o iubesc pe Frida. Dar ea e o sursă de inspiraţie pentru că, în ciuda greutăţilor, a continuat să meargă înainte... Se bucura extraordinar de viaţă, păstra acel joie de vivre în centrul durerii pe care o trăia, chiar şi fizice! Felul în care a reuşit să folosească bucuria pentru viaţă în arta ei mă inspiră...
Aţi lucrat cu Anthony Hopkins pentru filmul „Titus". Există un schimb între actor şi regizor. Ce-aţi învăţat de la Hopkins?
Intensitatea. Anthony Hopkins se afla într-o perioadă foarte grea a vieţii când am lucrat împreună, dar în fiecare zi vedeam rezultate incredibile. Totuşi, câteodată, eram ca două pietre... Dar o singură piatră nu face nimic. Dacă ai două pietre care se ciocnesc, creezi focul.
Dacă ar fi să alegeţi o imagine care să vă reprezinte în acest moment, ce-aţi alege?
Nu ştiu dacă aş alege o imagine. Aş spune o poveste. O poveste despre cum e să mergi pe marginea vulcanului. Există o carte frumoasă a lui John Gardner, intitulată „Grandel". Scriitorul îl numeşte pe monstrul Grandel un „mărginaş" - tocmai pentru că el este tot timpul în exteriorul lumii, în afara ei. Un artist este şi trebuie să fie un „mărginaş". Mereu mă simt ca şi cum aş merge pe marginea prăpastiei. Dar nu ca să văd lucrurile de la înălţime, ca să le văd din exterior... Tocmai pentru că e un pericol să fii pe muchie, trebuie să continui să mergi ca să împingi credinţele. Oricât de periculos ar fi. Altfel, nu eşti artist.
Aveţi şi în secvenţa de deschidere de la „Furtuna" o trimitere la această poveste. O palmă care ţine o moviliţă de pământ în forma unui munte ca un vulcan.
Mâna e în bătaia vântului şi a ploii, şi pământul din palmă începe să alunece şi să cadă. Un artist e ca pământul din mâna aceea: ai o formă, dar eşti vulnerabil. Şi trebuie să ştii să-ţi pui ochelari de cal ca să vezi doar drumul tău, pentru că din ce urci mai sus - şi eşti mai aproape de ţinta ta - vin oameni care-ţi spun „asta e nu e bine", „nici asta nu e bine" şi te spulberă vântul. Trebuie să ştii cum să rămâi acolo.
I s-a reproşat feminismul
Pentru filmul „Furtuna", Julie Taymor a filmat timp de 48 de zile pe insula Lanai, din Hawaii. După premiera americană, criticii au spus despre „Furtuna" că e un film feminist, făcut de o femeie regizor, cu o femeie într-un rol de bărbat.
Julie Taymor alături de Helen Mirren, la premiera „Furtuna“ de la Veneţia
Julie Taymor a explicat că şi-a dorit foarte mult să lucreze cu Helen Mirren şi, fiindcă nu exista un rol pentru ea în piesa shakespeariană, s-au gândit la Prospero. „Dacă ar fi fost un bărbat care făcea această alegere, era văzută pur şi simplu ca o cheie nouă a textului", a mai spus Taymor „Cred că trebuie să vorbim despre regizori, nu despre femei regizori şi bărbaţi regizori".
Din distribuţia filmului mai fac parte şi alte nume grele din cinematografia internaţională: Alan Cumming, Chris Cooper şi David Strathairn.
"Mereu mă simt ca şi cum aş merge pe marginea prăpastiei. Tocmai pentru că e un pericol să fii pe muchie, trebuie să continui."
"De la Anthony Hopkins am învăţat intensitatea. Uneori, eram ca două pietre pe platou. Dar dacă două pietre se ciocnesc, creezi focul... "
A lucrat cu Valeri Gherghiev şi Zubin Mehta
Numele: Julie Taymor
Data naşterii: 15 decembrie 1952
Starea civilă: Căsătorită
Studiile şi cariera:
- A regizat filme precum „Titus", cu Anthony Hopkins, „Frida" şi „Across the Universe"
- Pelicula „Frida" (2002) a fost nominalizată la cinci Premii Oscar, obţinând două. Julie Taymor este şi câştigătoarea unui premiu Emmy, dar şi a unui premiu Tony.
- Este cunoscută şi pentru montările sale de teatru şi operă, lucrând cu unii dintre cei mai mari dirijori ai lumii: Valeri Gherghiev şi Zubin Mehta.
Se încarcă comentariile...
