Ioana Pârvulescu: „Niciodată nu ne plătim de tot datoriile morale“

Ioana Pârvulescu

Cărţile bune sunt ca dragostea adevărată, crede scriitoarea, pentru că ştiu totul, suferă totul, cred totul împreună cu tine şi te apără de plictiseală, răul secolului. În cadrul recent încheiatei ediţii a Târgului Gaudeamus, „Cartea întrebărilor“ de Ioana Pârvulescu a fost cel mai vândut titlu al Editurii Humanitas.

În „Cartea întrebărilor", o carte a neliniştirii, se simte o dragoste vie pentru literatură, cea a scriitorului şi cea a criticului literar. Este adevărat?

Mulţumesc pentru această frumoasă formulă, „cartea neliniştirii" (păcat a fost luată deja de Pessoa!) şi pentru aprecieri. O singură obiecţie aş avea, nu sunt „critic literar". Ce-i drept, am făcut cândva, prin anii '90, cronica literară săptămânală şi am rezistat 3 ani în postura de critic, dar era o haină care nu mi se potrivea. Abia am aşteptat s-o schimb. Dar din acest exerciţiu am rămas cu admiraţie pentru critica adevărată care, o spun şi în carte, trebuie să fie senină. În schimb, da, privesc lucrurile cu ochi de scriitor şi, în plus, de om. Fiindcă m-a pasionat mereu jocul acesta de vase comunicante cu multe ţevi transparente: un vas cu un fluid numit carte, un vas cu un fluid numit viaţă, iar între ele nicio barieră, numai câteva filtre.

Să mai adaug că există şi o curiozitate fertilă, în paginile noii dumneavoastră cărţi...

În privinţa curiozităţii, aţi pus punctul pe i, ea a fost generatoarea tuturor cărţilor mele. Fireşte că nu e vorba de curiozitatea de tip privire prin gaura cheii, ci de curiozitatea asemănătoare cu a omului de ştiinţă sau a entomologului care vrea să descopere specii noi. Totdeauna mă poticnesc de întrebări ciudat de simple, dar pe care nu le văd rezolvate în alte cărţi. Nimeni nu-mi explicase vreodată formula „La Bulivar, birjar!", mai precis de ce „cucoanele" nu dau numele bulevardului şi unde doreau să fie duse. Toată lumea vorbea numai despre pronunţie, aici, şi trăgea concluzii despre lipsa de cultură a doamnelor. Şi ştiţi de ce acest gol de informaţie? În contemporaneitatea lui Caragiale nu era nevoie de explicaţii în plus, se sublinia doar ridicolul minunat, delicios, al formulei hibride, nici franţuzeşti, nici româneşti. A venit comunismul şi a şters amintirea serbărilor de 10 mai şi a Bulevardului Elisabeta-Universităţii unde aveau loc. La statui (care acum, vai, au făcut paşi, au plecat la plimbare, ca-n romanul „Orbitor" al lui Cărtărescu, dar, sper că se vor întoarce). Nu mi-a fost greu, cercetând documentele, să descopăr răspunsul la această întrebare. L-am spus mai întâi studenţilor (sunt primii beneficiari ai limpezirilor mele, fiindcă bănuiesc că ceea ce n-am înţeles eu de la început, nu înţeleg nici ei), apoi am scris asta şi în cartea „În Ţara Miticilor". Sau: nimeni nu mi-a explicat de ce într-un volum de poeme cu titluri româneşti, Tudor Arghezi, brusc, dă un titlu nemţesc ca „Morgenstimmung". Ceva cu totul insolit. Am lămurit şi asta, altădată, într-un articol.

Ce fel de întrebări aveţi în noua carte? Tot la fel de simple, încât trecem pe lângă ele fără să le vedem sau ceva mai complicate?

Şi şi. Am încercat să lămuresc, de pildă, un lucru care, tot aşa, mă zgândărea de câte ori îl citeam pe Bacovia sau diverse studii critice despre el: „Ce înseamnă plumb?". De la asemenea întrebări punctuale am ajuns, în „Cartea întrebărilor", la întrebări cu o valoare ceva mai mare de generalitate şi cu acel fior de nelinişte pe care l-aţi sesizat: De ce nu ne plac aceleaşi cărţi? Sau: Ce înseamnă - în arta cuvântului - „malpraxis"? Sau: Erau interbelicii misogini?

Întrebările dumneavoastră iau forma unor scrisori. Cum v-aţi ales destinatarii şi cine sunt ei?

Eu, una, fac parte dintre oamenii care regretă că nu se mai scriu scrisori, scrisori din acelea tradiţionale, scrise de mână, pe care le trimiţi sau le primeşti în plic, în cutia poştală. Ştiţi că în interbelic tramvaiele aveau cutie poştală? În locul ei nu mai e azi nimic care să-ţi provoace o schimbare sufletească, cel mult o reclamă al cărei rost e să te facă să duci mâna la portofel. Şi-atunci mi s-a părut mai uşor să nu vorbesc „la pereţi" despre întrebările mele, ci unei persoane sau chiar unui personaj colectiv: criticii literari, foştii „mei" cenaclişti, studenţii de la Litere. În privinţa destinatarilor individuali, sunt aleşi în funcţie de tema scrisorii, oameni de care mă leagă o carte sau o problemă, foşti profesori, poeţi, prozatori de azi. Numai oameni pe care-i preţuiesc, de la care am învăţat o mulţime de lucruri, cărora cărţile mele le datorează câte ceva. Niciodată nu le spunem îndeajuns mulţumesc celorlalţi, niciodată nu ne plătim îndeajuns datoriile morale. Vorbesc despre mine, dar, dacă se simt şi alţii vizaţi, cu atât mai bine.

„Cărţile mai au multă putere"

Epistola adresată lui Andrei Pleşu vine şi cu neliniştea faţă de o stare de fapt: în lumea noastră, răul joacă rolul principal lăsând binele „să facă figuraţie". Spuneţi că literatura „poartă o răspundere". Ce putere/i mai are literatura în societatea românească, să spunem?

Sigur că mai are puteri. Chiar dacă ar fi ca-n romanul lui Bradbury, „Fahrenheit 451" (este temperatura la care ard complet cărţile, echivalentul a 232,77 grade Celsius) şi cărţile ar dispărea, omenirea le-a învăţat deja pe dinafară, ca să mă exprim metaforic. N-am nicio îndoială că în genele noastre e o mică modificare datorată cărţilor, care va fi cândva descoperită de biochimişti. Iar dacă nu e în genele trupului, e în cele sufleteşti, psihice. Noi suntem formaţi de cărţi, iar mai nou şi de filme, dar de cărţi suntem formaţi de mii de ani, de filme doar de o sută, e o mare diferenţă. Filmele, la rândul lor, sunt formate şi au crescut din cărţi, din tablouri etc. Nu mă îndoiesc: cărţile mai au multă putere. Nu avem întotdeauna conştiinţa acestui fapt - sunt oameni care au învârtit cinci cărţi toată viaţa şi n-au apucat să le citească  - dar lumea în care trăiesc şi ei, educaţia pe care au primit-o, în sensul cel mai larg şi mai înalt al cuvântului, tot din cărţi vine.

Daţi-mi voie să vă adresez întrebarea pe care dvs. i-o adresaţi Adrianei Bittel în ultima epistolă: (Mai) Sunt cărţile în stare să ne consoleze?

Cred că în momentele de maximă fericire sau de maximă nefericire nu poţi nici citi, nici scrie. Bine, la fericire nici n-are importanţă, dar la nefericire are. Din păcate, în asemenea momente, nimic nu ajută, doar timpul, cu greu, cârpăcind rănile, dar nu făcându-le să dispară. Însă, în rest, cartea e cel mai bun şi mai inocent drog, medicament, calmant şi chiar, în sensul bun al cuvântului, somnifer. Nu pentru că te plictiseşte, ci pentru că te consolează, spală urâţenia câte unei zile, ura şi violenţa venite peste tine, adesea tocmai când ai mai multă nevoie de un balsam pentru durerile proprii. Clişeul cu cartea-prieten nu-i o vorbă goală, fiindcă ele, cărţile, nu ştiu să trădeze, nu sunt egoiste, nu te oropsesc, nu-ţi fac reproşuri nemeritate (şi nici măcar meritate). Sunt ca îngerii, nu au nevoie să le explici nimic, ştiu totul, suferă totul, cred totul împreună cu tine. Te apără. Şi apără de răul secolului: plictiseala.

