Eminescu, rătăcit în Pantelimon

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Scrijelite în agonie pe zidurile sanatoriului de lângă Biserica Mărcuţa, ultimele versuri ale „poetului naţional“ au fost şterse de tăvălugul istoriei. Nicio plăcuţă comemorativă şi niciun alt indiciu nu amintesc de trecerea lui Eminescu printr-un spaţiu acum ascuns în Pantelimonul bucureştean.

Una dintre cele mai vechi biserici din urbea lui Bucur zace în spatele blocurilor socialiste de vizavi de Spitalul Pantelimon, greu de reperat şi pentru cei cu ochi de vultur. Se poate ajunge la ea numai dacă o cauţi şi întrebi, pentru că nu există nicăieri vreun indicator cu Biserica Mărcuţa, care datează din secolul al XVI-lea şi figurează pe lista monumentelor istorice.

La capătul străduţei ce poartă numele acestui lăcaş, colţ cu Hăţişului, se află o biserică nouă, mare şi încă neterminată, în spatele căreia este intrarea în Cimitirul Mărcuţa şi în vechea mănăstire, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, mostră de arhitectură din a doua jumătate a secolului al XVI-lea în Ţara Românească.

E o dimineaţă oarecare din toamna anului 2009. Nişte gropari îşi socotesc banii în faţa porţii clopotniţei cu care voievodul Alexandru Ipsilanti încheia la 1779 zidul împrejmuitor al incintei mănăstirii, pecetluind-o cu stema sa. De fapt, se târguiesc pe banii de la ultima înmormântare şi mai scapă câte o înjurătură.

Pe panoul de lângă poarta cimitirului se găsesc preţurile trecerii în nefiinţă (taxele şi impozitele aferente locurilor de veci). De pe o foaie îngălbenită de ziar, agăţată cine ştie când în acelaşi panou, se poate citi istoricul mănăstirii.

Înălţată pe ruinele bisericii lui Dan vel logofăt, biserica a fost în vâltoarea bătăliei dintre Matei Basarab şi Radu, fiul lui Alexandru Iliaş, domnul Moldovei, sprijinit de tătari. Potrivit cronicilor, lupta s-a dat pe câmpul dintre Mărcuţa şi Plumbuita, lăsând urme de neşters asupra lăcaşului. Salvarea ei a fost jupâniţa Vişana.

Sfântul Nicolae şi hoţii

În pridvorul de la intrare (adăugat pe la anul 1700), astăzi închis cu geamuri, te întâmpină o gazetă de perete cu poeziile lui Eminescu, kitsch înduioşător tipic, de şcoală generală dintr-un sat românesc. Altfel, mai mult decât jenant, aproape incredibil. Dar e singurul semn că Eminescu a trecut pe la Mărcuţa în ultimul an de viaţă şi că aici, pe pereţii unei cămăruţe a sanatoriului, şi-a scris ultimele poezii.

O doamnă blajină, văzând interesul vizitatorului rătăcit pentru panoul cu poezii decupate şi lipite în jurul fotografiei „luceafărului poeziei româneşti", clişeu numai bun pentru ce ai în faţa ochilor, vrea să fie de folos: „Ştiţi, aici a fost închis Eminescu. Acum e zid şi nu se poate trece dincolo. Numai prin faţă, pe la poartă, dacă vă interesează, pe la şcoală... Dar dacă tot aţi venit până aici, intraţi să vă rugaţi la icoana Sfântului Nicolae, că face minuni."

În vechea bisericuţă cu ziduri crăpate şi pereţi înnegriţi de fum se mai zăreşte ceva din pictura originară. „Prin '90, în orice caz după Revoluţie", povesteşte ea binevoitoare, „trei hoţi au intrat noaptea în biserică cu gând să fure lucruri de preţ. Au luat ce-au luat şi când au văzut icoana Sf. Nicolae li s-a părut că aura e din aur şi-au vrut s-o ia şi pe asta. Dar, când s-au apropiat de icoană, i-a apucat somnul şi au dormit tun până a doua zi de dimineaţă, când a intrat femeia care face curat şi i-a găsit întinşi pe jos"...

