Felix Alexa: „N-am găsit încă vaccinul contra teatrului“

Felix Alexa, în timpul repetiţiilor la spectacolul „Sinucigaşul“ de la Teatrul Naţional din Bucureşti

Unul dintre cei mai îndrăgiţi regizori ai momentului îşi aşază oglinda în faţă şi vorbeşte despre încercări, spaime şi reuşite într-o lume în care „decât să fii mediocru, mai bine nu eşti“. Felix Alexa a avut săptămâna trecută premiera spectacolului „Meşteşugul vieţii“, după o piesă de Hanoch Levin, la Sala Izvor a Teatrului „L.S. Bulandra“, cu Răzvan Vasilescu, Dana Dogaru şi Dan Aştilean în distr

O comedie neagră despre ratare, spectacolul i-a prilejuit regizorului ce va împlini în curând 44 de ani o analiză asupra propriei existenţe în teatru şi nu numai. Cu o săptămână înainte de lansarea cărţii „Livada de vişini, teatrul nostru", al cărei coautor este, am stat de vorbă cu Felix Alexa în sala
în care-şi ţine cursurile de regie la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică.

„Adevărul": După „Livada de vişini" de la Naţional, noul tău spectacol, de la Teatrul Bulandra, e o piesă contemporană, a unui autor israelian, „Meşteşugul vieţii", de Hanoch Levin. Cum îţi alegi textele?

Eu cred foarte mult în instinct în teatru. Un text îl alegi în primul rând din instinct. Pe urmă vin explicaţiile logice şi toată partea justificabilă... Iar la piesele lui Hanoch Levin îmi place amestecul cu totul aparte între ridicol, cinism, absurd şi o zonă extrem de poetică. Sunt piese care pornesc aparent ca unele realiste şi încet, încet se duc în zone foarte stranii. Instinctul mi-a spus că e un material foarte dens de explorat şi mie îmi place să explorez... Cred că o piesă bună întinde multe curse, nu se dezvăluie de la început. Iar fascinant pentru un regizor e să găsească drumul alături de actori, prin labirintul pe care ţi-l propune piesa. Din punctul ăsta de vedere piesa lui Levin e foarte incitantă, pentru că porneşte ca una aparent realistă şi se duce într-o zonă plină de umor, fiind, în acelaşi timp, o meditaţie profundă asupra vieţii. E o piesă despre ce înseamnă ratare. Şi nu neapărat în sensul filosofic, ci în sens concret, în vieţile fiecăruia dintre noi. Ce înseamnă ratare într-un cuplu de oameni obişnuiţi. De aici, lucrurile se extind către partea existenţială.

Răzvan Vasilescu, Dan Aştilean şi Dana Dogaru, în spectacolul „Meşteşugul vieţii“ de la Teatrul Bulandra, în regia lui Felix Alexa

Pentru tine ce înseamnă ratare?

Cred că important este să-ţi pui problema ratării... Cel mai periculos mi se pare să nu te gândeşti deloc la asta. Ratări există în fiecare din noi şi e bine să fie aşa. Cred că nici marile genii n-au trăit fără propriile ratări. De-asta mi s-a părut senzaţională piesa asta în ziua de azi, când trăim cu toţii într-o mare ratare. Societatea se află pe buza prăpastiei şi ne punem cu toţii problema ratării economiei mondiale, a ratării unei realităţi la care toată lumea a sperat după prăbuşirea comunismului. Pe urmă, în ceea ce mă priveşte... când eşti la jumătatea vârstei, cum sunt eu - împlinesc în curând 44 de ani - e imposibil să nu te gândeşti la propriile reuşite şi ratări...

Şi ai curaj să vorbim de ratări personale?