Ioana Pârvulescu, sub soarele Atenei Foto: Arhiva personală

Un roman înseamnă sa treci Canalul Mânecii înot

În ce măsură este titlul „Cartea întrebărilor" o antifrază? Volumul cuprinde şi numeroase răspunsuri.

Probabil că este în aceeaşi măsură şi o carte a întrebărilor şi una a răspunsurilor. Eu am dat acolo răspunsul meu, dar întrebările sunt adresate nu numai destinatarilor, ci şi tuturor cititorilor. Aşa că, în orice caz, „Cartea întrebărilor" are 250 de pagini, dar „Cartea răspunsurilor" ascunsă în ea are mult mai multe, e ca un tablou de Escher, spaţiile ei sunt stranii, fiecare text se deschide spre şi face legătura cu un loc al cititorului.

De fapt, cum s-a născut această carte, având în vedere că urmează după romanul „Viaţa începe vineri"?

Părerea mea e că nu se pot scrie romane pe bandă rulantă. Mulţi romancieri foarte buni scriu şi îşi transformă arta în reţetă. Un roman e ca şi cum ai trece înot Canalul Mânecii, trebuie în primul rând să aduni carne, „grăsime", ca să nu îngheţi, şi pentru asta e nevoie de timp. Şi trebuie să dai timp şi personajelor abia create să intre în lume, să se adapteze la lumea cititorilor. De aceea mă odihnesc după ficţiune într-o carte de scrisori, care vin firesc pe gândurile mele din viaţa cotidiană despre cărţi. Între timp aspir multă realitate care sper că se va coagula cândva într-un roman. Mi-aş dori asta.

În căutarea plăcerilor din cărţi, exploraţi zone cât se poate de diferite. Cu care dintre ele aveţi cele mai multe afinităţi?

Cu toate. Eu am început prin a citi masiv literatură şi eseistică universală. Şi în facultate se întâmpla la fel - deşi am făcut română-franceză - şi asta se vede şi în ciudăţenia de a-mi fi dat diploma pe Thomas Mann (sigur, cu un subiect de teorie literară, în urma unui opţional cu Gelu Ionescu, dar era ciudat la cineva care terminase română principal). După aceea însă m-am putut întoarce cu mare poftă şi nesilită de nimeni spre literatura română. Şi, având acum un termen de comparaţie solid, cred că i-am putut cântări destul de bine valorile.

Ca insider, cum vă pare literatura română a ultimului deceniu? Plusuri şi minusuri.

E vie şi asta e tot ce contează. Se scrie mult, se publică mult, mulţi perseverează în greşeală. În rest, ce-o să fie, o să se aleagă, încă nu ne putem da seama. Totuşi, dacă e să compar cei 20 de ani scurşi din 1990 încoace cu cei 20 de ani interbelici, stăm mult mai rău. Atunci, în cei 20 de ani dintre războaie s-a atins cel mai înalt nivel al literaturii române, şi în poezie, şi în proză. Erau lucruri multe şi mai toate bune. Chiar literatura de raftul al doilea atinsese un nivel bun.

Un roman propriu, o altă viaţă

Ce cărţi aveţi pe noptieră şi ce aşteaptă pe masa de lucru?

Staţi să mă uit, că e un teanc cât toate zilele: Walter Benjamin, „Copilărie berlineză la 1900", Monica Lovinescu, „Jurnal esenţial" - vă rog mult să-l citiţi, este o experienţă de lectură teribilă, un om luminos, cu un destin ieşit din comun, apoi Livius Ciocârlie, „Cartea cu fleacuri", am terminat-o mai de mult, dar o ţin încă să mai caut prin ea, mai multe volume de Rilke, astea stau cam tot timpul cu mine, Radu Paraschivescu, „Fluturele negru", despre Caravaggio, şi-apoi cărţile mele pentru cursuri, pe care nu vi le mai înşir. Cât despre masa de lucru, în sensul în care vreţi să ştiţi dv., nimic început. Dar aş vrea să apuc să scriu o carte despre doi poeţi, Barbu şi Arghezi, şi abia, abia aştept să mai intru o dată într-un roman propriu ca-ntr-o altă viaţă. Că asta e uneori destul de apăsătoare. Dar nu mă grăbesc, aştept să-mi deschidă uşa.

În încheiere, o întrebare inevitabilă: Ce carte aţi lua pe o insulă pustie?

Aş lua cartea nescrisă, pe filele albe ale căreia să tot nasc, în lungile zile de singurătate, oameni şi lumi. Acolo, pe insula pustie, aş avea nevoie să umplu golul. Aici, pe insula asta aglomerată care e Bucureştiul, scriu pentru ceilalţi, iar uneori, ca în cazul „Cărţii întrebărilor", citesc pentru ceilalţi, dar acolo aş scrie pentru mine, ca să-mi treacă de urât. Aşa a spus şi Arghezi, spre sfârşitul vieţii, că a tot înnegrit filele ca să-i treacă de urât. Eu scriu ca să le treacă de urât altora, dacă se poate, fiindcă mi se pare că plictiseala e o boală tot mai răspândită. E un fleac, poate, ce fac eu, dar e singurul pe care am putut să-l inventez, deocamdată.

Răul în faţă, binele în spate

„Cât timp miza omului era binele, specularea răului era câştigătoare şi, prin constrast cu fila albă, vizibilă. Acum, miza s-a schimbat pe rău. Fila lumii fiind aşadar întunecată, scrisul „cu bine" cred că are şanse mai mari să se vadă. O să risc o previziune estetică: nu mai departe decât peste una-două generaţii, plictisiţi de atâta violenţă, răutate, mizerie, pornografie, înjurături şi murdărie exhibate, oamenii vor redescoperi valorile pozitive şi le vor acorda întâietate. Înseamnă asta ignorarea răului, ascunderea lui sub covor? Cu siguranţă că nu, mecanica raporturilor bine-rău e prea complicată şi prea uşor interşanjabilă pentru ca vreunul dintre ele să poată fi eliminat. Ceea ce observ eu în tendinţele lumii de azi (şi ale lumii cărţilor de azi) e tocmai operaţia contrară: ascunderea sub covor a binelui, ca pe o murdărie. Există nenumărate scuze ale celor care au devenit impermeabili la bine: să fie informaţi, să fie pregătiţi, să fie realişti. (...) Oamenii care văd răul şi-l arată cu degetul - şi e bine că o fac! - trebuie să fie în acelaşi timp oameni capabili să vadă binele şi să-l arate cu degetul. Cei care critică cu glas puternic sunt credibili doar când au şi o altă voce, la fel de puternică, şi anume pe cea a admiraţiei, a entuziasmului. Când te lupţi cu demonii trebuie să te poţi lăsa locuit de zei. Dar asemenea oameni sunt rari."

(Fragment din volumul „Cartea întrebărilor", de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas)

Douăzeci de ani de scris

Ioana Pârvulescu este profesor de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi colaborator permanent al revistei „România literară", unde este titular al rubricii săptămânale „Cronica optimistei". Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi, de asemenea, membru al grupului de cercetare a gândirii şi culturii secolului al XVII-lea de la New Europe College. Afiliată la Asociaţia Internaţională a Criticilor Literari şi membru fondator al Societăţii de Comparatistică din România, Ioana Pârvulescu a debutat ca scriitoare acum două decenii, în 1990, cu volumul de poezie „Lenevind într-un ochi", publicat de Editura Eminescu. Au urmat mai multe volume de studii literare:  „Alfabetul doamnelor" (1999); „Prejudecăţi literare" (1999); „Întoarcere în Bucureştiul interbelic" (2003, 2007); „În intimitatea secolului 19" (2005); „În Ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale" (2007, 2008); „Întoarcere în secolul 21" (2009).

Anul trecut, Ioana Pârvulescu şi-a publicat romanul de debut, „Viaţa începe vineri". Cel mai recent volum al autoarei este „Cartea întrebărilor" şi a fost lansat săptămâna trecută la Târgul Internaţional Gaudeamus - Carte de învăţătură. În cele 24 de epistole destinate unor personalităţi din cultura română contemporană, scriitoarea pune sub lupă probleme de teorie, istorie şi critică literară. Printre destinatari se numără Nicolae Manolescu, Dan C. Mihăilescu, Paul Cornea, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Adriana Babeţi. Întrebările pe care se construiesc scrisorile vizează deopotrivă literatura română şi literatura universală, ultima parte a volumului purtând titlul „Întrebări legate de carte şi viaţă".