Documentarul, Cenuşăreasa scoasă la bal

Pornind de la ediţia recent încheiată a festivalul de film documentar  One World Romania (16-21 martie), investigăm tendinţele unui gen dinamic şi ofertant,  dar neglijat sistematic de instituţii şi de publicul larg. Alexandru Solomon şi Florin Iepan, doi dintre cei mai importanţi documentarişti ai cinematografiei româneşti, criticul de film Mihai Fulger şi publicistul Mircea Toma analizează starea documentarului ca in

Filmul documentar „te poate ajuta să descoperi lumi altminteri inaccesibile, dar şi să priveşti cu alţi ochi lumea din jurul tău", spune criticul de film Mihai Fulger, marcând valoarea antropologică, „în sens larg", a unui produs cum este documentarul. Alexandru Solomon, unul dintre cei mai importanţi regizori de documentar din România, autorul unor filme precum „Kapitalism - reţeta noastră secretă" şi „Apocalipsa după şoferi" vorbeşte despre  documentar ca despre „o călătorie". „La un festival de documentar, dacă stai de dimineaţa până seara la filme, călătoreşti prin toată lumea şi ai experienţe pe care nu le ai într-o vacanţă", explică Solomon, care este şi directorul festivalului de film documentar One World, încheiat recent.

Dacă şi criticii şi regizorii convin asupra nevoii de a captura şi reda realitatea prin intermediul documentarului, analiza capătă nuanţe în ceea ce priveşte tradiţia românească - a vizionării, dar şi a producţiei documentarului. Anul trecut, în România, au ieşit pe piaţă doar două documentare, marchează Mihai Fulger,  vorbind în acelaşi timp despre tendinţa estompării graniţelor dintre documentar şi ficţiune. Dintre documentarele care au marcat anul 2010 în cinematografia românească, Fulger trece pe lista sa „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" de Andrei Ujică - „în măsura în care este un film documentar - iată un excelent exemplu de estompare a graniţelor dintre documentar şi ficţiune - mă număr printre criticii care îl consideră o capodoperă". „Apoi, mi-a plăcut mult şi celălalt film documentar românesc distribuit anul trecut în circuitul cinematografic de la noi (da, au fost doar două), «Kapitalism - reţeta noastră secretă» de Alexandru Solomon. De la noi, vreau să-l remarc şi pe Claudiu Mitcu, un documentarist care a avut o evoluţie spectaculoasă în ultimii ani. Am văzut multe documentare excelente la festivalul One World Romania; merită amintit, de exemplu, «Videocracy» de Eric Gandini, un film captivant şi totodată cutremurător despre manipularea prin televiziune", adaugă criticul.

Situaţia documentarului, la noi şi în lume

Deşi tendinţa este ca starea documentarului să fie adesea deplânsă, în raport cu filmul de ficţiune, regizorul Alexandru Solomon remarcă o evoluţie - atât a documentarului, cât şi a publicului de gen - în ultimii 20 de ani. „Nu cred că documentarul e un gen pretenţios şi nici că, la nivel internaţional, există o situaţie proastă. Cred că în ultimii 20 de ani, documentarul ca public şi ca producţie a luat amploare. Există un public recunoscut, există canale televizate dedicate". Despre iniţiativa de a lansa pe piaţa românească un festival de film documentar ca One World, Solomon spune că există un public pentru aşa ceva în România, un public care „s-a săturat de ce-i oferă media româneşti, care vrea să cunoască lucruri din lumea largă, la care altfel nu are acces".

Printre motivele de creştere a popularităţii documentarului, regizorul identifică faptul că „genul în sine s-a schimbat": „Documentarul e mult mai vast astăzi, nu mai încape în definiţiile din anii '60 şi, în fond, e o pălărie sub care se grupează lucruri stilistice foarte diverse". Mihai Fulger vorbeşte despre un echilibru în ceea ce priveşte publicul documentarelor difuzate de canalele străine specializate, unde nivelul de popularitate din România este comparabil cu cel din ţările vestice. O problemă este, însă, publicul documentarelor româneşti de autor, care e mult prea redus, explică Fulger. Situaţia s-ar putea remedia, crede criticul, „iar festivaluri cum sunt Astra Film de la Sibiu, One World Romania de la Bucureşti sau Transilvania de la Cluj au făcut deja paşi mari pentru conştientizarea importanţei acestui gen".

Tradiţie şi finanţare

Analiza despre starea documentarului autohton implică şi lipsa unei tradiţii pentru acest gen de cinema. Aceasta se explică, spune Alexandru Solomon, prin însuşi felul în care a evoluat societatea românească. „În comunism, documentarul a fost etichetat ca instrument de propagandă şi, apoi, s-a readaptat foarte greu la situaţia de după Revoluţie. Documentarul n-avea cum să se nască aşa de repede şi să ajungă la public pentru că societatea românească în întregimea ei a trecut printr-o fază foarte dificilă de adaptare. Nici acum nu are în totalitate instrumentele necesare pentru un dialog social cât de cât decent". Criticul Mihai Fulger vorbeşte despre „două atitudini extreme faţă de moştenirea studioului Sahia": „Unii îi neagă orice merit, alţii o ridică în slăvi. Cred că lucrurile ar trebui privite cum grano salis: şi în perioada comunistă s-au realizat documentare ce rezistă probei timpului, însă sunt necesare eforturi considerabile pentru a le descoperi printre miile de producţii propagandistice ale epocii".

În ceea ce priveşte finanţarea documentarului românesc, Alexandru Solomon povesteşte: „Necazurile documentarului în raport cu finanţarea sunt legate de faptul că din bugetul CNC doar 10% este alocat documentarului. Însă, s-a făcut o acţiune important - acum există o secţiune specială de documentar, cu jurizare separată". Referindu-se la viitorul documentarului, Solomon spune că e îmbucurător că anii trecuţi au fost buni pentru documentar, dar şi că mulţi tineri din şcoala de film vor să facă documentar. „La atelierul de film documentar pe care-l facem în cadrul festivalului  One World am avut la această ediţie 40 de participanţi, nu mai încăpeam în sală. M-am bucurat foarte tare. Pentru că înainte, când am făcut primul atelier, a fost foarte greu. Oamenii în şcoala de film spuneau că ţelul suprem este să faci film de ficţiune, aceea e artă, restul...".

Pentru creşterea producţiei şi vizibilităţii documentarului, Mihai Fulger identifică mai multe soluţii: „distribuirea mai multor filme documentare în circuitul cinematografic, promovarea acestor filme prin dezbateri publice, introducerea unor cursuri opţionale de cultură cinematografică care să abordeze şi filmul documentar, în învăţământul preuniversitar şi universitar nespecializat şi apariţia unor publicaţii profesioniste dedicate genului". Ce ar trebui să-l motiveze pe spectator  să meargă la cinema să vadă film documentar? Acelaşi lucru care-l motivează să meargă să vadă şi filme de ficţiune, crede Alexandru Solomon, care mai spune că publicul de documentar este „un public mai deschis, cu mai puţine prejudecăţi."

„Documentarul este sacrificat"

Unul dintre cei mai „vechi" documentarişti ai generaţiei post-1989, Florin Iepan - care a realizat filme precum „Decreţeii. Născuţi la comandă" şi biografiile unor iconuri precum Johnny Weissmüller şi Bela Lugosi, iar acum lucrează la filmul „Odessa", prin care îşi propune avertizarea României în vederea unor foarte posibile „viitoare derapaje totalitare" - crede că, în prezent, asistăm la un paradox: „Maniera în care se face film de ficţiune în ultimii ani se suprapune cu cea a documentarului observaţional. Filmele de ficţiune au preluat această sarcină care aparţinea documentarului şi au «invadat» zona de documentar observaţional. Maniera de film documentar se regăseşte la filmul de ficţiune. Cum ar veni, de la documentarul de propagandă din vremea comunismului (chiar şi capodoperele acelei perioade erau prezentate ca filme de propagandă sau de protecţia muncii) s-a sărit peste documentarul observaţional şi s-a ajuns la ficţiune".

Iepan nu are cuvinte de laudă nici în ceea ce priveşte perspectiva instituţională: „Există un singur for privat care sprijină documentarul, prin care orice regizor de documentar are şanse să filmeze în România: postul HBO, care a preluat iniţiativa de la TVR. Este un caz unic, pentru că în toate ţările europene principalii finanţatori ai documentarului sunt televiziunile publice. TVR nu are o politică coerentă în această privinţă. Chiar dacă-l finanţează, nu îl difuzează sau nu îl pune în valoare. TVR nu are nişte sloturi dedicate documentarului de autor".

Dacă ne uităm la CNC, lucrurile se văd în felul următor, în perspectiva lui Iepan: „În prezent, banii destinaţi filmului documentar sunt folosiţi ca o compensaţie pentru anumite nume care nu mai pot fi admise la ficţiune. Aş spune că filmul documentar este sacrificat pentru obligaţiile acestei instituţii birocratice. La fel, şi filmul de animaţie este un debuşeu pentru această situaţie. Documentarul este sacrificat din considerente de relaţii personale, pentru a compensa faptul că, la ficţiune, acest lucru nu mai este posibil, din cauza premiilor câştigate şi a impunerii unei noi generaţii de autori. Este vorba de prieteni care nu mai pot fi «serviţi» la ficţiune".

„Tragic este că, în acest fel, noi nu vom avea o şcoală de film documentar şi vom cunoaşte realităţile româneşti ale acestei perioade istorice strict prin documentarele produse în Occident", conchide regizorul Florin Iepan. 

Un gen proteiform

Regizorul Alexandru Solomon, Criticul Mihai Fulger, Regizorul Florin Iepan Foto: M. Vilău, Mediafax, Agerpres

Diversitatea exponenţială pe care a atins-o, pe plan internaţional, filmul documentar în ultimele decenii ar face de nerecunoscut astăzi, pentru un călător în timp, principiile genului, aşa cum au fost ele statuate, în prima jumătate a secolului XX, de nume precum Dziga Vertov, Joris Ivens, Leni Riefenstahl, John Grierson sau, mai ales, Robert J. Flaherty.

Peisajul cinematografic actual înregistrează documentarul care îşi asumă clar manipularea şi foloseşte abil pentru aceasta toate tehnicile cinematografice validate (ba mai este şi răsplătit cu Palme d'Or pentru aceasta), în cazul americanului stângist Michael Moore. Documentarul care-şi propune să prezinte benigne aspecte din viaţa speciilor conlocuitoare ale Pământului devine film de artă, atingând de multe ori intensitatea unui film de ficţiune, cum ar fi cazul francezelor „Microcosmos", „Le peuple migrateur" ori „La marche de l'Empereur". Documentarul de autor devine de multe ori mai „de artă" decât filmul de ficţiune. Pentru a ne limita doar la zona mainstream, pentru că în underground şi în circuitul festivalier diversitatea, tematică şi stilistică, este practic imposibil de sintetizat.

În România, după „bijuteriile" erei comuniste, camuflate în filme de propagandă şi de protecţia muncii, datorate unor Titus Mesaroş, Copel Moscu, Laurenţiu Damian sau Sabina Pop, doar trei regizori au abordat sistematic şi cu succes filmul documentar de autor, în generaţia de după 1989: Florin Iepan, Thomas Ciulei şi Alexandru Solomon. Recent, Andrei Ujică, biologic aparţinând generaţiei '70, propune, prin „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", un tip de film care să depăşească dihotomia ficţiune/documentar şi să fie „declanşatorul" unui alt gen de cinema.

Opinie

„Bucureştiul, asasinat fără martori"

Mircea Toma Foto: Marian Iliescu

Publicistul Mircea Toma, implicat, de asemenea, în numeroase campanii sociale, vorbeşte despre necesitatea unei şcoli naţionale de documentar şi despre felul în care un film documentar care descrie experienţa pozitivă a unei comunităţi urbane poate servi drept model altor „oraşe în suferinţă".

„Un cartier vechi din Bucureşti a devenit ţinta dezvoltatorilor. Un primar a declanşat o furie demolatoare care nu a ţinut cont de lege şi cu atât mai puţin de valoarea de monument istoric a clădirilor. Oamenii care locuiau în casele vizate de «programul de dezvoltare urbană» au fost expropriaţi în condiţii pe care nici Ceauşescu nu şi le-a permis. Vorbesc despre un fenomen care s-a petrecut cu o viteză incredibilă şi pe care o mână de organizaţii nonguvernamentale nu a reuşit să-l oprească, ci doar să-l limiteze, şi asta abia atunci când majoritatea caselor dispăruseră.

În zilele în care, printre buldozere, familiile sinistrate încă nu credeau că e adevărat ce li se întâmplă, membrii organizaţiilor au avut revelaţia că din tot cartierul acela nu numai că nu va mai rămâne decât un teren viran, ci şi că nu va mai rămâne nici amintirea felului în care a fost şters de pe harta Capitalei. Au pornit să caute un documentarist care să devină martor al teribilului fenomen. Nu au găsit nici unul. Cele mai mari speranţe şi le puseseră în Universitatea care pregăteşte cineaşti. Mai apoi, când a devenit, oricum, prea târziu, au înţeles că şcoala autohtonă de film nu are o specializare pentru documentar. Pentru o epocă în care imaginea a scos din circulaţie lectura, să nu ai documentarişti e ca şi cum ai lăsa ţara fără cronicari. Iar când rămâi deodată fără primari şi fără cronicari, identitatea urbană se şterge fără urme. O să-mi mai pară mie rău să plec dintr-un loc care nu mai înseamnă nimic?

Noroc cu filmul «Bogota Change». Vorbesc despre un documentar propus, la Bucureşti, de festivalul One World. Este un film dedicat celor doi primari charismatici - Antanas Mockus şi Enrique Peñalosa - care au schimbat soarta celei mai periculoase, violente şi corupte capitale din lume. În numai trei mandate - mai puţin de 10 ani - Bogota a devenit un oraş paşnic, populat de o comunitate prietenoasă de cetăţeni. Ideile geniale, strategiile folosite de cei doi primari sunt, azi, exportate, pentru a putea fi, poate, valorificate de alte oraşe triste. Iar documentarul contribuie la această pozitivă contaminare. E un film care te poate face să renunţi să emigrezi."

"Pentru o epocă în care imaginea a scos din circulaţie lectura, să nu ai documentarişti e ca şi cum ai lăsa ţara fără cronicari."
Mircea Toma
publicist