Gheorghe Iancu: Întoarcerea dansatorului

Unul dintre cei mai celebri balerini de origine română ai lumii se reîntâlneşte cu o mare coregrafă, Miriam Răducanu, într-un spectacol istoric despre viaţă, vulnerabilitate şi regăsire, care va fi difuzat de TVR Cultural în acest weekend, sâmbătă seară, de la ora 21.45.

14 ianuarie, ora patru după-amiaza. Studioul 3 al Televiziunii Române e luminat de câteva reflectoare. Balerinul Gheorghe Iancu intră dintr-o laterală a halei ample. Ochii sunt machiaţi cu gri închis, iar nasul cârn şi buzele pline îl fac să pară un copil-bărbat. Umbrele fardului de pe pleoape întăresc privirea înflăcărată de aventurier romantic.

Cinci ani de absenţă de pe scenă

Are 55 de ani. De mai bine de 30 de ani dansează: balet clasic şi contemporan - de la  Bach, la Peter Gabriel. De cinci ani, însă, din cauza vârstei, Gheorghe Iancu n-a mai dansat niciodată.

Filmarea pentru care se pregăteşte e spectacolul „Fotograme în mişcare", conceput de coregrafa Miriam Răducanu, ale cărei lucrări sunt echivalentul unei Pina Bausch ca notorietate. În afară de Gheorghe Iancu, Răducanu l-a avut ca discipol şi pe Gigi Căciuleanu. Coregrafa a fost sursă de inspiraţie pentru cei doi, profesional, dar şi prietenă, mamă. „Fotograme în mişcare" e unul dintre momentele când Răducanu i-a venit în întâmpinare lui Gheorghe Iancu.

După cei cinci ani de absenţă de pe scenă, Iancu a făcut o depresie - „e normal să fii deprimat, fiindcă mintea şi corpul tău au fost o viaţă antrenate să danseze, iar acum s-au oprit brusc", i-a spus Miriam Răducanu. Şi-a avut ideea să adapteze coregrafia spectacolului „Gente di Miriam"/„Universul lui Miriam" în care Iancu dansa în urmă cu 20 de ani, la celebrul Teatrul Mic din Milano. Era un spectacol pentru care, atunci, Gheorghe Iancu negociase la sânge cu Giorgio Strehler, directorul teatrului milanez şi unul dintre revoluţionarii artei contemporane: să aducă pentru prima dată dans pe scena teatrului, într-un spectacol dedicat lui Miriam Răducanu şi coregrafiat de ea.

Acum Miriam Răducanu a recreat „Fotograme în mişcare", spectacol televizat, filmat integral în studiourile TVR, sub direcţia regizorală a lui Andrei Măgălie, o înşiruire de cinci coregrafii despre regăsire, inspiraţie, vulnerabilitate şi, uneori, despre ironia clovnerească a vieţii. Dintre cele cinci dansuri - fragmente din „Gente di Miriam", două sunt solouri ale lui Gheorghe Iancu - exact ca în spectacolul iniţial, iar în celelalte - compoziţii de grup în forma originală -, Iancu o are ca parteneră pe Corina Dumitrescu, prim-balerină la Operă. Miriam Răducanu a lucrat zi de zi, timp de două luni şi cu ea, şi cu Iancu ca să-i pregătească pentru filmare.

A dansat la Scala din Milano şi Covent Garden

Gheorghe Iancu a studiat coregrafia la Bucureşti cu Constantin Marinescu şi Miriam Răducanu. După ce a părăsit ţara şi s-a stabilit în Italia, în 1986, a lucrat sub îndrumarea unor mari balerini ruşi, Semionov de la Teatrul Balşoi şi Omrihin de la Teatrul Mariinski. De la debut - avea 18 ani -, în „Lacul lebedelor" pe scena Operei bucureştene, Gheorghe Iancu a interpretat mii de roluri - de exemplu, a dansat peste 400 de reprezentaţii doar în „Giselle", în diferite coregrafii. Iar întâlnirea cu Carla Fracci - una dintre stelele internaţionale ale baletului anilor '80 -, i-a adus recunoaşterea mondială. Împreună au interpretat pe cele mai notorii scene din lume: la Scala din Milano, Covent Garden, Balşoi, Opera din Berlin, Roma şi Rio de Janeiro, Teatrul La Fenice din Veneţia. Au fost în marile festivaluri: Spoletto (Italia), dar şi la Paris, Tokio sau Osaka.

S-a întors de câteva ori în România, unde a şi montat, în calitate de coregraf. În 2002, a adus la Opera din Bucureşti spectacolul „Femei", pentru care a semnat coregrafia şi regia şi care a fost iniţial prezentat pe scena Teatrului Maggio Musicale Fiorentino din Florenţa, fiind distins cu premiul „Danza & Danza".

În studioul întunecat al TVR, Gheorghe Iancu repetă introvertit paşii unuia dintre dansurile solo pe care urmează să-l înregistreze - „Gânduri", pe Beethoven. Poartă o salopetă împletită din lână, neagră cu dungi galbene, iar nişte căşti argintii, mari îi acoperă în întregime urechile. Ascultă muzică fără legătură cu ce urmează să danseze - poate fi Lady Gaga, Amy Winehouse ori o bucată din Şostakovici. E felul lui de a se concentra pe mişcare în momentele de tensiune şi de stres. Ştie că dansul pe care urmează să-l interpreteze - coregrafia e aceeaşi ca în urmă cu 20 de ani - capătă o nouă semnificaţie astăzi, în contextul personal al revenirii. Îl face să se reîntâlnească cu sine: cel din prezent faţă în faţă cu cel din trecut.

O luptă cu el însuşi

„Nu-l ţineţi aşa mult în picioare", se aude vocea blândă a lui Miriam Răducanu, care stă elegantă pe o canapea de unde poate coordona totul - vede şi scena, şi filmarea de pe monitoare. Ca dansatoare la rândul său, cunoaşte bine presiunea gleznelor prea încordate.

Iancu s-a dezbrăcat de salopetă şi e într-o cămaşă şi-n pantaloni albi din bumbac. Când primeşte semnul regizorului, se aşază pe jos - spatele perfect drept, picioarele întinse; trupul formează un unghi de 90 de grade, mâinile se odihnesc în poală, haloul de lumină alburie al reflectorului îl încercuieşte. Se aude sunetul grav al viorilor din deschierea celei de-a doua părţi a Concertului nr. 4 de Beethoven. Îl urmează pianul, ca într-un du-te vino despre durere şi pace.

„Gata, Iancuşorule, ai îngheţat în clipa asta! Eşti o bucată de gheaţă!", îi spune Andrei Măgălie alintându-l şi pregătind filmarea. Pe fundal apare o imagine sepia cu Gheorghe Iancu, cel din urmă cu 20 de ani, în spectacolul „Gente di Miriam" - imaginile provin de pe o casetă VHS a unuia dintre spectatorii care au primit acordul să filmeze spectacolul la Milano - , exact în aceeaşi poziţie. Pentru câteva secunde, cei doi Iancu stau aşa, nemişcaţi, expuşi în toată încordarea şi pentru că muşchii vibrează, induc vulnerabilitatea.

Pe măsură ce pianul capătă intensitate, Iancu se ridică. Mişcările lui sunt când rapide şi ample, energice - aproape că aleargă pe suprafaţa de dans, când joase, retrase. Dansul arată ca o luptă cu el însuşi, o alternanţă între forţă şi fragilitate. Se opreşte, sprijinindu-se într-un singur genunchi, cu braţele puternic fandate spre spate şi capul ridicat şi, în timp ce ochii fixează un punct imaginar în tavanul studioului, trupul vorbeşte despre dorinţă şi demitate. Gheorghe Iancu pare că aşteaptă ca, de undeva de sus, să vină puterea. Sau inspiraţia.

„Orice i-aş spune corpului meu, face tot ce vrea"

„Dansul pe Beethoven e bucata mea preferată", povesteşte în cabina lui, într-o pauză. Poartă din nou salopeta împletită, iar câinele său Gigi, un Russell Terrier în vârstă de 13 ani, „crescut la Veneţia", îi sare în braţe şi i se lipeşte la piept. „Este un dialog cu o entitate care trebuie să existe undeva - nu vreau să-i dau un nume, în română, de exemplu, se numeşte Dumnezeu -, e această căutare pe care o avem cu toţii câteodată a luminii care să ne inunde".

Semnificaţia dansului e şi mai puternică proiectată pe conflictul dintre minte şi trup în cazul unui balerin. La 55 de ani e greu să-ţi mai faci corpul să te asculte, să execuţi tehnic, cu detentă, piruetele sau săriturile care te-au făcut celebru. „Orice i-aş spune corpului meu, el face tot ce vrea. Nu mai am disciplina pe care o aveam când eram tânăr. Nu mă mai antrenez în fiecare zi, deci corpul meu suferă; nu mai are aceeaşi agilitate", explică Iancu, vocea lui fiind uşor îngroşată de cei 41 de ani de fumat.

„După ce n-am mai dansat, nu aplauzele îmi lipseau. Îmi lipsea emoţia de dinaintea unui spectacolul. Golul pe care îl simţeam după, descărcarea pe care o aveam, fizic şi nervos, prin mişcare. Până să vină doamna Miriam cu ideea acestui spectacol, închisesem capitolul dansului. Deşi un dansator moare dansator, nu poate să fie altceva." 

Mama l-a visat balerin 

În copilărie, mama, cu gândul idealist al unei vieţi mai bune sub comunism, l-a luat din spatele blocului, într-o după-amiază de august când juca fotbal, şi-au mers să dea probe pentru admitere la Liceul de coregrafie. „Şase luni după ce intrasem am plâns, mă durea tot corpul de la exersat." Iancu rememorează cum, din cauza emoţiilor, mama n-a vrut să fie în sală la debutul din „Lacul lebedelor", pe scena Operei de la Bucureşti. „Nici nu i-am spus că urma să dansez.

Dar ea ştia totul, îşi luase bilet şi a fost să mă vadă. Nu mi-a spus nimic până am ajuns acasă. Mă aştepta cu o ciorbă. Salopeta cu care sunt îmbrăcat acum e făcută de ea din resturile de la jambierele cu care repetam. De fapt, e a doua, prima a început să se destrame, dar o mai am şi acum, stă împăturită în dulap."

Îşi mai aminteşte şi de lecţia învăţată la 14 ani de la Miriam Răducanu. „Eram la un atelier şi ne-a cerut să improvizăm, să-i arătăm prin mişcare reacţiile pe care le avem când privim nişte tablouri. De ruşine, toţi elevii s-au ghemuit pe jos. Eu m-am aruncat." A fost momentul când a înţeles că în dans nu contează numai curăţenia tehnică, săriturile, piruetele, ci şi ce vrei să povesteşti.

Se opreşte şi-i spune lui Gigi: „Hai să te scot afară!". Câinele îi sare vesel din poală, mişcându-şi coada. Gheorghe Iancu îşi pune peste salopetă o geacă neagră şi ­se-ndepărtează, cu Gigi sărind în dreapta sa, spre ieşirea din Televiziune. Peste câteva minute, va dansa din nou. 

"Până să vină Miriam Răducanu cu ideea acestui spectacol, închisesem capitolul dansului. Deşi un dansator moare dansator, nu poate să fie altceva.''

"După ce n-am mai dansat, nu aplauzele îmi lipseau. Îmi lipsea emoţia de dinaintea unui spectacol. Golul pe care îl simţeam după, descărcarea pe care o aveam, fizic şi nervos, prin mişcare.''

400 de reprezentaţii a dat Gheorghe Iancu de-a lungul carierei, doar  în baletul „Giselle", în diferite coregrafii.

INFO

- „Fotograme în mişcare"
- Coregrafia: Miriam Răducanu
- Interpreţi: Gheorghe Iancu, Corina Dumitrescu
- Regia: Andrei Măgălie
- Data difuzării: Sâmbătă, 3 martie, ora 21.45, TVR Cultural; Reluare: duminică, 4 martie, ora  14.30.