Dinu Cernescu, regizor: „Un cuvânt care distruge totul: rating“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dinu Cernescu
Dinu Cernescu

Unul dintre cei mai cunoscuţi regizori ai teatrului românesc, autor al celebrului „Hamlet“ cu Ştefan Iordache, vorbeşte despre dictatura prostului gust în teatru şi nu numai.

Dincolo de spectacolele memorabile pe care le-a creat în teatrul românesc, regizorul Dinu Cernescu este o lume întreagă de poveşti şi întâlniri cu oameni pe care a avut şansa să-i cunoască. De la Federico Fellini, la Vittorio De Sica şi de la Franco Zeffirelli la Salvador Dali, Dinu Cernescu a străbătut trasee fascinante, care l-au marcat şi-l fac să-şi amintească astăzi cu plăcere despre o lume în care teatrul, în ciuda cenzurii comuniste, avea forţă şi adevăr.

Spectacolele lui se joacă în prezent cu mare succes pe scenele din Bucureşti, iar la sfârşitul lunii noiembrie, „Sâmbătă, duminică, luni", de la Teatrul Naţional din Bucureşti, a împlinit 100 de reprezentaţii. Despre lumea teatrului de ieri şi de azi, despre tristeţi şi dezamăgiri, am stat de vorbă în apartamentul lui plin de cărţi şi de fotografii din spectacole celebre.


În cartea dumneavoastră „Regizorul", scrieţi că vă e frică de generaţia asta, ieşită din împreunarea dintre o plasmă şi un calculator. De ce anume vă temeţi?

Teamă nu este, poate, cel mai exact cuvânt... E o generaţie care nu ştie nimic şi nu întotdeauna din vina ei. Mă refer la trecut, la problemele culturale. Şi pentru că după '89 a apărut un complex care s-ar traduce: „cu noi începe totul". Iar asta îţi dă un sentiment de nesiguranţă. Dacă ai avea de-a face cu un pilot care nu ştie nimic, doar momentul când s-a urcat el la manşă, nu prea-ţi vine să zbori cu el. Cam aşa e şi cu generaţia asta... sigur că generalizez. Dar, dacă e să vorbim de teatru, câţi dintre cei cu nume cunoscute ştiu să facă o distribuţie cum făcea Moni Ghelerter la Cehov? Sau o comedie de Caragiale aşa cum ştia s-o facă Sică Alexandrescu?

Dar publicul nu se schimbă? O piesă montată de Sică Alexandrescu ar avea succes astăzi?

Categoric. Enorm succes. Sică era un maestru al unor coordonate comice, al analizei textului, al sâmburelui comic. Sigur că ei au lăsat în urmă nişte oameni care le‑au dus mai departe tradiţia. Am în cap imaginea „Scrisorii pierdute" făcute de Sică Alexandrescu, ca un lucru aproape perfect. Am în ochi şi „Scrisoarea pierdută" făcută de Liviu Ciulei, pentru că el se aşază pe aceleaşi trepte de maestru începute de Sică Alexandrescu. Acel „D'ale carnavalului" făcut de Lucian Pintilie rămâne exact pe aceeaşi linie a maeştrilor. Dar noi apariţii de maeştri nu prea am văzut. Poate că sămânţa s-a mai diluat... De ce spun toate astea? Pentru că eu compar la ora actuală cultura noastră cu un imobil cu multe etaje care a început să ardă sus. Şi de jur-împrejur stau foarte mulţi pompieri şi se uită la blocul ăsta cum arde şi se scobesc în nas şi aşteaptă să fie fotografiaţi. Nimeni nu face nimic. Există un atac puternic din partea prostului gust. Din partea kitsch-ului. La televizor sunt lucruri care n-ar trebui să existe nici la un teatru de amatori şi ele sunt date unei ţări întregi. Înainte de '89 oamenii erau abrutizaţi prin televiziune. Şi acum este tot o spălare pe creier...

Şi care e mai periculoasă?

Asta. Cealaltă era periculoasă prin absenţa unor valori, dar valorile existau. Te puteai duce la Cinematecă, umblau casete pe sub mână...

Şi acum te poţi duce la Cinematecă...

Adevărat, dar câţi mai merg?

Vreţi să spuneţi că e o generaţie care refuză maeştrii?

Cred că e o generaţie care nu ştie exact ce sunt maeştrii. Sunt foarte dezamăgit când văd atâtea producţii fără o şiră a spinării dură, clară, precisă, fără să se respecte regulile cele mai importante ale unui spectacol - „logica, logica şi iarăşi logica", aşa cum spunea Liviu Ciulei. Pe de altă parte, cu mare bucurie observ toate sălile pline. Şi asta mă face să fiu optimist.

Sunteţi autorul unui „Hamlet" care a făcut istorie. Un astfel de spectacol ar avea succes astăzi?

Ar fi bine primit în primul rând datorită performanţelor actoriceşti. Dar o serie întreagă de aluzii antitotalitare, care existau în acel spectacol, ar cădea în gol, pentru că ar fi neînţelese azi. Urmărirea aceea pe culoare astăzi ar spune foarte puţin. Dar e un lucru extraordinar că oamenii din ziua de azi nu mai ştiu ce înseamnă ca o maşină neagră să te urmărească pe străzi prost luminate.

Să înţeleg că, într-un fel sau altul, cenzura folosea teatrului?

Cenzura nu folosea. Dar vreau să vă spun un lucru care o să supere pe foarte mulţi: ar fi foarte necesară astăzi o cenzură. O cenzură a calităţii, a bunului-simţ. Nu sunt un pudic, pentru numele lui Dumnezeu, cei care-mi ştiu tinereţea ştiu că am fost un zvăpăiat... Dar există o limită a bunului-simţ care eu cred că este de mult depăşită. Am citit cartea Antoanetei Ralian şi ea povesteşte cum, atunci când era tânără, în oraşul în care trăia, fetele nu aveau voie să meargă singure pe stradă. Nu pledez pentru aşa ceva. Dar nici pentru poveştile unei femei care spune că este numită „regina sexului anal". E absolut senzaţional! A apărut un cuvânt îngrozitor, care distruge totul: ratingul. De aici se trage tot: texte de proastă calitate, aşa-numiţi actori... nişte orori care nu ştiu să vorbească, nu ştiu să se mişte. În momentele mele de cinsism stau pe balcon şi râd de lumea nebună care trece prin faţa mea.

Dacă v-aţi început cariera în lumea asta, cum ar fi arătat teatrul pe care l‑aţi fi făcut? V-aţi fi adaptat?

La lumea asta nu. Nu pot. Am avut o încercare. Primul meu contact cu capitalismul românesc a fost când mi s-a propus să fac programul de Revelion la un club foarte high, undeva pe malul Floreasca. Dincolo de faptul că nu mi-au dat niciun ban, din când în când personalul de acolo îmi spunea: „Băi, maestre, asta e o prostie. Schimb-o!" Eu nu pot să trăiesc în lumea asta. Dar m‑am adaptat altfel. Cred că la vârsta mea, care nu este cea mai favorabilă mie şi creaţiei, eu trebuie să fac nişte spectacole bune şi care să aibă un impact cât mai mare la public. Asta mă intereresează. Să dau publicului lucruri de calitate care să-i placă şi care să-i spună ceva. Nu-mi doresc mai mult. Nu îmi cer mie mai mult decât cred că este momentul pentru mine. Sunt un om care‑şi ştie foarte bine limitele actuale şi cred că e bine şi suficient.

Dar când v-aţi apucat de teatru ce voiaţi?