Peste poezii s-a dat cu var

Numai mergând înapoi spre bulevard se poate descoperi intrarea în vechiul sanatoriu în care Eminescu şi-a petrecut ultimele luni din viaţă, înainte de a fi mutat de doctorul Şuţu în spitalul din strada Plantelor.
Primele spitale organizate, cu paturi şi medici, au fost găzduite de mănăstirile Mărcuţa şi Pantelimon. La cea aflată în Pantelimonul de azi a lucrat primul medic plătit de Epitropia Obştei să vindece suferinţele bucureştenilor, pe numele lui Dumitru Caracaş.

Fiul său, Constantin Caracaş, avea să clădească Spitalul Filantropia, pe-atunci cel mai mare din urbea lui Bucur, cu ajutorul donaţiilor şi al salariului propriu. Bineînţeles că nicăieri nu există nicio urmă, niciun indiciu, iar în vechea anexă a mănăstirii se pătrunde - româneşte - printr-o mică intervenţie.

Poate vreun pensionar din partea locului, dornic de vorbă, un pierde-vară care abia aşteaptă să te iniţieze în teritoriul lui sau cineva de la Şcoala de Arte şi Meserii pentru copii cu handicap, care funcţionează într-una dintre aripile clădirii, te poate conduce în vechiul aşezământ care a aparţinut familiei Văcărescu şi în care acum, deşi este păzit, nu se mai află nimic. Un pustiu în mijlocul Bucureştiului, cu ziduri moarte, buruieni, o maşină veche şi dezmembrată, un frigider aşezat în mijlocul unui gang şi cam atât. Decor tarkovskian şi fotografie a unui spaţiu fără viaţă sau din altă viaţă.

Nu a rămas nimic din locul în care se pare că s-a aflat cămăruţa în care cel pe care-l numim „poetul naţional" a agonizat cu puţin înainte să se stingă şi pe pereţii căreia a scrijelit ultimele versuri. Un zid gol şi o uşă cu zăbrele. Peste poezii s-a dat între timp cu var. Spaţiul atâtor agonii trecute (după ce s-a închis sanatoriul, la Mărcuţa a funcţionat o şcoală pentru reeducare) este astăzi bântuit de fantome şi de câini vagabonzi.

Istoria pierdută

Până la Revoluţia de la 1821, la Mărcuţa au funcţionat şi o tipografie şi o fabrică de textile, în jurul cişmelei celei mari, de unde boierii aduceau apă. Iar în perioada 1820-1840 este întemeiat primul ospiciu, folosit până în epoca interbelică.

image

În orice ţară civilizată locul ar fi fost recuperat şi s-ar fi vândut bilete la intrare... Fără îndoială că autorităţile locale ar fi găsit mai multe soluţii de recuperare a unui spaţiu simbolic, care s-a şters de pe harta culturală din nepăsare şi ignoranţă. Până în 2009, nu s-a găsit nicio soluţie pentru salvarea lui. Şi, prin urmare, spaţiul s-a stins.

Biserica Mărcuţa, a doua ca vechime în Bucureşti, după cea de la Curtea Veche, va continua să supravieţuiască bine ascunsă după blocurile din Pantelimon, iar anexele ei sunt închise vizitatorului care s-ar aventura până acolo.

Nicăieri nicio plăcuţă comemorativă, niciun indicator. Amnezie totală şi ignoranţă crasă, aproape ireale. Deşi, sigur, toată lumea îl preţuieşte pe „poetul naţional"... Paznicul de la intrarea în cimitirul parohial avea dreptate: „Nu mai e nimic, doamnă, s-a terminat şi cu ăsta. L-a dărmat, a făcut zid... A fost ceva, că aţi văzut că noi avem poezii în biserică, dar nu se mai ştie nimic."
Deşi am solicitat Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional o reacţie oficială la această situaţie, instituţia nu a oferit nici un răspuns.

Linişte şi mercur

În 1888, Eminescu revenea la Bucureşti împreună cu Veronica Micle şi îşi relua activitatea de gazetar, scriind sub pseudonim pentru mai multe publicaţii. Un articol de-al lui, publicat pe 13 ianuarie 1889, avea să ducă la demisia lui Gună Vernescu şi la ruperea coaliţiei dintre conservatori şi liberali.

Lunile din urmă ale „bietului eminescu"

După ce iese la iveală faptul că Eminescu este autorul articolului, poetul e căutat şi internat din nou. La 3 februarie 1889, ajunge în sanatoriul din incinta mănăstirii Mărcuţa, pentru ca medicii care-l aveau în îngrjire să încerce un nou tratament împotriva „demenţei paralitice" de care suferea: mercurul. Cu minţile rătăcite, poetul şi-a scris ultimele versuri pe pereţii sanatoriului, pornind pe un drum la capătul căruia a ajuns într-o altă lume.

După moartea survenită câteva luni mai târziu, la 15 iunie, la efectuarea autopsiei experţii aveau să constate că mercurul făcuse ravagii, grăbindu-i sfârşitul. Liniştea de care avusese parte în izolare, vreme de câteva luni, la Mărcuţa şi apoi la „Institutul Caritatea" din strada Plantelor, condus de doctorul Şuţu, fusese în zadar.

Scurtă istorie

Dincolo de poartă e o cu totul altă lume. Deşi nu s-ar spune că timpul a stat în loc, printre zidurile grele de cărămidă se ghicesc vremurile în care biserica, iniţial mănăstire, nu fusese înghiţită de cartierul în care s-a născut versul hip-hop ce sintetizează spiritul Bucureştiului urban de la începutul mileniului III: „După blocuri suntem noi, care te facem pe tine...".

image

Pe la 1587, Dan logofătul a zidit mănăstirea lângă un izvor tămăduitor aflat pe malurile râului Colentina. Numele l-a primit mult mai târziu, de la strănepoata boierului, jupâneasa Vişana, căreia i se spunea şi Mărcuţa. Închinată apoi mitropoliei Bucureştilor, mănăstirea a trecut prin două refaceri succesive până la jumătatea secolului al XVIII-lea. La început, în jurul ei fusese clădit un zid cu două porţi, una la răsărit, pe unde intrau oamenii de rând, şi deasupra căreia s-a ridicat clopotniţa, şi una spre apus, destinată boierilor.

Grigore al XI-lea Ghica porunceşte ridicarea unui chioşc în dreptul „vistieriei apelor", căci astfel i se spunea izvorului tămăduitor. La 1930, ruinele chioşcului încă se păstraseră. Un zid de fortificare, înalt de 7 metri, înconjoară mânăstirea în timpul scurtei domnii a lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), când comunitatea din partea locului se îmbogăţeşte cu un han cu prăvălii. Domnitorul se îngrijeşte de rezidirea clopotniţei de zid din incinta interioară şi îşi pune iniţialele şi stema familiei pe placa de marmură aşezată pe clopotniţă în 1779.

La sfârşitul anilor 1700, sub ocupaţie austriacă, în chiliile călugărilor a fost instalat un spital militar, iar în timpul „ciumei lui Caragea" aici erau aduşi bolnavii din Bucureşti. Clădirile, folosite şi ca adăpost la Revoluţia din 1821, au fost lăsate de izbelişte, după care au fost transformate în primul ospiciu pentru alienaţi mintal din ţară.

Abia în 1952 Mărcuţa a reintrat în circuitul religios, iar în anii ce au urmat a început restaurarea prin care bisericii i s-a redat aspectul iniţial, de Bizanţ întârziat.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite