Actriţa Isabelle Huppert: „Noul cinema românesc este genial“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Interpreta „Pianistei“ Erika Kohut se declară impresionată de filmele lui Porumboiu, Mungiu sau Cristi Puiu, cu care nu ar pregeta să lucreze, dar şi de parcurile din Bucureşti.

Cunoscută îndeaproape, Isabelle Huppert este departe de imaginea de divă abordabilă şi zâmbitoare, pe care şi-o construiesc în general starurile de cinema. Mai degrabă, actriţa (în vârstă de 57 de ani) seamănă multora dintre personajele pe care le-a interpretat: rece, distantă şi glacială, cu o mină impenetrabilă. O mână de om, Isabelle Huppert este, pentru cei mai mulţi, fascinantă atât prin fragilitate, cât şi prin forţa degajată, prin impresia de femeie puternică pe care o lasă.

„Misterul" Isabelle Huppert se lasă greu descifrat, dincolo de ochelarii fumurii care-i acoperă privirea şi de răspunsurile lapidare. Atentă cu imaginea sa, actriţa nici nu a permis să fie fotografiată în timpul discuţiei, iar ulterior a verificat cu atenţie cadrele trase de fotograful „Adevărul".

Sunt un mare admirator al dvs., iar „povestea mea de dragoste" începe, acum aproape 20 de ani, cu „Dantelăreasa", la care vom reveni. Deocamdată, câteva cuvinte în plus despre proiectul la care lucraţi acum, al regizoarei Eva Ionesco...

Este un film despre relaţia sa cu mama ei, Irina Ionesco, împreună cu care a avut o viaţă „un pic" tumultuoasă, pentru că mama sa a făcut din ea, în acelaşi timp, modelul său, obiectul dorinţei sale, fantasma sa... Ea povesteşte toate astea, iar în cinema avem un pic, de asemenea, toate aceste lucruri: avem fantasme, obiectul dorinţei regizorului, avem un public...

Fotografiile care-au făcut-o celebră pe Irina Ionesco, personajul pe care-l interpretaţi, sunt scandaloase în ce sens?

Sunt un pic scandaloase pentru că era vorba de o fată foarte micuţă, care era fotografiată ca un obiect al fantasmei şi al dorinţei, aşa cum este fotografiat un adult, nu o fetiţă. Însă, în acelaşi timp, este şi o poveste de amor nebun al unei mame pentru fiica sa. Dar este puţin extravagant.

Un pic de hazard

Sunteţi pentru a doua oară în România. Prima dată eraţi un copil; cum vi se pare România la a doua sosire aici?

Nu pot să vă spun încă, pentru că am ajuns ieri-seară foarte târziu. Dar ceea ce am simţit, din maşină, pe străzi, mi se pare foarte plin de viaţă; există parcuri, toate astea îmi dau poftă să cunosc mai mult, dar deocamdată nu am o impresie foarte conturată.

Ce v-a determinat să fiţi actriţă?

Nu e vorba de un fapt particular, cred. Nu ştiu prea bine. Când m-am hotărât să devin actriţă, practic nu văzusem niciun film în viaţa mea. Mama mea este cea care m-a înscris la un curs de teatru. Nu semăna deloc cu Irina Ionesco (râde), dar un pic a acţionat hazardul. După aceea, nu ştiu de ce am avut poftă să fac chestia asta, chiar nu ştiu.

Să fie vorba chiar de hazard?

Nu chiar, pentru că am urmat cursuri... Este şi voinţa. Dar nu ştiu de unde venea această voinţă.

Care-i diferenţa dintre munca în film şi cea din teatru? Aţi lucrat mult şi pe scenă...

Pentru mine nu-i cine ştie ce diferenţă. Pentru mine este aproape acelaşi lucru. În fond, este aceeaşi căutare destul de personală, indiferent că-i vorba de personaje din teatru sau din cinema. Apoi, în egală măsură, întotdeauna lucrul cu regizorul este partea cea mai importantă.

„La dentellière, c'est moi"


Ce vă amintiţi acum despre filmul „Dantelăreasa" („La dentellière")? Ce a însemnat pentru dvs.?

Mai întâi, a fost un roman (scris de Pascal Lainé - n. red.) pe care l-am citit. De alt­fel, mama mea este cea care m-a sfătuit, mi-a zis să-l citesc. Am avut impresia că romanul a fost scris pentru mine. Era tulburător, aveam impresia că autorul făcea o descriere a persoanei mele. Asta a fost.

Şi Claude Goretta? El v-a propus rolul?

Romanul era foarte cunoscut în epocă, pentru că câştigase Premiul Goncourt, care este cea mai mare recompensă literară în Franţa. Aşa că producătorul s-a interesat de carte, apoi i-a propus lui Claude Goretta s-o ecranizeze şi aşa s-a întâmplat...

Aţi lucrat mult cu cei mai mari regizori de film, francezi şi nu numai: Claude Chabrol, Bertrand Tavernier, André Téchiné, Maurice Pialat, Jean-Luc Godard, Olivier Assayas, Joseph Losey, Andrzej Wajda, Michael Cimino, Werner Schroeter... Care este cel pe care-l preferaţi şi de ce?

