Dragoş Buhagiar, scenograf: „România e un circ trist, dar fără poezie“

Dragoş Buhagiar

Văzută prin ochii scenografului Dragoş Buhagiar, scena de astăzi a lumii noastre şi-a pierdut farmecul pe care-l avea în vremea lui Caragiale.

La 46 de ani, este unul dintre cei mai importanţi scenografi din România, creator a zeci de decoruri, pentru spectacole care au marcat istoria recentă a teatrului românesc. Printre cele mai recente scenografii pe care le semnează se numără cea din „Ultima zi a tinereţii" de la Teatrul Naţional din Sibiu, pus în scenă de Yuri Kor­donski, şi „O furtună" de la Teatrul Naţional din Craiova, în regia lui Silviu Purcărete. După premiera acestui spectacol am stat de vorbă cu Dragoş Buhagiar despre mirajul castelelor de nisip, despre teatru şi despre scena României de astăzi...

„Weekend Adevărul": Tocmai aţi terminat lucrul la „O furtună". E o eliberare sau o tristeţe?

Dragoş Buhagiar: E greu de definit starea pe care o am. Sincer să fiu, m-a apucat puţin plânsul aseară, după premieră. Dar în tot timpul ăsta am fost mai degrabă impresionat de cum s-au adunat energiile actorilor, pentru că a fost un tur de forţă şi din partea lor, şi a lui Silviu, care a avut o forţă de muncă nebănuită. Ore întregi de repetiţii... A fost o experienţă interesantă lucrul la Craiova. Dar acum n-am neapărat o părere de rău, pentru că, spre norocul meu, intru într-un alt proiect, tot cu Silviu Purcărete. De-abia aştept să merg la Sibiu şi să ne apucăm de treabă la proiectul „Gulliver".

Când lucraţi la un decor, lucraţi ca şi cum teatrul e oglinda lumii sau ca şi cum aţi construi o altă realitate?

Depinde de text şi de regizor. Am experimentat ambele variante. Opţiunea mea personală este mai degrabă spre a inventa alte lumi, alte realităţi, alte interioare... Mă preocupă mai mult să creez alte dimensiuni, dar din păcate nu mă pot exprima mereu aşa.

În lumea noastră, cât de greu e atunci să nu faci compromisuri artistice?

Eu am mai făcut compromisuri. Deşi poate e mult spus... Am făcut la un moment dat publicitate şi evenimente şi, într-un anume fel, era un compromis pentru că trebuia să scot un produs care să vândă. Prea multă creativitate sau informaţie într-o zonă din asta de comerţ distruge obiectivul. Accentul trebuia să fie pe produse, nu pe ce era în jurul lor. E o zonă care îţi poate afecta modul de a gândi  atunci când te întorci în zona artistică. Lucrurile alea te pot bântui şi te pot virusa cumva. Dar, pe de altă parte, era foarte interesant pentru că în publicitate puteam să experimentez nişte materiale, pe care la ora aia în teatru nu ţi le permiteai pentru că erau scumpe. Aşa, am reuşit pe urmă să le aduc în teatru, ceea ce a fost benefic şi pentru mine, şi pentru spectacol. Era un fel de joacă pe muchie. Iar banul e ochiul dracului... Eu, renunţând la publicitate, am renunţat la nişte venituri serioase.

Dar în teatru? Cât din nenumăratele scenografii pe care le semnaţi vă reprezintă şi cât lucraţi pentru că trebuie?

În ultima vreme am lucrat numai cu regizori importanţi... Proiectele din ultimii doi ani sunt cu miză foarte mare. Mie îmi place foarte tare ce fac. Mă amuză. Nu e doar un mod de a-mi câştiga existenţa, ci, mai degrabă, un mod de a trăi. Îmi place să trăiesc prin teatru, prin alte oraşe. Şi, în plus, n-am cum să refuz proiecte de genul celor care mi-au fost propuse în anul care a trecut.

La acest moment, unde vă aflaţi din punct de vedere artistic?

Cred că de-acum încolo o să încep să fac câte ceva...

Modestie?

Nu e nici modestie, nici ipocrizie. Mi se pare că de-abia acum aş putea să încep să fiu personal. Până acum am înţeles lucruri, le-am asimilat şi de-abia de-aici aş putea să încep să-mi impun părerile. De doi ani încoace mă preocupă despicarea spaţiilor închise. Cam cum am făcut la „D'ale carnavalului". Asta mi se pare fabulos şi exact asta e modalitatea de a face teatru a lui Silviu Purcărete. Porneşte de la o scândură, lumea se populează, sunt momentele de graţie după care dispare totul. Ăsta e farmecul teatrului: apare într-un loc, se întâmplă, îţi place, te emoţionează şi dispare. Ce poate fi mai frumos?

Totuşi, pentru un scenograf, care construieşte un spaţiu concret, presupun că e mai greu de suportat să-l vadă cum se dărâmă...