Unele sunt foarte intime, altele merg în altă direcţie... Da, poate am sperat că lucrurile vor fi mult mai bine în ce mă priveşte, apropo de statutul social, financiar, de familie. Părerea mea e că România a ratat cumva o şansă. Şi, dacă România a ratat o şansă, noi toţi, care trăim aici, am ratat ceva. Din punctul ăsta de vedere putem să vorbim de o ratare naţională, dar asta nu înseamnă că trebuie să cedăm. Pe mine personal, atunci când îmi pun problema ratării asta mă motivează şi mă ambiţionează să lupt cu ea. De-asta a fost importantă întâlnirea mea acum cu „Meşteşugul vieţii", care e, într-un fel, o viaţă concentrată.

Îţi trebuie meşteşug ca să trăieşti?

Cred că da. Problema e unde să înveţi meşteşugul... Sensul titlului e: există un fel de a trăi pe care nu-l învăţăm niciodată sau poate când e prea târziu şi singurul fel de a învăţa să trăieşti viaţa e s-o trăieşti efectiv. Iar la un astfel de text greu e să găseşti echilibrul. La asta am lucrat foarte mult. La fineţea echilibrului şi la echilibrele dezechilibrelor... E o piesă la care se râde, dar îţi îngheaţă zâmbetul pe buze în secunda următoare. E un spectacol care râcâie în nişte zone sensibile ale spectatorilor.

În tine ce a râcâit?

A deschis nişte răni, dar în acelaşi timp m-am jucat cu ea aproape cu masochism. A râcâit poate rana că încep să intru într-o vârstă în care viaţa mă obligă să-mi pun întrebări. Care nu totdeauna sunt comode. Iar eu sunt adeptul întrebărilor directe şi dure faţă de propria-mi persoană.

Spune-mi o întrebare care te bântuie în momentul de faţă.

Dacă viaţa mea de până acum chiar a avut rost, dacă povestea asta cu teatrul o să mai aibă viitor într-o lume care devine atât de crizată, dacă a meritat să-mi sacrific parţial viaţa personală pentru teatru... În acelaşi timp, sunt sigur că dacă aş sta jumătate de an fără să mă duc la repetiţii sau să mă gândesc la un spectacol aş suferi enorm. De nu ştiu câte ori am zis că vreau să mă las, că vreau o pauză, dar, în acelaşi timp, microbul ăsta al repetiţiilor imediat începe să declanşeze boala... N-am găsit încă vaccinul contra teatrului.

Ce spaime ai când te apuci de un spectacol?

Sunt foarte multe şi e firesc. Spaima că n-am făcut alegerea bună, că poate n-o să mă descurc prin hăţişul de probleme, unele fizice, obiective, şi altele care ţin de propriul meu talent. Cine nu recunoaşte că are spaime minte. Problema e să ştii să transformi aceste spaime şi vulnerabilităţi în energie la repetiţii.

Dacă te-aş întreba de un moment de criză?

Cred că am avut un moment dificil când m-am întors de la Paris, după anul în care am lucrat cu Peter Brook. Atunci am avut nişte spectacole în care eu nu m-am regăsit total. Era o diferenţă foarte mare între experienţa la cel mai înalt nivel, pe care o trăisem, şi realitatea românească în care nu mă regăseam.

Acum ai succesul pe care vrei să-l ai?

Raportat la România şi la condiţiile actuale, e bine... Raportat la ce-mi imaginam eu, poate că nu.

Şi ce-ţi imaginai? Covoare roşii...

Nu, nimic de genul ăsta, n-am fost niciodată atât de idealist. Dar cred că eu, personal, am ratat o şansă că n-am rămas la Paris în '92. Culmea! Aveam nostalgii după ţară. Eram într-un context foarte favorabil acolo, dar aveam senzaţia că nu e locul meu, mă simţeam străin. Deşi, când veneam în ţară şi luam troleibuzul ăla mizer, mai trecea nostalgia... Oricum, nu regret. În general, nu regret nimic. Chiar dacă am făcut vreo greşeală, poate că era cazul s-o fac.

Cât te-a influenţat faptul că te-ai născut într-o familie în care tatăl tău era Alexa Visarion, un regizor important? 

Eu am negat totdeauna că m-a influenţat, dar e evident că m-a influenţat. La început pe invers... Ai mei erau foarte tineri când am apărut eu, tata avea 20 de ani, mama 19, iar tata trebuia să-şi vadă şi de cariera lui, dar şi să câştige bani să întreţină familia. Am şi un frate cu un an mai mic. La 20, respectiv 21 de ani, ai mei aveau doi copii şi o situaţie financiară nu prea roz, aşa că tata a trebuit să muncească destul de mult ca să ne întreţină. Încerc să-mi explic acum şi mă gândesc că memoria mea afectivă a păstrat faptul că el n-a stat prea mult cu noi... Oricum, cert e că, deşi ţinem foarte mult unul la altul, relaţia dintre noi n-a funcţionat niciodată idilic... Iar eu nu m-am simţit niciodată apropiat de teatru, în sensul în care n-am fost niciodată fascinat de mic de lumea asta. Ţin minte că locuiam într-o vreme la Teatrul Giuleşti într-o cabină, toţi patru, şi că era un spectacol în care jucau doi copii, care, la un moment dat, s-au îmbolnăvit. Cei de la scenă au venit la mama şi la tata să-i convingă să ne lase pe noi să salvăm spectacolul şi eu n-am vrut cu nici un preţ. Am fugit... Deci asta cu fascinaţia scenei e clar că n-o aveam... Multă vreme nici nu mi-a trecut prin cap să fac ceva legat de teatru. Voiam să dau la arhitectură sau la filologie. Dar intuiţia tatei a funcţionat în ce mă priveşte şi el a zis că poate ar fi bine să încerc la regie. Iar intrarea mea în facultate s-a produs ciudat, în sensul că n-am ţinut morţiş. Am picat prima oară şi asta a fost o mare şansă, pentru că m-a ambiţionat foarte tare. Anul următor am intrat primul. Dar nu asta e important, ci faptul că a lucra cu actorii, a face teatru a început să mă pasioneze şi să mă acapareze din ce în ce mai tare. Şi cred că a fost bine aşa, pentru că sunt foarte mulţi copii din familii de artişti care merg să facă meseria asta şi, din păcate, unii n-au talent şi trăiesc o dramă. Eu am luat-o foarte concret şi muncind din greu şi nu mi s-a părut niciodată că e o lume ideală, ci una în care trebuie să munceşti şi să ai ceva de spus. Plus că mă enerva la culme faptul că eram prezentat drept „băiatul lui Alexa..." În mintea mea de puşti era tot timpul dorinţa să fiu prezentat drept eu însumi. Din fire, sunt un luptător şi nu-mi place să mă complac nici în zone neclare, nici în compromisuri, nici în ceva călduţ. Dacă aş fi simţit că n-am mare lucru de spus, m-aş fi lăsat. Astea sunt meserii în care decât să fii mediocru, mai bine nu eşti.

Cum au funcţionat orgoliile între tine şi tatăl tău?

Cred că au funcţionat... În afara faptului că ţinem foarte mult unul la altul şi ne-am respectat reciproc, nu ne-am înţeles niciodată în opinii artistice. Eu nu l-am chemat niciodată la un examen de-al meu din Institut. Am refuzat chiar ca spectacolul meu de la „Cassandra", apreciat de toată lumea, să fie preluat de Teatrul Mic, unde tata era director atunci, tocmai ca să nu se spună „L-a ajutat taică-său". Norocul meu e că Andrei Şerban, după ce a văzut spectacolul meu de debut, m-a invitat imediat la Teatrul Naţional să-mi dau spectacolul de diplomă la Sala Mare. Tata m-a ajutat foarte mult, dar nu concret, ci prin genă...

Eşti orgolios?

