„În ziua de astăzi, dacă eşti sensibil, poţi părea prost“
0
Unul dintre cele mai importante nume ale baletului românesc, Alin Gheorghiu vorbeşte despre tendinţa omului contemporan către desensibilizare şi despre nevoia de emoţie
Alin Gheorghiu este şeful Companiei de balet a Operei Naţionale Bucureşti (ONB) şi unul dintre cei mai cunoscuţi balerini români, cu o carieră importantă atât în România, cât şi în afară. A fost mulţi ani prim-solist al ONB şi solist al Landestheater Salzburg. A fost invitat ca solist în mai multe ţări şi a interpretat roluri importante în spectacole precum „Lacul lebedelor", „Giselle", „Romeo şi Julieta", „Don Quijote" sau „Baiadera". Despre ceea ce se întâmplă în acest moment în lumea baletului din România, despre probleme şi vise, despre amintiri din alte vremuri şi despre „zăpezi de altădată" am stat de vorbă cu balerinul Alin Gheorghiu, care crede că prin dans omul are acces la lumi superioare...
„Weekend Adevărul": Cum găseşte Opera Naţională din Bucureşti acest nou început de stagiune?
Alin Gheorghiu: Într-o situaţie destul de dificilă... Sunt costuri enorme pentru întreţinerea acestei instituţii care se află într-un stadiu destul de mare de degradare, nu s-au mai făcut reparaţii pentru că am aşteptat fondurile pentru reconstrucţia mare. Ea funcţionează din 1953 şi acum suntem în situaţia în care totul e înfundat, plouă în scenă, e mucegai, firele electrice şi caloriferele sunt vechi, totul este foarte vechi. Costurile sunt din ce în ce mai mari şi bugetele din ce în ce mai mici. Şi, totuşi, trebuie să funcţionăm...
Şi situaţia asta întunecată afectează calitatea producţiilor?
Afectează totul. Din încasări va trebui şi să ne autofinanţăm, şi să reconstruim. Nu mai putem să dăm prime, nu mai putem să plecăm mult timp în turnee etc.
Autofinanţarea nu este normală în economia de piaţă?
E normală, dar în condiţii normale... Să fie nevoie să iei bani din încasări ca să-ţi plăteşti aceste cheltuieli şi oamenii să rămână descoperiţi, asta nu mai e normal. Pentru invitaţi găseşti greu bani, pentru premiere găseşti greu bani, pentru mărirea salariilor nu mai găseşti deloc bani, iar oamenii trebuie să facă mereu şi mereu eforturi şi asta fără vreo mulţumire...
Eforturile nu stimulează performanţa?
Nu tocmai... Lucrurile s-au degradat faţă de perioada când tata era prim-balerin aici şi s-a ajuns la situaţia asta în care salariile sunt din ce în ce mai mici, banii din ce în ce mai puţini, motiv pentru care am putut face o singură premieră de balet, „Don Quijote". Am vrea să facem „Lacul lebedelor", dar e un spectacol mare, înghite fonduri multe. Am vrea să aducem premiere, oameni noi, dar şi asta costă destul de mult.
Dacă ar fi să facem o comparaţie cu ceea ce se întâmplă în ultimii ani în teatru, e evident că în România a avut un impact mult mai mare decât au baletul şi opera. De ce acestea au pierdut startul?
E simplu. Întotdeauna teatrul şi cuvântul au fost mult mai penetrante. Teatrul (cuvântul) ajunge la sufletul omului mult mai repede, pe când în cazul baletului, al operei, trebuie să cunoşti un anumit limbaj. Trebuie să ştii, să ai o anumită cultură a limbajului coregrafic... Ceea ce nu înseamnă că la teatru nu e necesară această cultură, dar acolo înţeleg chiar şi oamenii mai puţin pregătiţi în această direcţie.
Aş putea fi de acord cu dumneavoastră în ceea ce priveşte impactul cuvântul şi forţa teatrului, dacă această situaţie ar fi valabilă în toată lumea. Ceea ce nu se verifică. Este specifică mai degrabă României...