De ce? E ca atunci când eram mici şi făceam castele de nisip care se dărâmau. Era superb! Ca să nu mai spun că de multe ori, după ce se termină lucrul, nu mai pot să mă uit la spectacolele pe care le-am făcut, pentru că văd greşeli, dacă nu chiar gafe.

Daţi-mi un exemplu...

Dacă aş mai face „Lear" o dată, poate că forma spaţiului şi unele dintre materialităţi le-aş păstra. Dar n-aş mai face butaforie pe care s-o priveşti de la doi metri... Mi se pare din punct de vedere plastic, tehnic şi cum vreţi să-i spuneţi, un procedeu mai potrivit pentru scena clasică, à l'italienne. Pentru că acolo ai distanţa necesară ca acele lucruri să fie magice... Pe când într-o sală precum cea de la Grădina Icoanei mai puţin. Acolo trebuie  să reinventezi spaţiul mereu, aşa cum l-a reinventat şi Ciulei. Acum, zidul ăla l-aş face poate din lăzi sau din ceva mult mai concret, din lemn... Dar, la urma urmei, astea sunt cicluri ale noastre. Nu înseamnă deloc că nu mi-a plăcut şi că n-am crezut enorm în ce-am făcut.

Ce s-a schimbat fundamental de la momentul când v-aţi apucat să faceţi scenografie?

Eram un om îngrozitor de exact, îmi făceam proiectele, mi le ambalam, făceam eşantioane, schiţe de costume... şi nu mă abăteam de la ele. Dar la teatru poate că e bine să se mai întâmple lucruri pe parcurs, pentru că, dacă tu vii de-acasă cu temele făcute, cu nişte materiale pe care le ai în cap şi ştii c-o să le pui pe actorii ăia, s-ar putea să pierzi enorm. E bine să te uiţi la actori, să-i vezi cum se mişcă, să te gândeşti ce s-ar potrivi pentru ei, ce gen de materiale, ce culoare. Sau poate că spectacolul o ia într-o altă direcţie şi tu nu trebuie să fii sclavul unor schiţe pe care le-ai făcut acasă şi de care te-ai îndrăgostit. Înainte mi se părea o chestie de mare corectitudine şi profesionalism să nu mă abat. Acum mă contrazic pe mine. Eram un provincial şi cred că am şi rămas într-un fel, dar a dispărut „ambâţul"...

Ce idealuri aveaţi pe-atunci şi nu le mai aveţi acum?

Nu ştiu dacă aveam idealuri. Idealul era să particip  la un spectacol împlinit şi mi s-a întâmplat destul de repede. Voiam cumva să-mi construiesc o viaţă cât mai artistic posibilă. Să pot să trăiesc din scenografie. Asta îmi doream foarte tare, să nu fiu nevoit să-mi câştig existenţa altfel decât făcând ce-mi place. Şi să mă învârt între oameni deştepţi... sau, mai bine zis, cu o proporţie fericită între deşteptăciune şi uman.

"Cine zice că mie mi-a ieşit o scenografie bună şi spectacolul e prost greşeşte. O scenografie n-are cum să fie bună, când spectacolul e prost.''

„Pericolul mare este să faci lucruri decorative"

Se poate trăi din scenografie în România?

Depinde cine eşti... Pe mine m-au susţinut părinţii şi aşa am putut să-mi iau o casă în Bucureşti. Contează foarte tare de unde vii şi ce ai în spate. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu pot. Dar ce să vă spun? Din 1992 până în 1997 părinţii mei mi-au plătit chiria şi îmi dădeau bani să şi trăiesc. Am reuşit să fiu pe picioarele mele de-abia când m-am apucat de publicitate... Un tânăr ieşit de pe băncile facultăţii, mi-e greu să cred că poate trăi din scenografie.

Care sunt problemele cele mai mari ale scenografiei româneşti?

Pregătirea din şcoală este uşor defectuoasă. Şi ar mai fi o idee care se livrează din şcoală. Că noi trebuie să ne impunem în faţa regizorului, să fim propriii noştri regizori. Eu înclin să merg pe mâna regizorului. Poate, câteodată, s-a întâmplat şi în creaţiile mele să se simtă că eu şi regizorul tragem în direcţii diferite. Dacă a ieşit aşa, a fost greşeala mea. Cine zice că mie mi-a ieşit o scenografie bună şi spectacolul e prost greşeşte. O scenografie n-are cum să fie bună, când spectacolul e prost. O altă problemă este că noi suntem învăţaţi din şcoală să gândim foarte decorativ. Or, pericolul cel mai mare la teatru - şi acum vorbesc şi despre mine, pentru că şi eu am intrat în jocul ăsta - este să faci lucruri decorative, fără substanţă. Lecţiile pe care le primesc eu acum de la Purcărete sunt exact în sensul ăsta. Purcărete niciodată n-o să mă lase să pun pe scenă ceva care n-are legătură cu ce se întâmplă în momentul ăla pe scenă. Prima întrebare este: „Dar de ce? Asta ce înseamnă? Sau ce facem cu această imagine în următoarele scene?" Ăsta e pericolul. Gândirea de tip plastician, pictor. Noi nu suntem în atelier, artişti singuri. Suntem o echipă!

Nu se întâmplă să funcţioneze orgoliile?

Exact de-asta am dat acest exemplu. Părerea mea e că asta e problema teatrului românesc în general, nu numai a scenografiei. Suntem cu toţii orgolioşi - fac parte din lumea asta, deci ca să fiu coerent, n-o să mă disociez...

Dar problemele teatrului românesc care sunt?

E ca şi cu politica, cu toţii urlăm şi aşteptăm să ni se dea. Eu aş aplica povestea pe care o aplică nemţii. Dacă noi, fiecare, ne-am face în mic treaba bine şi am fi concentraţi pe ce facem noi şi nu ne-ar mai preocupa foarte tare ce fac alţii, cu siguranţă lucrurile ar funcţiona, ar merge bine. Teatrul românesc are nevoie de o reformă, dar cât mai repede, o reformă majoră.

Care să constea în ce?

Povestea asta cu angajatul pe o perioadă nedeterminată mi se pare că poate să-ţi dăuneze ţie şi ca individ, şi ca artist. Am fost şi eu angajat aşa la Teatrul Mic. Şi mi-am dat demisia, nu pentru că nu-mi plăcea acolo, ci pentru că mi-am dat seama că nu era bine să stau într-un loc. Vine un moment când vrei să alegi. Dacă eşti angajat, eşti obligat să faci ce e pus la avizier. Or, eu nu mai suportam asta. Eu cred că artiştii trebuie să umble. Statul într-un loc e dăunător pentru că ai senzaţia că numai acolo se întâmplă lucrurile majore.

Dacă v-aş ruga să priviţi România ca pe o scenă şi să o descrieţi?

Mi se pare că e un circ îngrozitor de trist. Dar un circ trist uneori poate să aibă poezie. Ăsta este un circ trist distructiv, n-are niciun pic de poezie,
n-are nimic, e foarte jos. Uneori, mahalaua, kitschul au un farmec al lor, pot atinge nuanţe de nostalgie. Ăştia nu! Ce se întâmplă acum în jurul nostru e îngrozitor de steril şi sec. Sunt nişte timpuri turbate şi, după părerea mea, marele vinovat nu este omul politic, ci noi. Imaginea şi starea asta tâmpită care sunt în ţară eu le-aş pune în cârca televiziunilor şi a patronilor de televiziuni care au sacrificat absolut tot pentru audienţă. 

Aşadar, un circ trist şi fără poezie...

Exact! Măcar să vezi nişte burţi care atârnă... Nu! La noi nu vezi decât silicoane şi botox. Adică totul e împietrit. Este rece şi fără expresivitate. Se construieşte urât, iar oamenii care locuiesc în clădirile alea urâte se urâţesc şi ei. Uite, mahalaua lui Caragiale avea poezie. Aşa era în copilăria mea. Ca-n decorul din „D'ale carnavalului"... Aia era strada bunicii mele. Alea erau străzile pe unde noi mergeam. Galbenul ăla, praful ăla, prin el mă jucam eu, cu o felie de pâine cu zahăr în mână. Aia era o mizerie naturală. Lăsată de la Dumnezeu. Acum, producem o mizerie contrafăcută, e un produs al gândirii noastre.

Dintre multele lumi pe care le-aţi creat pe scenă, dacă ar fi să alegeţi una în care să locuiţi o vreme?

Poate în cea din „D'ale carnavalului". Mi-ar plăcea să fiu printre oamenii ăia. Cam aşa am copilărit eu, cam aşa se îmbrăcau prietenele mătuşii mele, în cartierul în care locuiam la Brăila. Îmi plăceau foarte tare femeile alea. Ţin minte că prima dată când mi-a plăcut o femeie aşa cum îi place unui bărbat, acolo le-am văzut şi cam aşa arătau. La limita unui gust primar şi neasumat. Dar combinaţiile pe care le făceau erau foarte sexy. Da, în „D'ale..."
mi-ar plăcea să fiu!

Una din două          

- Cuvânt sau imagine? Cuvânt.
- Bucureşti sau provincie? Provincie.
- În lumina reflectoarelor sau în spatele lor? În spate cred că e foarte bine.
- Adevăr sau provocare? Adevăr.
- Soare sau Lună? Lună.
- Marea sau nisipul? Marea.
- A şti sau a spera? Mai degrabă a spera...
- Istanbul sau Paris? Istanbul.
- A acţiona sau a aştepta. A aştepta.