Emil Andreev: „O carte bună e ca o predică bună“

Asemenea preotului care-şi dovedeşte arta de a sluji în biserică, scriitorul care găseşte drumul către cititor are toate şansele să provoace o schimbare, spune prozatorul bulgar Emil Andreev. Numărându-se printre cei mai cunoscuţi autori contemporani din ţara vecină, Emil Andreev a fost prezent săptămâna trecută la lansarea ediţiei în limba română a romanului său „Râul de sticlă“, apărut la Editura Humanitas.

„Adevărul": Să începem de la cartea tradusă acum în limba română. Care e povestea ei?

Emil Andreev: Este primul meu roman. Înainte, am publicat mai multe volume de povestiri. Însă am simţit nevoia să scriu un roman. Nu ştiam dacă o să-mi iasă. Aveam începutul, dar încă nu ştiam dacă va ieşi un roman bun. Celor care cred în inspiraţie...

Dvs. credeţi?

Emil Andreev  este una dintre vocile de forţă ale literaturii bulgare de azi

Da, într-o anumită măsură. De fapt, ceea ce numim inspiraţie se află în noi înşine. Celor care cred în ea le pot spune că, într-o după-amiază ceţoasă de noiembrie, m-am dus într-un sat, la Granişt, cu nişte prieteni. Acolo m-au izbit imaginile extrem de enigmatice - biserica şi întrega atmosferă. Am simţit nevoia de a scrie despre acest lăcaş, despre inscripţiile în piatră care parcă au început să-mi vorbească, învăluite în ceaţă. Iată începutul. Mi-am acordat câteva luni şi aşa s-a născut „Râul de sticlă", roman construit pe mai multe planuri tematice: unul al misticismului şi al lui Dumnezeu, unul al iubirii neînfăptuite şi neîntâmplate (ca acea dintre Victor şi Mariţa). Dar toată cartea gravitează în jurul unei întrebări: Cum e viaţa dacă nu crezi în Dumnezeu? Acest râu de sticlă este o expresie simbolică a vieţii înseşi. Rece ca gheaţa de fapt, îngheţat ca viaţa. Când îmbătrâneşti, din el rămân pasiunile şi amintirile. Iată de ce am aşezat romanul sub semnul unor cuvinte din Apocriful lui Enoch: „În el nu mai erau nici peşti, nici apă, ci numai patimi şi vise răcite-n sticlă".

Fiecare dintre personaje caută ceva. Dvs. ce căutaţi în şi prin literatură?

Toţi scriitorii caută ceva şi vânează demoni. Literatura este, simplu, o lume prin care te cauţi pe tine ca fiinţă umană. Şi mai găseşti şi demoni. Dincolo de stil şi de registre, toţi scriitorii ajung la aceleaşi întrebări fundamentale: De ce trăiesc? Ce dă sens vieţii mele? Şi toţi, deci şi eu, găsim răspunsuri foarte simple: dragostea, Dumnezeu, umanitatea, binele. Pe de altă parte, e important cum scrii şi cum îţi câştigi cititorii. Nu e deloc uşor să scrii o poveste bună. O carte bună este ca o predică bună. Când eşti la biserică,  dacă preotul nu găseşte limbajul potrivit, nu-l asculţi. Dacă are tonul potrivit şi predica e bună, îl asculţi şi predica te poate schimba.

Aprecierea străinilor deschide ochii conaţionalilor

Când aţi terminat de scris, aţi trimis manuscrisul la o editură?

I l-am dat unul prieten foarte bun care are o editură şi care-mi spusese că-mi va tipări orice carte. L-a citit, mi-a zis că e minunat, dar că nu-şi permite să publice aşa ceva, pentru că nu se va vinde. Apoi nu m-am mai deranjat să fac alte încercări, în ideea că, dacă e destinată să apară, cartea va apărea cumva. Şi s-a întâmplat că, la sfârşitul lui 2004, trei edituri au vrut s-o tipărească şi am ales una. Apoi a venit Premiul Vick. Când eşti scriitor bulgar şi te laudă cineva din Franţa sau Anglia, brusc şi bulgarii spun că eşti foarte bun. De n-ar fi fost Franţa, Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu ar fi avut altă soartă, nu? Dintr-o dată au început să mă bage în seamă, deşi mai publicasem câteva volume. Prietenul meu din Scoţia, scriitorul Irvine Welsh, mi-a povestit că nimeni nu l-a luat în seamă înainte să semneze contractul pentru ecranizarea romanului „Trainspotting". După ce s-a făcut filmul, toată lumea l-a considerat important. Toţii scriitorii visează să-şi vândă cărţile. Însă fiecare carte are un destin al ei. Unele se vând uşor, în toată lumea, altele sunt adevărate bijuterii, dar zac îngropate în rafturile librăriilor. Ţine de marketing, dar nu numai.

Cărţile dvs. cum au ajuns să fie traduse? Aveţi un agent literar?

Da. Însă cu „Râul de sticlă" a fost mâna destinului. Premiul Vick a inclus şi o traducere în engleză. „The Glass River" este, de luna asta, în librăriile din Marea Britanie. Sper că e un roman care se poate citi şi asta înseamnă un roman bun. Poate că thrill-ul, care e doar suprafaţa poveştii, atrage vânzări. Iar, dacă scrii pentru un cerc elitist, cartea nu se vinde.

Dvs. ce alegeţi?

Eu scriu exact aşa cum simt nevoia. Aşa am făcut cu „Râul de sticlă" şi cu „Blestemul broaştei", romanul ce a urmat, care este unul elitist. Dar s-a vândut în doar 3.000 de exemplare, vânzări din care nu poţi trăi, pe când „Râul de sticlă" s-a vândut în peste 20.000 de exemplare, ceea ce e enorm. În Bulgaria, un scriitor vinde între 500 şi 1.000 de exemplare dintr-o carte pe an. Trebuie să mai spun că traducerea acestui roman, inclusiv în română, este mai mult decât o realizare personală, este o mică victorie pentru literatura bulgară. Toţi colegii de breaslă din Bulgaria se luptă să publice.

Beneficiază de proiecte de sprijin, inclusiv de finanţare, de la instituţii de stat?

Da, există proiecte europene. Însă eu n-am apelat niciodată la aşa ceva. Să spunem că sunt prea individualist, aşa cum e şi literatura. Nu-mi place ideea, fiindcă-mi aminteşte de sistemul comunist, de organizaţiile înregimentate, care sigur au existat şi în. Când aud de organizaţii care sprijină literatura, o iau la fugă. Poate greşesc, dar aşa simt. Acum trăim într-o societate liberă, cu un grad oarecare de democraţie, şi trebuie să ne luptăm. Însă nu neg rolul pe care-l joacă sprijinul oferit de astfel de programe, mai ales tinerilor scriitori.

Întoarcerea la literatura naţională

Scriitorul bulgar Emil Andreev crede în revenirea interesului bulgarilor pentru literatura naţională

Cum aţi descrie literatura de azi din Bulgaria?

Sunt foarte optimist. Există mulţi scriitori tineri, între 25 şi 35 de ani, foarte buni. Cu mulţi dintre ei sunt prieten. Există un adevărat boom în literatura contemporană de la noi şi sute de aspiranţi. Când se face un concurs pentru roman, se primesc şi 80 de manuscrise. Avem şi cantitate, şi calitate. Literatura tinerilor are forţă şi chiar şi-a luat avânt. Generaţia mea se dovedeşte un sol fertil pentru ei, care trec printr-o perioadă înfloritoare.  Sunt, de fapt, trei categorii de scriitori: unii trăiesc şi lucrează în străinătate (în Anglia, Scoţia, Franţa, Germania etc.) şi scriu în limba ţării de adopţie. Ilia Troianov, de exemplu, locuieşte în Germania şi scrie în germană, ca şi Dimiter Dinev, care e în Austria. Sunt destui în aceeaşi situaţie: scriu şi publică în altă limbă şi-n altă ţară, apoi cărţile lor sunt traduse în bulgară. Există şi un grup de scriitori care trăiesc în Bulgaria şi publică în limba maternă, dar Bulgaria nu apare niciodată în cărţile lor! Iar al treilea grup e alcătuit din scriitori bulgari care scriu în şi despre ţara de origine, în limba maternă. Mai toate cărţile lor sunt foarte bune şi oneste din punct de vedere al atitudinii. Sunt străbătute de onestitate. În comunism, o asemenea onestitate era, cum ştim, imposibilă. Majoritatea acestor scriitori încearcă să fie oneşti în scris, nu să se prefacă a fi oneşti. Reuşesc să scrie ce gândesc. 

„M-am săturat de «societate»"

Dar bulgarii citesc literatura contemporană autohtonă? Românii nu prea se pot lăuda cu aşa ceva.

Cred că avem prea multe în comun (Râde). Situaţia de la noi este aceeaşi. Scriitorii bulgari depun eforturi să devină cunoscuţi în propria lor ţară. Iată de ce uneori scriu aşa cum n-ar trebui să scrie. Iar cei cinstiţi recunosc faptul că procedează aşa. Dar prefer să văd jumătatea plină a paharului. În ultimii zece ani, scriitorii de la noi au câştigat din ce în ce mai mult teren. Să zicem că acum cinci ani aveai 1.000 de cititori. Acum sigur ai 1.500. Are loc un fel de întoarcere la literatura naţională. După câştigarea democraţiei, oamenii erau înnebuniţi, evident, să citească cărţi străine. Orice. Acum au cam început să revină la propria cultură. Dar nu sunt cu adevărat pregătiţi, fiindcă trăiesc în continuare o tulbure tranziţie. Însă pulsul vieţii parcă s-a mai liniştit un pic şi acum se profilează o întoarcere la literatura naţională. Însă sunt realist şi nu susţin că bulgarii nu mai prididesc cu cititul literaturii bulgare, pentru că nu e adevărat. Dar o tendinţă există. Întoarcerea trebuie să se facă pe cale naturală. Sub regim totalitar, Bulgaria, o ţară mică, a fost izolată în timp şi-n spaţiu. Oamenii n-aveau acces la literatura străină. De aceea, ea nu şi-a pierdut forţa de atracţie pentru bulgari. Dar ochii foarte puţinilor cititori s-au deschis şi spre roadele din grădina proprie.  Peste zece ani, cred eu, oamenii de pretutindeni se vor întoarce la cărţi. Se vor plictisi de televiziune şi de internet. Suntem sătui de atâta viaţă virtuală. Foarte cinic spus, m-am săturat să văd femei frumoase la televizor. Prefer să văd una poate mai puţin frumoasă, dar adevărată în viaţa reală. Anul 2012 nu va fi sfârşitul lumii, ci sfârşitul unui mod de existenţă. Poate suntem aproape de nou început, de o revenire la adevărurile dinlăuntrul nostru, de o întoarcere la Dumnezeu şi la cărţile bune. Poate că avem şanse să devenim mai buni ca oameni. Poate că n-o să mai vindem copii şi fete. După tragedia din Japonia şi revoltele din Africa de Sud, oamenii nu vor mai fi la fel. Nu conştientizăm acum că peste un an sau doi ceva se va schimba. Sper - şi speranţa moare ultima - că va fi vorba despre schimbări care să aducă o viaţă mai bună.

Ce înseamnă „o viaţă bună" pentru dvs.?

Cea pe care o am. O viaţă în care să te bucuri de frumuseţea din jur şi de cea pe care ţi-o duce literatura. O viaţă cu prieteni, adică oameni şi cărţi. Sună simplu, dar e adevărat că trebuie să trăieşti fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima, să scrii ca şi cum fi ultima propoziţie pe care o scrii. Să ştii că tot ce există s-a născut din iubire, că eşti o fiinţă creată de Dumnzeu şi născută dintr-o mamă şi dintr-un tată.

De aceea locuiţi într-un sătuc din Balcani?

Locuiesc într-un sat îndepărtat pentru că-mi permit (Râde). Am peste 50 de ani, am nevoie de fiu singur ca să pot scrie, ca să-mi pot aduce aminte, ca să las imaginaţia să lucreze. E important să pot hotărî cine vine la mine şi cine nu. M-am săturat de „societate". 

Şi vă câştigaţi existenţa din scris?

E foarte greu.  Venitul rezultat din scris e ca un „fier de lemn", îmi place gluma asta. Şi mai şi fumez, deci îmi trebuie bani de ţigări. Dar o să mă las şi de ele (Râde).

Ce carte aţi lua pe o insulă pustie?

Biblia. În ea este totul. Când era încarcerat pe Insula Sf. Elena, înainte să moară, Napoleon a avut parte de o pedeapsă-în-pedeapsă: a trebuit să aleagă un singur fel de mâncare, pe care să-l mânânce în fiecare zi până la sfârşitul zilelor. El a ales căpăţâna de miel, pentru că ea conţinea de toate: creier, limbă, ochi. Căpăţâna de miel avea tot. Aşa e şi cu Biblia. Are tot: povestire, poezie, teatru. Şi toată înţelepciunea şi dragostea lumii.

"Fiecare carte are un destin al ei. Unele se vând uşor, altele sunt adevărate bijuterii, dar zac îngropate în rafturile librăriilor."
Emil Andreev
scriitor

Scriitor într-un sat din Balcani 

Autor a cărui literatură are ecouri dincolo de graniţele ţării natale, Emil Andreev este una dintre vocile de forţă ale literaturii bulgare de azi. Volumele lui au fost traduse în engleză, germană, poloneză, slovacă, slovenă şi română.

Prozator şi dramaturg, Emil Andreev s-a născut pe 1 septembrie 1956 la Lom, localitate dunăreană din apropiere de Vidim, spaţiu care va sta la baza unui tărâm literar ce va figura în multe dintre povestirile sale. A urmat Facultatea de Filologie din Veliko-Târnovo, specialitatea bulgară-engleză, după care a fost profesor, jurnalist, editor TV, traducător. Cariera de sciitor şi-a început-o în 1996, cu volumul „Povestiri din Lom". Au urmat culegerile de proză scurtă „Un Secession târziu" (1998) şi „Insula beţivilor" (1999), dar şi mai multe piese de teatru: „Să ucizi un prim-ministru" (2002), „Căutătorii de comori" (2003), „Bebeluşul" (2004), „Barca magică a dlui J." (2007).

„Râul de sticlă", romanul de debut, a fost publicat în anul 2004 şi a câştigat Premiul Vick pentru „Cel mai Bun Roman Bulgar" şi, de asemenea, Premiul Cititorilor. Cartea a fost tradusă în engleză, germană, polonă, rusă, sârbă şi slovacă, iar anul trecut a fost ecranizată de regizorul bulgar Stanimir Trifonov într-o producţie cu distribuţie internaţională, filmul rulând acum în cinematografele din ţara vecină. Emil Andreev a semnat apoi romanele „Blestemul broaştei", distins cu Premiul Helicon pentru Literatură de ficţiune, şi „Luca cel nebun" (2010). Autorul este unul dintre puţini scriitori bulgari care au reuşit, în ultimii ani, să trăiască din scris. De câţiva ani, Emil Andreev a ales să locuiască într-un sat din sudul Balcanilor, unde poate scrie în linişte. 

„Aici, pe pământ, rămâne Râul de sticlă din aprocrif"

„Tot ce se naşte poartă o fărâmă din acel Slăvit Nimic şi se străduieşte să ajungă la el, iar El, mai devreme sau mai târziu, adună ce a fost născut şi-l anexează şi se măreşte, făcând loc pentru noii săi purtători de fărâme. Se pune întrebarea: de ce unii purtători pleacă mai devreme, îi ia Dumnezeu la El? Ei dispar pentru totdeauna? După mine - nu. Naşterea şi moartea sunt două noţiuni pământeşti, omeneşti. Pentru mine, om, ele sunt fudamentale, dar pentru Dumnezeu n-au nici cea mai mică însemnătate. Pentru El, nimic nu are importanţă.

 «Sarcina» lui este să dăruiască, să se înconvoaie şi să crească. Fie prin informaţie genetică, fie prin hazard, un dat irepetabil şi unic se va întoarce la Nimic mai devreme decât altul, iar nouă nu ne rămâne decât să exclamăm: «Aşa a vrut Dumnezeu!». În realitate, el nu moarte, doar se contopeşte în fluidul enorm şi fără formă al Nimicului, denumit de noi Dumnezeu. Aici, pe pământ, rămâne Râul de sticlă din aprocrif, cu durerile şi pasiunile sale rătăcite, cu iubire şi bucurii, care înainte de asta se amestecă într-un număr infinit de combinaţii ale unor fiiinţe unice şi irepetabile încă în viaţă, purtătăare de fărâme ca mine şi ca tine. Nu, Hélène, nu cred că Dumnezeu îi adună mai devreme la El pe oamenii buni. E o pură întâmplare, dar aşa îmi sună mai bine." (fragment din romanul „Râul de sticlă", de Emil Andreev, publicat la Editura Humanitas, în traducerea Marianei Mangiulea)

"Peste zece ani, oamenii de pretutindeni se vor întoarce la cărţi. Se vor plictisi de televiziune şi de internet.Suntem sătui de atâta viaţă virtuală."
Emil Andreev
scriitor

"După tragedia din Japonia şi revoltele din Africa de Sud, oamenii nu vor mai fi la fel."
Emil Andreev
scriitor