Nu am un realizator preferat, n-aş putea să spun asta. Bun, regizorii cu care am lucrat mult şi îi cunosc atât de bine, precum Chabrol, Haneke, Benoît Jacquot... mă simt bine cu ei. Nu sunt propriu-zis prieteni sau sunt mai mult decât prieteni. Am o relaţie foarte uşoară cu ei, mă simt complet în siguranţă în preajma lor. Ei sunt, de asemenea, realizatori care ştiu cu exactitate unde merg, au un proiect foarte precis în cap.

O metaforă a mizanscenei

Cum a decurs lucrul cu Michael Haneke? Aveţi dorinţa, din câte am înţeles, să repetaţi experienţa?

Da, mi-ar plăcea mult să lucrez iarăşi, avem un proiect, din nou, împreună. Îmi place mult să colaborez cu el, pentru că lucrul cu el este foarte-foarte uşor, chiar şi în scenele cele mai extreme şi cele mai dure...

Contrar renumelui de a fi un regizor dificil...

Nu există nicio dificultate, este foarte uşor, pentru că este un om care are un raport foarte simplu cu munca sa, o abordare foarte pragmatică a ceea ce are de făcut.

Aţi spus că „Pianista" este o metaforă a muncii regizorului...

Da, pentru că, într-o anume manieră, „pianista" este, în acelaşi timp, un obiect şi un subiect în film. Adică, personajul vrea să pună în scenă, ea însăşi, totul, ea vrea să impună condiţiile dragostei sale. Evident, dragostea nu este deloc asemănătoare cu cinema-ul sau cu mizanscena, aşadar este un eşec, la un moment dat, pentru că ea vrea să controleze situaţia.

Şi noul proiect cu Michael Haneke?

Nu ştiu încă, vom vedea.

„Românii nu fac compromisuri"

Ce credeţi despre noul cinematograf românesc? Care sunt filmele pe care...?

Îl găsesc genial, noul cinematograf românesc...

Genial?

Da, într-adevăr. Este formidabil. Mi-ar plăcea mult să turnez cu aceşti tineri regizori români: cu Porumboiu, cu Mungiu, cu Cristi Puiu. Sunt cei trei pe care-i cunosc cel mai bine.

Chiar aveţi dorinţa de a lucra cu un tânăr regizor român?

Da, mi-ar plăcea mult. Da, pentru că ei fac un cinema în acelaşi timp, cum să spun... cu siguranţă este o propunere cinematografică foarte puternică în filmele lor, fără nicio concesie, fără niciun compromis, iar actorii sunt extraordinari în filmele lor.

Aţi văzut, probabil, „Moartea domnului Lăzărescu"...

Da, este de asemenea genial.

Aţi vrea să lucraţi cu Lars von Trier?

O, mi-ar plăcea mult, bineînţeles.

Aşteptaţi o propunere?

Nu, nu aştept nimic, dar în absolut, dacă el mi-ar propune, cred că aş spune da. Dar nu o aştept neapărat.

Dedicaţi mult timp profesiei?

Da, destul de mult.

Este lucrul cel mai important pentru dvs.?

Pentru mine, este mai mult decât o profesie, aşa că nu ştiu dacă e cel mai important, dar este ceea ce îmi place, în orice caz. Dar nu „cel mai important", există şi alte lucruri în viaţă care sunt importante.

Dacă n-aţi fi fost actriţă, aţi fi fost ce?

Nu mare lucru, cred.

„Îl ador pe Şerban"

Cum vă raportaţi la un posibil eşec? Sunteţi o femeie puternică...

Destul de puternică, cred. Nu poţi fi actriţă fără a fi puternică în faţa eşecului, este imposibil altfel. Asta te obligă să fii indiferentă, într-un anume fel, pentru că altfel te‑ai opri imediat.

Cum luptaţi cu propriile limite, emoţionale şi tehnice?

Dorm...

Dar pe platou?

A, acolo nu-i niciodată o luptă pentru mine.

Aţi interpretat personajul Medeea. Cunoaşteţi varianta lui Andrei Şerban, un mare regizor român?

A, da, îl ador pe Şerban. Am văzut spectacole ale lui la Paris, la New York. Am adorat întotdeauna ceea ce făcea. Îmi amintesc, am văzut „Pescăruşul" la New York, era genial, am fost foarte emoţionată.

Cum aţi intrat „în pielea" doamnei Bovary, în filmul lui Chabrol?

Mai întâi, am intrat în costumul ei. Costumul este deja o parte foarte importantă din felul în care intri într-un personaj, în cinema sau în teatru. Apoi, a trebuit să recitesc cartea... Nu am intrat în personajul Madame Bovary într-o manieră diferită de cea în care intru în toate personajele mele. Nu a fost diferit, mai puţin faptul că este un personaj celebru, iconic. Dar, în acelaşi timp, în felul în care l-a scris Flaubert, personajul Madame Bovary poate fi oricine, poate fi oricare dintre noi. Aşa că n-a fost prea dificil.

Când aţi plâns ultima oară şi de ce?


Când am plâns ultima oară? E mult de când n-am mai plâns, în afară de sala de cinema. 

"Mi-ar plăcea mult să filmez cu aceşti tineri regizori români: cu Porumboiu,cu Mungiu, cu Cristi Puiu. Sunt cei trei pe care-i cunosccel mai bine."
ISABELLE HUPPERT
actriţă

„N-am vrut să fiu actriţă"

Ca pentru a redovedi admiraţia pe care o poartă tinerilor regizori români, Isabelle Huppert s-a aflat, sâmbătă, alături de regizorul Cristian Mungiu, în mijlocul tinerilor studenţi ai UNATC „I.L. Caragiale", punctul de plecare al multora dintre numele care, iată, aduc acum atâta faimă României. Mai mult decât un masterclass, întâlnirea a constat într-o sesiune liberă de întrebări, în care actriţa a satisfăcut multe dintre curiozităţile celor prezenţi în număr foarte mare în amfiteatrul „Ileana Berlogea".

„Ceea ce fac tinerii români este atât de puternic şi este foarte apropiat de ceea ce fac eu pe ecran. Deşi contextul este local, ei ajung la o înţelegere universală, datorită puterii cinematografului, căruia îi stăpânesc foarte bine mijloacele", crede Isabelle Huppert.

Actriţa le-a explicat studenţilor modul său de lucru: „Nu interpretez un personaj. Joc o persoană şi se întâmplă ca acea persoană să fiu eu în acel moment. La sfârşit, ajungi să ai şi un personaj. Eu doar simt lucrurile. Este o persoană, sunt eu". „Niciodată nu am vrut să fiu o actriţă, am vrut doar să fiu eu însămi", a mai spus Isabelle Huppert. 

120 de portrete, aceeaşi femeie

Principalul motiv al vizitei actriţei Isabelle Huppert la Bucureşti a fost prezenţa la vernisajul expoziţiei „Isabelle Huppert - La Femme aux portraits", care va fi deschisă la Sala Dalles până la 27 iunie. Expoziţia, care a debutat la MoMA din New York şi este itinerată în mai multe ţări de pe glob, prezintă 120 de portrete fotografice ale actriţei, realizate în ultimii 30 de ani de 74 dintre cele mai mari nume ale fotografiei internaţionale, printre care Henri Cartier-Bresson, Helmut Newton, Robert Doisneau, Richard Avedon, Annie Leibovitz şi Juergen Teller.

„Sunt impresionată de dragostea pe care mi-o arătaţi şi o consider o expresie a dragostei României pentru Franţa", au fost cuvintele de mulţumire ale actriţei pentru numeroşii admiratori prezenţi la vernisaj.

În cel mai vechi portret, o vedem pe Isabelle Huppert aşa cum nu am mai văzut-o niciodată, la 15 ani, cu patru ani înainte de a apărea prima dată pe ecran. Acelaşi chip, văzut de atât de multe ori, retrasează şi evoluţia imaginii femeii din anii '70 până în prezent. De la naturaleţea şi spiritul boem al anilor de început, trecând prin perioada disco şi glam a anilor '80 şi prin minimalismul anilor '90, ajungem, odată cu maturizarea actriţei, la portretele de o mare exigenţă ale anilor 2000. 

Aproape 100 de filme


Născută la 16 martie 1953, la Paris, Isabelle Huppert a ajuns la actorie dintr-o întâmplare, încurajată de mama sa, profesoară de engleză. Pe lângă o formidabilă carieră teatrală, a jucat, începând din 1971, în aproape 100 de filme, impunându-se rapid printre actriţele de vârf ale generaţiei sale.

Este actriţa cu cele mai multe filme - 16 - în competiţia oficială de la Cannes şi una dintre cele patru care au câştigat premiul de interpretare de două ori, alături de Vanessa Redgrave, Helen Mirren şi Barbara Hershey: pentru „Violette Nozière" (1978) şi „La pianiste" (2001).

Deţine recordul de nominalizări la Premiile César: 13. A câştigat o singură dată, pentru „Ceremonia" (1995).

Printre cele mai importante roluri ale sale, se numără cele din „Dantelăreasa" (1977, regia Claude Goretta), „Violette Nozière" (1978, regia Claude Chabrol), „Surorile Brontë" (1979, regia André Téchiné), „Loulou" (1980, regia Maurice Pialat), „Sauve qui peut (la vie)" (1980, regia Jean-Luc Godard), „Dama cu camelii" (1981, regia Mauro Bolognini), „Coup de torchon" (1981, regia Bertrand Tavernier), „Une affaire de femmes" (1988, regia Claude Chabrol), „Malina" (1991, regia Werner Schroeter), „Madame Bovary" (1991, regia Claude Chabrol), „Ceremonia" (1995, regia Claude Chabrol), „L'école de la chair" (1998, regia Benoît Jacquot), „Pianista" (2001, regia Michael Haneke).

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite