Ion Vianu: „Alcoolul este complicele regimurilor comuniste“

În volumul „Amor Intellectualis“, fiul criticului Tudor Vianu spune că în generaţia tatălui său s-a fumat „sinucigaş“, dar alcoolismul nu era încă un viciu general. „Noi suntem noi şi nimeni alţii“ era o deviză a grupului de prieteni ai lui Ion Vianu. „Voiam să ne păstrăm identitatea“, spune scriitorul, de formaţie psihiatru.

Ce presupune „Amor intellectualis magistri"?

„Amor intellectualis magistri" este un citat dintr-o scrisoare a lui Ion Frunzetti către tatăl meu. Este o parafrază după Spinoza: filosoful vorbeşte despre „Amor intellectualis Dei", iubirea pentru Dumnezeu a omului, şi cea reciprocă, a lui Dumnezeu faţă de lume, şi una, şi alta de natură intelectuală. În felul acesta, prin exaltare, magistrul este identificat cu demiurgul. Mi s-a părut că această relaţie dintre maestru şi discipolii săi este un fir roşu al cărţii. Pe care l-am împletit cu descrierea figurii lui Mironi, prietenul meu intim, acel înger prins şi zdrobit în mecanismul distrugerii oamenilor.  

De ce l-aţi subintitulat „Romanul unei educaţii"?

„Romanul unei educaţii" este un bildungsroman, gen născut în Germania secolului al XVIII-lea. „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister" de Goethe, „Educaţia sentimentală" al lui Flaubert, „Muntele vrăjit" al lui Thomas Mann sunt câteva exemple de bildungsroman. O astfel de carte povesteşte anii de formare ai unui tânăr, experienţele sale fundamentale până în pragul maturităţii. Aceste experienţe sunt ale educaţiei, dar, în aceeaşi măsură, şi ale iubirii, experienţa sinelui, dar şi a celuilalt. Am căutat să îmbin propriile experienţe ale povestitorului, prezenţa familiei, cu cele ale unor oameni care mi-au fost apropiaţi, prieteni personali, elevi ai tatălui meu. Scopul meu, scriind, a fost să încerc a înţelege enorma dificultate de a fi în condiţiile unui regim totalitar, fără a uita că iubirea, cultura şi mai ales voinţa de-a trăi erau mereu învingătoare.

„Călinescu era mai conformist"

Cât e ficţiune, cât e biografie? În ce construcţie epică v-aţi încadra cartea? De ce aţi simţit nevoia să scrieţi un asemenea titlu?

Este ficţiune în măsura în care urmăresc o anumită dezvoltare epică, un fir narativ coerent. Cititorii vor descoperi o „morală" a fabulei.  Este realitate întrucât faptele nu sunt inventate. Am schimbat câteva nume, am lăsat altele aşa cum erau. În ceea ce priveşte nevoia de-a scrie o asemenea carte, îl voi cita pe Arghezi: „Poate că este ceasul, / de vreme ce scoboară / Din arbori toată frunza ce-a fost şi strălucit, / Să ne privim trecutul în faţă, liniştit/ Când urma lui de umbră începe să ne doară". Fără îndoială că avea dreptate Goethe atunci când spunea că trebuie să ajungi la bătrâneţe pentru a înţelege ce ai trăit, tânăr fiind. Durata creează o linie, un contur de care nu-ţi dai seama decât atunci când te distanţezi de trecut.

Care este portretul cel mai răvăşitor din suita prietenilor, dar şi al discipolilor lui Tudor Vianu?

Portretele cele mai răvăşitoare sunt, cred eu, cel al lui Edgar Papu, omul bun, învăţatul desăvârşit, atras prin amestecul de teroare şi măgulire atât de savant dozate de perversele organe în conspiraţia protocronistă. Totuşi, până la urmă, au rămas în Papu un nucleu curat, inextirpabil, şi o reală voinţă de a-şi împărtăşi generos ştiinţa. Este uimitor să constaţi refuzul lui de-a se dezice de bunul lui prieten de tinereţe Eugen Ionescu, hulit de oficialitate, chiar atunci când era provocat să-l atace. Este şi portretul lui Mironi, prietenul minunat, iredentistul angelic, înt-un flirt necontenit cu moartea, care a plătit cu preţul cel mai mare refuzul de-a se preda. „Noi suntem noi şi nimeni alţii" era o deviză a grupului nostru de prieteni. Însemna că voiam să ne păstrăm identitatea, refuzam înregimentarea.

Ce i-a legat şi ce i-a despărţit pe George Călinescu de Tudor Vianu?

I-a legat pasiunea umanistă, convingerea că putem, trebuie, să răzbim prin cultură. I-a separat temperamentul, tumultuos în ce-l priveşte pe Călinescu, reţinut la Vianu. Fireşte, au fost concurenţi, dar nu au depăşit niciodată limitele loialităţii şi erau, în fond, solidari. Vianu făcea concesii minime, cu sentimentul că are o datorie faţă de cultură, că trebuie să fie prezent. Călinescu era în acelaşi timp mai conformist, dar atât de imprevizibil, încât nu era lăsat să ţină cursuri. Pare de necrezut: deputat, laureat al tuturor premiilor, autor al unor declaraţii sforăitoare, dar interzis de la catedră!

La ce  compromisuri a fost supusă generaţia tatălui dvs.?

Teroare, măgulire, autosugestie, conflict interior, iată componentele cercului vicios. Şi sentimentul datoriei de-a prezerva valorile umaniste. Cartea mea răspunde la întrebarea: în ce măsură aceste valori, apărate cu orice preţ, au fost capabile să facă faţă vitregiei vremurilor?

Erau alcoolul şi tutunul subterfugii în perioada respectivă? Cât de dramatic a fost destinul acelei generaţii din cauza surogatelor existenţiale?

În generaţia tatălui meu s-a fumat catastrofic, sinucigaş. Dar alcoolismul la intelectuali era rar. Abia în generaţia următoare, alcoolul a devenit o forţă distructivă printre poeţi, scriitori. Impresia mea este că a fost o strategie a puterii: alcoolul generează nevoia de bani (de unde necesitatea continuă a subvenţiilor de stat) şi moleşeşte, slăbeşte caracterul, capacitatea de-a rezista. Alcoolul este complicele regimurilor comuniste.   

Cine este mai cult este mai puţin cinic

Ce semnificaţii religioase mai avea pomul de Crăciun în perioada comunistă?

Un pom de Crăciun nu a lipsit niciodată la noi în casă. Seara de Crăciun era una de înduioşată meditaţie asupra naşterii unui copil. Un copil care se naşte transformă lumea.

Cum este modificată istoria personală a personajelor odată cu dispariţia unei lumi? Ce a presupus venirea  unui nou regim postcomunist asupra generaţiei de magiştri?

Azi, valorile umaniste bat peste tot în retragere. Este convingerea mea că trebuie salvată cultura, cultura noastră, naţională şi europeană. Fără ea cădem în barbarie. A investi în cultura umanistă înseamnă a investi în creiere. Cine este mai cult este şi mai eficient. Cine este mai cult are o şansă în plus să fie mai puţin cinic, fiindcă îşi dezvoltă simţul valorilor morale. Totuşi, aşa cum s-a văzut şi în generaţiile anterioare, despre care povestesc, valorile umaniste sunt prea fragile pentru a supravieţui singure.Trebuie promovată solidaritatea, combătut cinismul dominant. Religiozitatea pompoasă şi pur verbală nu serveşte la nimic, este demagogie. Trebuie să crească „omul lăuntric" şi cultura este o cale regală către el. 

Tudor Vianu, un model intelectual

Etică şi cultură 

Criticul literar Tudor Vianu  (1897 - 1964)

Cum aţi caracteriza relaţia dintre dvs. şi tatăl dvs? Cum v-a influenţat paradigma sa intelectuală în timpul vieţii şi după moartea lui?

Un maestru şi un model cultural a fost Tudor Vianu pentru mine, ca şi pentru prietenii mei. În primul rând pentru Matei Călinescu, lui îi este dedicată această carte. Spre durerea mea, nu a mai apucat s-o vadă isprăvită. Dar tatăl meu a rămas în ţară, noi ne-am exilat. Cine a avut dreptate? Nu ştiu. Cred, sper, că şi el, şi noi am procedat bine, deşi diferit. A fost şi pentru unii, şi pentru alţii un fel de-a ne apăra identitatea: el îndeplinindu-şi misiunea de a apăra cultura în condiţii vitrege, noi scăpând dintr-o strânsoare care ar fi sfârşit prin a ne gâtui, cel puţin moral. 

Cât de departe suntem de acest model în zilele noastre? Care mai e apropierea dintre stil şi persoană?

Cultura umanistă bazată pe cunoaşterea limbilor clasice şi moderne, pe frecventarea marilor autori ai trecutului este într-o continuă recesiune. Şi totuşi, acest tip de cultură nu este numai baza educaţiei spirituale, ci şi mijlocul prin care mintea ajunge la o eficienţă superioară pe planul practic. Numai de aceea, şi încă ar fi de ajuns ca umanismul să fie încurajat ca mijloc de creare a elitelor. Dar din exemplele date în „Amor Intellectualis" rezultă că pura educaţie umanistă era o armă prea fragilă în lupta împotriva totalitarismului. Alte valori: solidaritatea, simţul onoarei şi al sacrificiului trebuie să coexiste cu exaltarea culturii. Ceea ce spun era valabil sub comunism, dar este valabil şi astăzi. Fără cultură nu există etică, ne aruncăm cu capul înainte în prăpastie, jefuindu-ne pe noi înşine.

"Tudor Vianu făcea concesii minime. George Călinescu era în acelaşi timp mai conformist."

"Fără cultură nu există etică, ne aruncăm cu capul înainte în prăpastie, jefuindu-ne pe noi înşine."

Colaborator la Europa Liberă

Ion Vianu, la 24 de ani, student la Medicină

Ion Vianu, în vârstă de 76 de ani, s-a născut în Bucureşti.

A urmat studii de filologie clasică, iar ulterior medicina. După ce a emigrat, în 1977, a publicat în străinătate articole şi studii de istoria şi filosofia psihiatriei şi s-a distins ca unul dintre colaboratorii constanţi ai postului de radio Europa Liberă.

Printre volumele sale publicate se numără: „Introducere în psihoterapie" (1975), „Stil şi persoană" (1975, volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), „Amintiri în dialog. Memorii" (în colaborare cu Matei Călinescu, 1994, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Polirom, 1997; ediţia a III-a, Polirom, 2005), Paramnezii (2005), „Blestem şi Binecuvântare" (2007), „Investigaţii mateine" (2008), „Necredinciosul" (2008).

A iniţiat ciclul de romane „Arhiva trădării şi a mâniei", din care a publicat la Editura Polirom „Caietele lui Ozias" (2004) şi „Vasiliu, foi volante" (2006).

„«Arhiva Trădării şi a Mâniei» este un proiect ambiţios, care mă ocupă de zece ani. Este o trilogie despre secolul douăzeci.  Primele două romane au apărut. În cel dintâi, «Caietele lui Ozias», evoc anii '40 şi '50 prin intermediul evenimentelor politice, răscoala legionară, teroarea primilor ani de comunism. În cel de al doilea „Vasiliu, foi volante", povestesc viaţa în spitalele psihiatrice în anii socialismului târziu. Totul este privit din perspectiva unor eroi care trăiesc încă  în postcomunism. Acum scriu partea a treia, în care este vorba de momentul actual", spune Ion Vianu.   

Romanul unei educaţii", cum este subintitulat „Amor intellectualis", editat de curând de Polirom, spune povestea unei maturizări intelectuale şi sentimentale pe fundalul unei epoci tulburi, cea a instaurării şi consolidării regimului comunist. Adolescenţa lui Ion Vianu, cu iniţierile ei - primele beţii, primele experienţe erotice, căutările intelectuale, tensiunea dintre spiritual şi trupesc -, prilejuieşte pagini pe cât de savuroase prin pitorescul lor, pe atât de convingătoare prin francheţe. Treptat, istoria personală se estompează, pentru ca în prim-plan să treacă o altă poveste, dramatică, despre dispariţia unei lumi şi a unei generaţii.

„Mai sunt şi alte lucruri de povestit despre acei frumoşi şi virtuoşi tineri, mai mari sau de o vârstă cu mine, oamenii care mi-au slujit ca exemplu, apărătorii culturii şi virtuţilor în vremuri de restrişte. Mulţi au fost prinşi în menghinile maşinii de zdrobit oameni. Au rămas întregi, aparent. Au rodit, fiecare pe măsura şi după stilul lui. Unii au cedat moral, iar unitatea platoniciană a Binelui, Adevărului şi Frumosului s-a spart. Precum un parfum rar care te îmbată, dar se risipeşte la prima adiere, acea «fragranţă a zeilor» despre care vorbeşte Ovidiu, amor intellectualis, în care au crezut T. şi tinerii săi amici, s-a dovedit o esenţă mult prea subtilă, prea fragilă pentru acea vreme a ruinei cetăţilor".

(Fragment din „Amor intellectuallis", copyright Editura Polirom)