Dar şi la noi opera are impact mare. Există iubitori de operă şi de balet. Însă, în continuare, părerea mea e că baletul nu este pentru oricine... trebuie să vrei să înţelegi, să îţi doreşti.
Cât de greu e să fii balerin în România anului 2012?
Nu este uşor, salariile sunt foarte mici, eforturile şi sacrificiile, enorme. Dar noi ne-am apucat de meseria asta din pasiune. Ştiam că nu e la fel de bine remunerată ca altele. Iar dacă pasiunea, pe drumul ei, a întâlnit şi o componentă materială, o recunoaştere, cu atât mai bine...
Care sunt problemele cele mai mari cu care se confruntă un balerin, baletul, în momentul ăsta? Dincolo de acelea financiare?
Păi, de-acolo porneşte cam totul... Pentru că, dacă nu ai bani, nu poţi produce premiere noi, nu ai costume în care să te simţi şi să arăţi bine, nu poţi să ai decoruri frumoase. Dacă nu atragi cu lucruri noi, nu vine public şi nu poţi să-ţi desfăşori corect activitatea. Nu poţi să-ţi cumperi medicamente dacă ai dureri sau dacă trebuie să faci un tratament, nu poţi să-ţi întreţii familia din 700-800 mergând până la 1.200-1.500 de lei, cât câştigă, cu un program draconic, un balerin. Desigur, toate marile nume, toţi politicienii, toţi sunt prietenii operei.
E superb, dar... cum noi nu producem rulmenţi sau cauciucuri, ca să fie produse vandabile şi să poţi lua un comision, cui îi pasă cu adevărat?! Noi producem spirit şi încărcăm omul, tocmai ca să nu vină să arunce cu Cocktailul Molotov în sediul Guvernului. Eu aşa cred. Că un om care vine la operă n-o să fie acelaşi cu cel care aruncă cu Cocktailul Molotov în sediul Guvernului sau în orice alt sediu. E un om care se preocupă de calitatea spiritului său.
Aţi dansat pe mari scene din afară. Cât de diferit e publicul de acolo de cel de aici?
Diferit nu e. Şi-acolo, şi aici sunt iubitori şi cunoscători. Publicul nostru fidel e unul cunoscător. Dar, vă daţi seama, să dea câte 50 de lei soţul cu soţia, practic 100 de lei pentru un spectacol, când salariile şi pensiile sunt cele care sunt, e complicat... Vrem să atragem tinerii. Iar spectacolele pentru copii au un mare impact: „Albă ca zăpada", „Frumoasa din pădurea adormită", „Spărgătorul de nuci".
Şi ce faceţi concret ca să-i atrageţi pe tineri spre operă?
Nu putem să ne facem publicitate foarte mare... Ministerul Culturii nu ne dă voie, că intrăm în nu ştiu ce conflict de interese. Dar încercăm, din cât putem, să reaprindem lumina aceea, de căutare, de introspecţie, asupra a ceea ce-i e necesar psihicului ca să se hrănească. Omul intră în cotidian, caută să facă numai bani, dar uită să mai citească o carte, să mai meargă la un spectacol... Ceea ce creează un alt tip de om, care ar putea fi nu periculos, dar un pic prea dur. Pentru că, în ziua de astăzi, dacă eşti sensibil, poţi părea prost. E o tragedie!
Şi totuşi, cum atrageţi publicul dinspre sălile de teatru spre Operă?
Numai prin calitate. Am făcut audiţie internaţională pentru prima dată, ne-am deschis către Occident şi ăsta este mesajul principal pe care vreau să-l dau. Colaboratorii străini bineînţeles că sunt plătiţi ceva mai bine decât cei români. Sunt obligaţi de către statul român să îşi declare drepturile şi să demonstreze că au cu ce să trăiască în ţară. Salariul minim net pe economie, fluctuabil, este de 1.556 de lei. Apoi trebuie să îşi plătească şi chirii la apartamente etc. Trebuie încurajaţi. Fără ei, nu ştiu cum ne-am desfăşura activitatea. Căci ceea ce vine din urmă, din păcate, nu este încurajator.
E o problemă cu şcoala?
Trebuie mai mulţi copii selecţionaţi, care să vină la balet. Şi dacă viitorul este aşa cum este, nu e deloc uşor. Ne dorim să facem o academie a noastră, o academie de balet a Operei Naţionale, unde balerinii noştri care nu mai pot dansa să vină şi să ţină cursuri. Sunt pasionaţi şi fideli şi nu ar fi decât un câştig.
Dumneavoastră v-aţi îndemna copilul să facă balet, în aceste condiţii?
Eu mi-aş dori ca Iulia să facă balet, dar baletul nu e pentru ea, cred... Ea, de exemplu, nu suportă durerea şi mi-am dat seama că se chinuie. Sunt alţi copii, însă, care, deşi îi doare, vor asta. Trebuie să suporţi durerea, să ai pragul de suportabilitate al durerii ridicat.
Dumneavoastră de ce v-aţi apucat de balet?
Mama pictoriţă, tata, balerin... Am văzut şi am trăit în Operă de la 2 ani şi jumătate. Mi-a plăcut dansul de când am deschis ochii şi am realizat ce e acolo, de când l-am văzut pe tata dansând în „Cocoşatul de la Notre Dame". Dar atunci erau alte vremuri... Nu aveai în ce să te refugiezi. Şi din doi artişti nu putea să sară aşchia prea departe. Plus că mie mi-a plăcut durerea şi să mă lupt cu ea. Balerinii chiar trebuie să aibă această toleranţă la durere, pentru că te doare în permanenţă tot.
Cum arătau atunci culisele? Sala?
Astea nu s-au schimbat. Dar s-a schimbat foarte mult energia. Energia artiştilor, a maşiniştilor, a tuturor. Tot. Chiar dacă unii dintre ei lucrează şi acum. Atunci, totul conducea către înălţător. Toate spectacolele erau superbe, grandioase... Şi acum sunt, dar ajungi la ele altfel. E alt tip de energie. După Revoluţie ne-a fost foarte greu, am fost o generaţie sacrificată. Toate acele schimbări ne-au afectat şi pe noi. Afară se trăgea şi era Mineriadă, iar eu aveam spectacol. Nu avea cum să nu mă afecteze.
Ce anume lipseşte acum din acea energie?
Implicarea şi pasiunea sunt şi acum. Dar remarc o tehnicizare foarte mare. Înainte se mergea mult pe partea artistică, pe emoţie, pe a transmite... Acum, se merge mult pe tehnică şi mişcările au devenit un pic robotizate, fetele au mişcări mai puţin feminine.
Se leagă într-un fel de robotizarea societăţii...
Sigur. Totul devine mai schematic. Publicul poate că nu va simţi foarte mult şi poate chiar o să-i placă.
Şi atunci, nu poate fi o formă de evoluţie, în fond, în ton cu societatea?
Eu, unul, n-o văd o formă de evoluţie, atâta vreme cât balanţa perfecţiunii unui dansator - adică latură artistică 50 la sută, tehnică 50 la sută - este ruptă.
V-aţi simţit vreodată tentat să lăsaţi totul şi să o luaţi în altă parte de la capăt, cu altceva?
Nu. Pentru că sunt un tip ambiţios şi nu cedez uşor. Nu cred că am abdicat vreodată de la ceva ce mi-am dorit cu adevărat. Şi merg în continuare pe acelaşi principiu. Momente de dezamăgire au fost. Dar astea te ambiţionează să mergi mai departe. De altfel, este greu să te laşi de balet după o viaţă. De-asta am şi vrut să mă opresc acum, ca să nu sufăr şi mai mult, mai târziu. Pentru că am fost pasionat şi am dat totul pe scenă şi vreau ca publicul să rămână cu imaginea asta. Dar e, într-adevăr, un moment de răscruce...
Personal, credeţi că dansul poate transmite mai mult decât cuvântul?
Cuvintele sunt mai puternice decât o bombă atomică, ştim asta. Dar, ca instrument de comunicare, cuvântul e mai facil, îl spui de la 2 ani. Dansul, mişcarea sunt o expresie a ceea ce trezeşte muzica în tine. De ce ajungi să dansezi? Când asculţi o muzică frumoasă, care-ţi spune ceva şi care te face, dintr-o poziţie nemişcată, să te mişti. Asta înseamnă că muzica respectivă - care poate fi un val, o pasăre, o tobă, o orchestră sau chiar o muzică interioară, ca în dansul contemporan - te face să te exprimi. Dansul este mai subtil şi cuprinde toate artele... Iar pe scenă trebuie să ai o memorie de elefant. Şi, faţă de teatru, nu-ţi suflă nimeni din cuşca sufleurului. Este cea mai complicată şi matură dintre toate artele. Pentru că moare în secunda în care a fost creată. Nu o poţi duce la desăvârşire, dar dacă nu te antrenezi la fel mâine şi poimâine, poţi să cazi în fund şi distrugi tot. O dată dacă ai greşit, s-a terminat. Impactul greşelii e foarte puternic şi creează şoc. Iar revenirea este extrem de grea.
De ce vă era frică pe scenă?
Bineînţeles că ţi-e frică să nu ratezi, să nu greşeşti. Sentimentul ăsta de a dansa într-un hău imens, negru, unde nu vezi nimic şi nu ştii unde eşti te face să-ţi doreşti să fii foarte cerebral. Şi sute de ochi aţintiţi asupra ta, care îţi vânează orice greşeală. Însă, dacă eşti foarte cerebral şi-ţi controlezi perfect mişcările, atunci ţi se taie sentimentul abandonării, al pasiunii totale. Şi nu mai dansezi cu risc, dansezi egal. Corect, cinstit, nu greşeşti... Şi publicul vede acelaşi lucru. Eu nu am fost de principiul ăsta. Eu m-am abandonat de fiecare dată, la fiecare spectacol... Am vrut să dau totul pe scenă, cu orice risc.
Care ar trebui să fie calităţile unui bun dansator?
Să fie talentat. Talentul face diferenţa. Dar trebuie să fie dublat de muncă, de voinţă, de abnegaţie şi de seriozitate. Şi apoi, trebuie să fie un bun partener.
Ce e baletul pentru dumneavoastră?
Este o modalitate de a trăi. Te modifică şi te face altfel...
"Nu poţi să-ţi întreţii familia din 700-800 mergând până la 1.200-1.500 de lei, cât câştigă, cu un program draconic, un balerin."
"Mi-a plăcut dansul de când am deschis ochii şi am realizat ce e acolo, de când l-am văzut pe tata dansând în «Cocoşatul de la Notre Dame»."
Una din două
Muzică sau cuvânt?
Muzică.
Zi sau noapte?
Zi.
Viitor sau trecut?
Cine cunoaşte trecutul trăieşte în prezent corect şi poate controla viitorul.
A reuşi sau a încerca?
A reuşi.
Bucureşti sau Salzburg?
Bucureşti.
„Lacul lebedelor" sau „Romeo şi Julieta"?
„Giselle"...
Zăpadă sau ploaie?
Niciuna. Cald!
Mare sau munte?
Munte.
A citi sau a scrie?
A citi.
A povesti sau a asculta?
A asculta întâi. A povesti, apoi.
CV: O viaţă în paşi de dans
Numele: Alin Gheorghiu
Data naşterii: 1 aprilie 1973
Studiile şi cariera:
- În 1992, a absolvit liceul de coregrafie „George Enescu" din Bucureşti.
- În 2001, a absolvit secţia de Coregrafie a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti.
- În 1993, a devenit prim-solist al Operei Naţionale din Bucureşti, iar în 2007, după o perioadă petrecută ca solist la Landestheater Salzburg, în Austria, a revenit ca prim-solist în România.
- A dansat în spectacole precum „Lacul lebedelor", „Baiadera", „Romeo şi Julieta", „Giselle", „Anna Karenina".
- În prezent este şeful Companiei de balet a Operei Naţionale Bucureşti.
- În 2004, a fost distins cu Meritul Cultural în grad de Cavaler de către Preşedintele României.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