Da, recunosc. Şi cred că orice artist e. Însă încerc ca orgoliul meu să nu fie supradimensionat, încât să devină ridicol, ci să fie unul care să mă ajute să încerc tot timpul să fiu la un anumit nivel. Să fiu în competiţie...

Tu ai sălile pline la toate spectacolele. Cum faci să păstrezi nivelul şi să atragi publicul?

Pentru că eu am o părere bună despre nivelul publicului...

Dar tu, personal, ce cauţi în teatru? Ai montat Cehov, Shakespeare, acum Hanoch Levin, zone foarte diverse...

Sunt doar aparent diferite... Există în toate spectacolele un mod de a găsi cât mai multe nuanţe. Asta mă obsedează. Detaliul şi nuanţele actorilor. Apoi, nuanţele regiei, care ţin să fie cât mai pregnantă, dar, în acelaşi timp, cât mai rafinată. Detest criticii de teatru proşti, care nu sesizează că lucrurile astea pot merge împreună. Nu mi-au plăcut niciodată spectacolele făcute „în mare".

Care e libertatea regizorului în raport cu textul?

Totală. Uneori poţi să-l şi trădezi şi să fie foarte bine. Dar cred că trebuie să găseşti un mod coerent de a-l trăda...

Dacă ar fi să găseşti o trăsătură comună a spectacolelor tale?

E foarte greu să fiu obiectiv cu propria persoană. Mi-ar plăcea să cred că există un anumit rafinament comun... Şi întotdeauna o anumită tristeţe existenţială, chiar şi în comedii.

Tu eşti trist sau vesel?

Sunt un om sensibil, trist şi cinic, dar pot fi şi foarte fericit. Uneori îmi ascund mult sensibilitatea sub cinism. Mi-e frică să nu devin vulnerabil. Şi urăsc compromisurile de orice fel.

Care e pericolul cel mai mare în care poate să pice un regizor?

Să fie mulţumit de el însuşi. 

Una din două

„Livada de vişini" sau „Hamlet"?

În acest moment „Livada de vişini".

Copilărie sau maturitate?

Între se poate?

Inocenţă sau cunoaştere?

Un amestec.

Soare sau nori?

Când soarele intră în nori.

A povesti sau a interpreta?

A povesti interpretând...

Carte sau scenă?

Scenă.

Trecut sau viitor?

Viitor, pentru că e-n necunoscut.

Bucureşti sau Paris?

Micul Paris...

George Banu sau Peter Brook?

George Banu.

Iubire sau amor?

Iubire.

"Sunt un om sensibil, trist şi cinic, dar pot fi şi foarte fericit. Uneori îmi ascund mult sensibilitatea sub cinism. Mi-e frică să nu devin vulnerabil. Şi urăsc compromisurile de orice fel."

"România a ratat cumva o şansă. Şi, dacă România a ratat o şansă, noi toţi, care trăim aici, am ratat ceva."

Discipol al lui Peter Brook

Numele: Felix Alexa
Data şi locul naşterii: 18 noiembrie 1967, Bucureşti
Starea civilă: necăsătorit
Studiile şi cariera:
- A absolvit Academia de Teatru şi Film, Facultatea de regie teatru, la clasa profesoarei Cătălina Buzoianu, promoţia 1992.
- În prezent este lector universitar doctor, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale", Facultatea de teatru, Clasa de regie.
- Imediat după terminarea facultăţii a fost, timp de un an de zile, elev al lui Peter Brook, unul dintre cei mai importanţi regizori ai secolului XX.
- Printre cele mai importante spectacole din cariera lui se numără „Livada de vişini", „Visul unei nopţi de vară", „O noapte furtunoasă", „Scaunele", „Moartea unui comis voiajor" şi „Nunta lui Krecinski".
- Este coautor, alături de George Banu, al volumului „Livada de vişini, teatrul nostru", publicat la Editura Nemira.
- A primit nenumărate distincţii, printre care Premiul Criticii pentru cel mai bun spectacol în „Anul Caragiale", fiind Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural".