Adevarul.ro

Legendara trupă rock va concerta la Bucureşti, duminică, 19 februarie, la Hard Rock Cafe.

Una din cele mai cunoscute grupuri ale muzicii psyhedelice şi pregresive ale anilor '60-'70, Iron Butterfly, va veni la Bucureşti. Cunoscută mai ales pentru hitul „In A Gadda da Vida" („În grădina raiului"), trupa este prima din istoria muzicii care a vândut un milion de discuri, în 1968. Recordul lor a rezistat până în 1974, când Pink Floyd i-a depăşit: albumul „The Dark Side of The Moon" s-a vândut în trei milioane de exemplare. De atunci şi până acum „In A Gadda da Vida" s-a vândut în peste 20 de milioane de discuri.

Grupul a fost înfiinţat la San Diego, California, în primăvara anului 1966, de cei patru muzicieni, Doug Ingle (voce, orgă), Jack Pinney (tobe), Greg Willis (bass), şi Danny Weis (chitară), care mai avuseseră alte trupe. În plină perioadă de glorie a muzicii psyhedelice şi a începuturilor rockului din ce în ce mai hard, cu exponenţi valoroşi ca Doors, Yardbirds, Jefferson Airplane, Grateful Dead, Traffic, Who sau Cream, cei de la Iron Butterfly s-au hotărât să inoveze şi ei.

Erik, chitarist la 14 ani

Timp de doi ani au tot experimentat şi au tot probat muzicieni până au ajuns la o formulă ce avea să dureze trei ani, cei mai creativi din istoria lor: Doug Ingle - voce şi claviaturi, Erik Braunn - chitară şi voce, Lee Dorman  - chitară bass şi voce şi Ron Bushy -  tobe, percuţie şi voce. Aceasta este şi formula cea mai de succes şi mai prolifică, în care membrii au creionat un nou stil, o nouă concepţie muzicală şi o altă abordare.

Cel mai important moment a fost cooptarea chitaristului Erik Braunn. Avea doar 14 ani şi deja era văzut ca un viitor mare chitarist. Stilul lui de a folosi tot ce poate oferi instrumentul a impresionat. Găsise şi un sound aparte al efectelor de chitară, şi, în plus, putea improviza, fără să se repete, interminabile solo-uri de chitară.

Devenise, incontestabil, vedeta grupului, deşi compozitorul principal era Doug Ingle. După cei doi ani de căutări, în 1968, au lansat două albume: „Heavy" şi „In A Gadda da Vida". Primul dintre ele a avut un impact mai mic. Fiind realizat într-un stil destul de puternic experimental, publicul nu a rezonat ime­diat, totuşi a ajuns în Top Billboard pe locul 78. Abia după cel de-al doilea album, publicul a înţeles cu adevărat ce vor cei patru.

„In A Gadda da Vida" a fost un adevărat şoc pentru fanii genului. Albumul conţine cinci  piese pe prima faţă a discului, iar pe faţa a doua, piesa care dă şi numele albumului şi care durează 17 minute. Era suportul tehnic maxim, la acea vreme, pentru discurile de vinil pe o faţă. Dacă acest album s-ar fi editat în epoca CD-urilor, sau a DVD-urilor, ar fi fost, cu siguranţă, mult mai lung. Cererea publicului a fost imensă. Rezultatul? Un milion de copii vândute şi piesa-titlu se afla pe buzele tuturor.

Nicio altă trupă, niciun alt artist nu mai vânduse până atunci un milion de discuri. Asta în ciuda faptului că la modă erau The Beatles, Elvis Presley sau Rolling Stones. Iar muzica nu era deloc una comercială. „In A Gadda da Vida" este piesa lor de referinţă, care a schimbat la momentul acela multe în muzica rock, flower power, psyhedelică sau progresivă. Ea a avut şi o versiune scurtă, pentru discul „single", de doar trei minute, dar varianta de pe album, cu cele 17 minute, este cea care a făcut carieră, devenind şi un fel de imn al mişcării flower power. Al treilea album, „Ball" a consacrat calitatea muzicii promovate de Iron Butterfly. Din păcate, a fost ultimul în componenţa de aur a trupei.

Primul grup american care a influenţat Europa

În plină perioadă Beatlemania şi a invaziei muzicii britanice, când toţi muzicienii americani încerau să-i imite pe cei patru Beatles, Iron Butterfly a reuşit în sens invers. Trecuse deja moda în care Elvis era oriunde imitat în Europa. Venise momentul grupurilor. Copii ale Beatles şi Rolling Stones se găseau peste tot în America. Nu era niciun club care să nu aibă un grup care să nu-i imite, şi, evident, aceşti baby-Beatles sau baby-Rolling Stones erau atracţia serii.

Totuşi, deşi Iron Butterfly era grup american, ei au reuşit asumându-şi o altă direcţie. Au devenit sursă de inspiraţie pentru europeni. Chiar şi în Marea Britanie a prins ideea pieselor de 15-16 minute, uneori chiar mai lungi. Britanicii, consideraţi pe-atunci sursa universală de inspiraţie, preluau, în sfârşit, ceva de peste Ocean. Nişte americani anonimi veniseră cu o nouă abordare.

A fost evoluţia de la operele rock ale celor de la Who la contopirea mai multor piese într-una singură, dar mai lungă. Cei de la Pink Floyd, de exemplu, prin liderul lor din anul 1968, Syd Barret, erau foarte atenţi la noul curent. Albumele „Ummagumma", „Atom Heart Mother" şi „Meddle" au păstrat aceeaşi arhitectură: o faţă a discului cu piese scurte, iar faţa a doua cu o suită lungă, la limita tehnicii de imprimare pe disc.

Iron Butterfly, în concerte recente

În anii '70, această modă a devenit tot mai puternică, prin dezvoltarea muzicii progresive. Emerson, Lake & Palmer sau King Crimson au dezvoltat ceea ce începuseră cei de la Iron Butterfly. Ideea de a face „risipă de inspiraţie", unind trei - patru piese într-una singură, a fost urmată şi de Deep Purple, Led Zeppelin, Uriah Heep şi mulţi alţii. Mai mult, ei fiind pionieri şi în heavy metal, au fost sursă de inspiraţie şi pentru trupe gen Iron Maiden sau Black Sabbath.

Desigur, nu numai Iron Butterfly au fost pionierii acestor stiluri componistice. Dar, în mod sigur, au avut un imens aport la dezvoltarea muzicii hard rock, heavy metal, psyhedelic şi progresiv. Interesul pentru grup a fost constant, deşi au trecut 44 de ani de la lansarea albumului „In A Gadda da Vida". 

Legende ale muzicii şi recorduri neegalate

Grupul Iron Butterfly a avut perioada sa de mare glorie până în 1971. Odată cu despărţirea de grup a lui Erik Braunn, creaţia nu s-a mai ridicat la acelaşi nivel. Nici Doug Inle, principalul compozitor, nu a mai continuat, epuizat de turnee, surprins şi el de fulgerătoarea ascen­siune a grupului. Critica a găsit diferenţe în evoluţia grupului.

Trei albume în top 100

Dacă, la primul album, „Heavy", au lăudat simplitatea stilului, a riff-urilor alcătuite din doar câteva note, dar umplute de starea pe care o emană, la ultimele două albume au criticat lipsa de evoluţie şi stilul repetitiv. Dar reproşul cel mai mare a fost plecarea chitaristului-minune, al acelui Eric Clapton sau Peter Green al lor, care să nu fie britanic, ci american.

Publicul nu a fost de acord cu critica şi au făcut ca Iron Butterfly să fie simultan în Top 100 Billboard cu trei albume, lansate în interval de aproape un an. „Heavy" pe locul 78, lansat în ianuarie 1968, redescoperit după landarea celui de-al doilea album, „In A Gadda da Vida", lansat în iunie 1968, pe locul 4, şi „Ball", februarie 1969, pe locul 3. Şi acesta este un record încă neegalat. Niciun artist nu s-a mai aflat, simultan, cu trei albume în top 100.

Grupul a continuat, în diferite componenţe, dar, în fiecare dintre acestea exista măcar un membru care să fi fost martor al perioadei 1968-1971. Fie Lee Dorman, fie Ron Bushy, fie Erik Braunn, uneori chiar toţi trei. Din 2003, componenţa trupei a rămas neschimbată, şi în această formulă va concerta şi la Bucureşti: Lee Dorman - voce, bass, Charlie Marinkovich - voce, chitară, Martin Gerschwitz - voce, orgă şi Ron Bushy - tobe.

Muzică şi excese

Nu numai criticii susţin că principala sursă de inspiraţie pentru curentele Flower Power, Psyhedelic Progresive music erau drogurile. Jimmy Hendrix spunea, mai în glumă, mai în serios, că muzica lui ar trebui ascultată atât de tare, încât să se scurgă, către ascultători, prin difuzoare, toate drogurile pe care le luase el. Nici cei de la Iron Butterfly nu au stat departe de excesele cu droguri. Erik Braunn (foto, mijloc) a abuzat de multe ori, fiind şi la o vârstă fragedă, iar ulterior a fost diagnosticat cu demenţă cerebrală şi insuficienţă cardiacă.

Plecarea lui Braunn

Mulţi consideră că cel mai important membru al grupului a fost Erik Braunn. Cooptat în formaţie la 14 ani neîmpliniţi, a luat imediat contact cu drogurile şi cu viaţa de star cu toate abuzurile ei. Statutul de vedetă pe care l-a dobândit imediat l-a făcut să-şi piardă de multe ori controlul. La 18 ani, în sevraj, a plecat din grup în plin turneu de promovare a albumului „Ball", făcând un scandal monstru chiar pe scenă, după ce a fost oprit de colegi dintr-un solo de chitară care dura deja de 25 de minute. Ulterior, a aflat că aceste excese i-au afectat iremediabil organismul. A murit în 2003 după aproape 20 de tentative de dezintoxicare şi 15 ani petrecuţi prin spitale de boli nervoase. Când s-a lăsat, era prea târziu. Excesele de tot felul lăsaseră urme adânci. Foştii colegi au tot încercat să-l cheme înapoi în grup, dar Braunn a refuzat aproape de fiecare dată, invocând ruşinea de a fi părăsit trupa, în timpul unui concert. Ulterior, s-a alăturat grupului, din când în când, pentru perioade scurte, dar trecutul de care se jena l-a făcut să abandoneze mereu şi să se dedice unor proiecte solo, multe neterminate.

În concert, la Bucureşti

Pentru concertul de la Bucureşti, Iron Butterfly vine într-o componenţă aproape originală, cu doi membri ce au făcut parte din grup din 1968: Lee Dorman  - chitară bass şi voce şi Ron Bushy -  tobe. Lor li s-au alăturat în ultimii ani Harlie Marinkovich şi Martin Gerschwitz. Concertul de la Hard Rock Cafe, din 19 februarie, începe la ora 20.00, iar biletele costă între 90 de lei şi 300 (secţiunea VIP, cu acces în culise, autografe şi sesiune de poze).