George Ivaşcu, actor: „Cel mai frumos rol e şansa de a fi construit un teatru“

I-ar fi plăcut să se facă medic, mecanic de locomotivă sau poate pilot. Însă a ales să viseze şi a reuşit. Aşa se prezintă George Ivaşcu, pe siteul propriului său teatru. Teatrul Metropolis din Bucureşti, pe care l-a înfiinţat, nu mai este de mult un vis, ci o dulce realitate.

George Ivaşcu e un băiat simplu din Militari, care a ajuns director de teatru. Şi-a dat seama că vrea să se facă actor după ce i-a văzut pe Octavian Cotescu şi pe Florian Pittiş în „Cabala bigoţilor", în regia lui Alexandru Tocilescu. După zece ani în care şi-a făcut un nume ca actor, la Teatrul Naţional din Bucureşti, a riscat şi şi-a dat demisia. Astăzi este şi actor de succes, şi manager şi este fericit că a avut curaj.

„Weekend Adevărul": Horaţiu Mălăele povestea cum s-a apucat de actorie. Spunea că s-a răzgândit să mai dea examen la Arte Plastice după ce, ca un semn divin, Liviu Ciulei i-a aruncat în cap un muc de ţigară. Pietonul anonim Mălăele trecuse, absolut întâmplător, pe sub o fereastră a Teatrului Bulandra. Care este semnul care vi s-a arătat dumnea­voastră?

George Ivaşcu: E o întâmplare oarecum similară. Pentru că nu jucam foarte bine fotbal la bloc, luasem rolul de comentator al meciurilor care aveau loc în cartier. Asta după ce stătusem în poartă şi făcusem entorsă la mână. După ce am văzut că asta îi bucura pe băieţii de la bloc, am început să mă uit la scheciurile de la televizor. A doua zi după Sărbători, pentru că nu prea aveau ce face atunci, toţi se adunau pe treptele scării, iar eu le reproduceam scheciurile.

Din ce cartier sunteţi?

Sunt băiat din Militari, de la Gorjului, şi sunt foarte mândru de asta. Şansa de a trăi în cartier, într-o comunitate, aşa cum era în anii aceia, m-a deschis foarte mult şi m-a învăţat ce înseamnă omul şi valoarea lui. Valoarea aia simplă, adevărată. De Sărbători, toţi îşi tăiau porcii în spatele blocului, era o petrecere continuă.

Şi mai reuşeaţi să săriţi din petrecere în petrecere şi pe la teatru?

Mama era mare iubitoare de teatru şi, fiind şi divorţată, mă lua cu ea în fiecare sâmbătă la spectacole. Primul teatru pentru oameni mari la care m-a scos mama a fost cel de Comedie. Ulterior am reuşit să văd toate spectacolele de acolo, mai ales că mama era şi prietenă cu casiera, cu doamna Tedy. La 14 ani, deja, dacă mă întrebai ceva, îţi dădeai seama că începusem să visez. Mai sunt şi Vărsător, fire visătoare. Dacă mă întrebai ce vreau să mă fac, spuneam ori că vreau să fiu arhitect, ca să-i fac o casă mamei, ori altceva. Atunci s-a întâmplat un lucru. Am prins la Teatrul Bulandra, la matineu, de la ora 11.00, cele mai ieftine locuri la „Cabala bigoţilor" şi „Tartuffe", regizate de Alexandru Tocilescu. Era un moment foarte dur, în care personajului interpretat de Cotescu i se întâmpla ceva rău, iar actorul întorcea capul spre stânga. Întâmplător, în acea dimineaţă, s-a uitat chiar la mine şi m-am făcut mic în scaun. Am ieşit pe la 13.30 din sala de la Icoanei, într-un soare frumos, şi mi-am zis că asta vreau să mă fac, actor! Aveam 14 ani.

George Ivaşcu poate fi văzut jucând pe scena Teatrului  Metropolis

Şi i-aţi povestit domnului Tocilescu întâmplarea?

Da, Toca a ştiut. Cum şi Florian Pittiş a ştiut un lucru pe care l-am observat atunci. El juca rolul Regelui Soare, care nu era un personaj foarte mărinimos şi pe care eu, copilul, nu l-am plăcut foarte mult. I-am spus asta lui Moţu după mulţi ani şi el mi-a zis că e cel mai frumos compliment pe care l-a primit. Pentru că eu, la vârsta aceea, crezusem puternic în convenţia de pe scenă. Aşa m-am îndrăgostit de Teatrul Bulandra şi chiar aşa am avut şansa să stau pe scări, pentru că nu aveam bani, la premiera din 1985 cu „Hamlet", celebrul spectacol disident al lui Alexandru Tocilescu.

Care este povestea pe care aţi repeta-o la nesfârşit legată de teatru? Pe care nu v-aţi sătura niciodată s-o povestiţi, iar ceilalţi nu s-ar plictisi niciodată s-o asculte?

Sunt multe întâmplări care mi se amestecă acum prin minte. Printre ele e şi amintirea acelor două luni în care m-am angajat recuziter la Teatrul Bulandra şi am văzut mari spectacole din pasarelă, din cuşca sufleorilor, din multe unghiuri. Asta s-a întâmplat după ce am terminat stagiul militar.

Până vi se limpezeşte acea singură poveste în minte, spuneţi-mi unde aţi făcut Armata.

La Brăila, la transmisiuni. Iniţial, mă încadraseră la tanchişti, dar pentru că au văzut că am ureche muzicală, m-au trimis la transmisiuni. Aproape doi ani am făcut Armata. A trecut greu timpul, dar mi-a fost foarte bine, pentru că, din toată solda aia, eu îmi cumpăram cărţi, pe care le găseam la Brăila, deşi la Bucureşti titlurile se epuizau imediat. Aveam timp să citesc, mai ales când eram în gardă.

Armata v-a educat...

Da, mai ales că eu eram un băiat răsfăţat. Eram „băiatul mamei". Bunicii nu mă trimiteau să cumpăr nimic, nici nu ştiam cât costă o pâine. Bunica îmi punea până şi untul pe pâine. Şi în Armată am învăţat să-mi întind margarina pe pâine. Revenind la întrebarea de mai devreme, cu povestea pe care aş repeta-o la nesfârşit, pot spune că acum mi-am dat seama de efemeritatea acestei profesii. Cum spunea Radu Beligan: „Suntem nişte sculptori în zăpadă. Odată cu moartea noastră dispare şi opera". Iar cea mai frumoasă poveste pe care aş putea s-o spun acum, continuu, este construcţia Teatrului Metropolis. Cred că cel mai frumos rol din viaţa mea este şansa de a fi construit un teatru. Restul este comentabil: dacă sunt un actor bun, dacă un rol mi-a ieşit mai bine decât altul... Dacă, dacă, dacă... Când am înălţat teatrul, am renunţat la actorie, timp de vreo doi ani şi jumătate, lucru care nu mi-a fost deloc uşor. Cu toate astea, la trecerea dincolo, pe crucea mea va scrie, probabil, doar atât: George Ivaşcu, actor.

Aţi renunţat la a mai juca şi v-aţi dat demisia de la Teatrul Naţional Bucureşti, după mari roluri. Aţi avut curaj şi aţi riscat.

Jucasem Tipătescu, în „Scrisoarea pierdută" a lui Tocilescu, jucasem Crăcănel, apoi în spectacolul lui Gonţa tot cu „Scrisoarea" lui Caragiale jucasem rolul lui Brânzovenescu. Mai avusesem roluri în „Legenda ultimului împărat", „Anna Karenina". Eram de zece ani la TNB. A fost riscant, dar am reuşit să pun lucrurile cap la cap la Metropolis, unde nu era nici curent electric, iar teatrul a mai trecut şi printr-un proces de revendicare.

"Mama era mare iubitoare de teatru şi, fiind şi divorţată, mă lua cu ea în fiecare sâmbătă la spectacole. Eram un băiat răsfăţat. Eram «băiatul mamei».''

„Publicul are dreptul să aleagă"

Cine a pus numele Teatrului Metropolis?

Eu. Am trecut prin foarte multe formule, şi am apelat chiar şi la numerologie, deşi nici nu prea cred în asta. Mă gândeam că dacă iese cifra 5 înseamnă nu ştiu ce... Aşa am ales şi ziua înfiinţării. 1.01.2007 dădea o cifră foarte frumoasă prin însumarea tuturor celorlalte. Nu că aş şti eu ce înseamnă, dar am ţinut cont de detalii, inclusiv atunci când am ales culorile şi materialele. Mi-am zis aşa: „Bun. Mai presus de mine e altceva". A fost un pariu să câştig un spaţiu pentru un teatru, într-o perioadă în care spaţiile erau folosite în cu totul alte scopuri.

Cum îşi poate construi un teatru un repertoriu atât de solid ca al Teatrului Metropolis?

Conceptul iniţial a fost de „teatru hypermarket". Sau, alt­fel spus, diversitate culturală. Eu cred că publicul are dreptul să aleagă. Aşa că am pus în echilibru comediile bulevardiere, care sunt în repertoriu, dar care nu mai sunt o prioritate pentru teatru, cu numele mari ale dramaturgiei. Mă interesează în primul rând povestea şi modul în care un regizor îmi explică opţiunea lui pentru un anumit text, şi nu mă interesează experimentul. Nu este normal să faci experiment pe bani publici. Nu sunt împotriva experimentului, dar acesta trebuie să-şi găsească alte forme de finanţare, într-o zonă dedicată laboratorului.

Cum s-au născut cele mai recente premiere de la Metropolis, „Lautrec la bordel" şi „Vocea umană"?

O să încep cu „Lautrec la bordel". În toamna lui 1996, Horaţiu Mălăele era actor la Teatrul Bulandra, coleg cu mine. Şi a venit cu un text. Şi o să vedeţi că în dreptul numelui lui Toulouse-Lautrec, pe textul acela îngălbenit, era trecut George Ivaşcu. Aşa a vrut Horaţiu Mălăele, care a aşteptat ca lucrurile să se coacă. Apoi, am jucat foarte mult şi în spectacolul „Podu'", unde ne-am înţeles foarte bine. Horaţiu mai ştie şi cât de mult îl iubesc. La o discuţie, m-a întrebat: „Ce zici, Bibirelu, îţi mai aminteşti? Dacă am face «Toulouse-Lautrec»?" L-am ales apoi pe Dragoş Buhagiar, pentru că şi el e îndrăgostit de Lautrec. Răzvan Diaconu ne-a făcut muzica originală. El se afla în Franţa când i-am propus. Şi el e un mare admirator al pictorului.

Şi „Vocea umană", cu Oana Pellea, cum s-a închegat?

Mulţi actori şi regizori au pus câte o cărămidă la temelia Teatrului Metropolis, chiar şi când nu erau bani să fie plătiţi. Oana Pellea s-a aflat printre ei, când a făcut „Buzunarul cu pâine", împreună cu Mihai Gruia Sandu. Acum, Oana Pellea a venit la mine şi mi-a spus că vrea să facă „Vocea" alături de profesoara ei, Sanda Manu. Aşa a fost şi cu Toca (Alexandru Tocilescu - n.r.). Ultimul său spectacol nou la Metropolis a fost „Sfârşit de partidă". Cred că marii artişti nu mai au nevoie să demonstreze cine sunt, ci să comunice, să împărtăşească. Nici Toca nu mai simţea nevoia să facă mari spectacole, ci să spună ce e important pentru el. „Nevestele vesele din Windsor", musicalul pe care l-a reluat la Metropolis, a renăscut în urma unei discuţii pe care am avut-o la el acasă, pe la 4 dimineaţa, după ce am ascultat muzica lui Nicu Alifantis. Mi-a spus că niciodată nu şi-a reluat un spectacol. Şi-a împlinit un vis.

Care este ultima amintire pe care o aveţi cu Alexandru Tocilescu?

Ultimele mele momente cu Toca sunt ultimele momente de bucurie la aplauze, la „Nevestele vesele". Asta vreau să-mi amintesc. Că restul... A mai trecut o perioadă lungă, de un an şi ceva. Cu imaginea aia vreau să rămân, cu Tocilescu la aplauze.

„Anul acesta aş vrea să acord mai mult timp familiei"

Ce se va întâmpla la Teatrul Metropolis în 2012, anul Apocalipsei?

Apocalipsa poate însemna şi schimbare. Suntem deja în lucru cu un spectacol numit „Jubileul", în regia lui Radu Beligan, cu Maia Morgenstern. O continuare a căutărilor mele de a pune mari artişti în faza de a ne povesti lucruri importante. Felix Alexa va monta „Spitalul comunal", un spectacol după un text de Hristo Boicev. Iar Victor Ioan Frunză va prezenta „Îngeri în America", după Tony Kushner. Suntem a patra ţară din lume care îl montează integral, pentru că sunt două spectacole sub acelaşi titlu, „Sfârşitul lumii e aproape", apropo de Apocalipsă, şi „Perestroika".

Ştiţi că oamenii îşi propun la început de an ba să citească mai mult, ba să slăbească, ba să emigreze. Ce vreţi să schimbaţi la dumneavoastră în 2012?

Aş vrea să acord mai mult timp familiei mele. Este uşor nedrept. Alice, soţia mea, îl citează deseori pe John Lennon, care spune că viaţa este ceea ce ni se întâmplă, în timp ce noi suntem ocupaţi cu altceva. Descopăr că aşa e. E adevărat că sunt ocupat cu ceva ce-mi place, dar trebuie să găsesc un echilibru. Aş vrea să recitesc Panait Istrati, de exemplu. Aş vrea să revizitez Londra. Ne-am propus ca de ziua noastră, pe 14 şi pe 15 februarie, să mergem, eu şi Alice, să vedem spectacole pe care
le-am ratat. Aş vrea să revăd „Billy Elliot".

"Alice, soţia mea, îl citează deseori pe John Lennon, care spune că viaţa este ceea ce ni se întâmplă, în timp ce noi suntem ocupaţi cu altceva.''