Nu ştiu de ce m-am apucat de teatru. Doi ani de zile, am învăţat pentru medicină. Voiam să mă fac chirurg. Şi, brusc, m-am gândit să fac regie. Am trecut prin etapa clasică a unui teatru de păpuşi făcut de mine acasă, cu doctorul Firică, pe un text scris de noi după „Ivan Turbincă". Am făcut un spectacol de păpuşi unde am invitat familia, le-am cerut şi bani, după care am cumpărat un mic laborator unde făceam noi experienţe şi era să dăm foc casei... Dar, într-adevăr, am fost foarte influenţat când am văzut spectacolul lui Ciulei „Îmi amintesc de mama". Aveam 12 ani. El juca rolul unui dricar îndrăgostit. Personalitatea lui m-a fascinat. Peste un an l‑am revăzut la mare. Unchiul meu deschisese o micuţă cafenea, unde Ciulei şi Clody Bertola veneau şi mâncau la prânz, iar eu mă ascundeam după nişte lăzi şi mă uitam la ei. Provin dintr-o familie cu un tată aviator şi o mamă profesoară, oameni care s-au ocupat de mine, dar care n-aveau nimic în comun cu teatrul. Deşi un unchi al meu scria teatru: Kiriţescu. Era însă foarte rece cu familia mea, iar când tata a fost arestat şi mama m-a trimis la el să‑i cer ajutorul, s-a bucurat că mă vede şi mi-a dat o haină mai veche de-a lui.

De ce a fost arestat tatăl dumneavoastră?

Pilot fiind, comandant la Băneasa, aranjase să fugim din ţară. Şi, pentru că nu aveam bani în străinătate, a tot umblat să găsească pe cineva care să ne asigure o sumă oarecare. Şi a găsit... surpriză! Pe omul Securităţii! Au fost momente în viaţa mea când, dintr-o existenţă îndestulată, cu şofer şi femeie de serviciu, brusc am fost scoşi în stradă cu ce aveam pe noi.

Cât de greu a fost să vă faceţi loc în lumea teatrului, date fiind aceste pete pe dosar?

Foarte ciudat, n-am avut probleme. Când am intrat la Institut, am declarat că nu ştiu nimic de tata. Şi am avut de-a face cu un şef de cadre, celebrul nea Manole, care m-a chemat odată şi mi‑a zis că ştie tot şi să nu mai fac prostia să mint, că poate să se întoarcă împotriva mea. Problema cea mai mare a fost, însă, că cincisprezece ani eu n-am putut să ies din ţară. Cu cenzura trebuia să ştii cum să faci... Un prieten pictor mi‑a povestit de celebra metodă a câinelui alb. Dacă era vorba de o pictură care încălca normele realismului socialist, făceau undeva, în dreapta jos, un căţel alb. Şi când era vizionarea toată lumea întreba: „Dom'le, ce-i cu câinele ăsta?". Iar artistul, distrus, întreba: „Dacă scot câinele e-n ordine?" „Bineînţeles...", i se spunea. Şi restul nu mai conta.

Şi asta mergea şi în teatru?

Dacă ştiai să faci câinele alb... Când am montat „Matca" lui Sorescu, am făcut spectacolul cam în două luni şi jumătate. Timp de un an au fost vizionări. Le era frică de Sorescu. Nu am făcut eu un câine alb acolo. Dar era unul făcut de Sorescu. O mireasă moartă... Nici acum nu ştiu şi nu înţeleg ce era cu mireasa aia. Până la urmă, am întrebat exact pe tehnica câinelui alb: „Dacă scot mireasa e-n regulă?" Şi mi-au zis „Da, tovarăşe".

Între dictatura prostului gust, de care-mi spuneaţi, şi cea comunistă, care dăunează mai mult teatrului?

Într-o lume liberă e clar că teatrul are mai multe şanse să fie mai bun. Există întotdeauna riscuri. E de preferat să existe riscul prostului gust şi să fii liber, decât să dispară prostul gust, dar să nu fii liber. Totul depinde de cât de bine eşti aşezat pe picioarele tale estetice. Şi răul, şi binele sunt în noi...

Dar publicul nu dictează nimic?

Da şi nu. Am avut în ultima perioadă experienţe extraordinare, legat de public. Publicul vrea calitate. Apropo de ce spuneam mai devreme, niciodată televiziunea n-a făcut mai multe servicii teatrului. Oamenii au nevoie de spectacole bune, de calitate, vor să simtă povestea.

Spuneaţi ce greu a fost să ieşiţi din ţară. Iar când aţi reuşit, aţi avut întâlniri cu oameni extraordinari, de la Salvador Dali la Franco Zeffirelli... Care dintre ele v-a marcat cel mai mult?

Pentru mine contactul cel mai important a fost Parisul, oraşul în sine, oamenii, mirosurile, strada. Astea m-au fascinat. De-atâţia ani aşteptam să ajung în Paris, încât îl ştiam pe dinafară. Şi-acum am în nări mirosul primei mele zile. Mă consider un om lucid. Dar trebuie să recunosc că am trecut foarte inconştient prin viaţă. Şi în inconştienţa mea au fost şi marile întâlniri. Poate că nu am fost conştient imediat, dar au intrat în mine. Cum iei un microb, la fel poţi să iei în tine un lucru frumos. Întâlnirea mea cu Salvador Dali a fost datorită faptului că o prietenă mi-a aranjat să‑i iau un interviu. De la Dali am plecat uluit. Era un mare scamator. Pe urmă mi s-a părut normal când am fost în Italia şi i-am cunoscut şi pe Zeffirelli şi pe Vittorio De Sica, cu care trebuia să încep un proiect, pe film..., dar Vittorio a murit, aşa că a murit şi dorinţa mea de a face film atunci, în Italia...

Dacă n-aţi fi făcut teatru, ce-aţi fi pierdut?

Prin teatru, am obţinut bucuria succesului. Şi-acum îmi place să stau în culise la spectacolele mele şi să aud sala cum reacţionează. Dar nu vă puteţi închipui singurătatea pe care o are un regizor după premieră. Aici m‑am potrivit foarte bine cu Ştefan Iordache, unul dintre actorii mei fetiş. Plecam după premieră foarte trişti - deşi fusese un mare succes - şi ne duceam la Capşa şi mâncam. Numai noi doi. Nu vorbeam nimic. Pe urmă, fiecare pleca la casa lui. Dar în felul ăsta erau două singurătăţi la un loc.

Dacă vă uitaţi acum la spectacolul teatrului românesc, ce vă întristează şi ce vă bucură?

Nu mă supără decât falsele valori, falsele vedete, falşii maeştri... Dar asta e valabil pe toate planurile, nu numai în teatru. Teatrul e o reflexie a vieţii noastre... O oglindă. Cine a spus-o bine a spus-o... (râde). 

Una din două

Federico Fellini sau Franco Zeffirelli?

Fellini.

Ştefan Iordache sau Laurence Olivier?

Ştefan Iordache.

Repetiţii sau premieră?

Repetiţii.

Trecut sau viitor?

Trecut.

Comedie sau tragedie?

Comedie.

Cu mască sau fără mască?

Fără mască.

Ploaie sau soare?

Soare.

A căuta sau a descoperi?

A căuta.

Acasă sau la teatru?

Acasă.

A şti sau a spera?

A spera...

"Eu compar la ora actuală cultura noastră cu un imobil cu multe etaje care a început să ardă sus. Şi de jur-împrejur stau foarte mulţi pompieri şi se uită la blocul ăsta cum arde şi se scobesc în nas şi aşteaptă să fie fotografiaţi."

"Publicul vrea calitate. Apropo de ce spuneam mai devreme, niciodată televiziunea n-a făcut mai multe servicii teatrului."

Un regizor fără mască

Numele: Dinu Cernescu
Data şi locul naşterii: 18 octombrie 1935, Bucureşti
Studiile şi cariera:
-- În 1957, este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" (IATC)
- A pus în scenă spectacole celebre, printre care „Hamlet", „Viziuni flamande", „Meşterul Manole", „Matca", „Neînţelegerea", „Gâlcevile din Chioggia"
- A fost profesor de regie la IATC Bucureşti şi la Academia de Teatru a Olandei
- Între 1994 şi 1996, a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti
- În 2006, a fost distins cu Premiul Uniunii Teatrale din România (UNITER), pentru întreaga activitate.
- Este autor al unui volum de amintiri, „Regizorul", apărut la Editura Semne

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite