Cum a ajuns comunismul ficţiune după ’89

La două decenii după Revoluţie, coşmarul totalitar supravieţuieşte, în diverse forme, în volumele a numeroşi scriitori români. Herta Müller, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameştea-nu, Ioan Groşan, Dan Lungu, Petre Barbu, Vasile Ernu sau Radu Pavel Gheo sunt câţiva dintre prozatorii români în ale căror scrieri se reflectă, în maniere profund personalizate, comunismul.

Unii dintre ei au debutat şi au cunoscut consacrarea în plin totalitarism. Alţii au intrat în lumea literaturii după cel mai important eveniment istoric din România postbelică. Alegând ficţiunea, au transformat adesea biografia în bibliografie, explorând cu mijloace proprii sfera tematică a comunismului, în continuare mină de aur pentru artiştii din sud-estul Europei.

Şi cariera de scriitoare, şi destinul personal al Hertei Müller, prezentă la Bucureşti în zilele de 27 şi 28 septembrie pentru prima dată după câştigarea Premiului Nobel pentru Literatură, sunt indisolubil legate de oroarea totalitară. Lumea dezumaniza(n)tă a lui Big Brother a făcut-o să părăsească Banatul, hrănind mai toate prozele sale definitorii. Printre cele reprezentative se numără „Călătorie într-un picior", „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul", „Animalul inimii" sau „Leagănul respiraţiei".

Hărţuită de Securitate, scriitoarea a plecat din România înainte de Revoluţie, însă, şi după emigrarea în Germania, comunismul a rămas determinant pentru identitatea sa literară.

Cel mai tradus scriitor român în străinătate, Norman Manea, s-a referit în mod special la comunismul românesc în volumele „Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul"  şi „Anii de ucenicie ai lui August Prostul", ambele apărute la noi. Scriitorul, în vârstă de 74 de ani, stabilit din 1986 în Statele Unite şi distins cu Premiul MacArthur („Nobelul american"), afirmă că perioada ceauşistă  a modificat implacabil conştiinţele umane, analizând în cărţile sale, prin prisma experienţei individuale, opţiunile rămase unui intelectual în România, sub un conducător precum Ceauşescu.

Volumul „Anii de ucenicie" a fost, la data primei ediţii, în 1979, receptat ca o curajoasă punere sub acuzare, fie şi parţial codificată, a sistemului.

„La recitire, în şpalt, am trecut prin momente de descumpănire. Ceea ce părea atunci scandalos, frânturile de adevăr răzbind spre lumina tiparului ca mici proiectile de trotil, deveneau, post-factum, anodine, prin banalizarea ulterioară a adevărului. Am simplificat ici-colo, am şi scurtat puţin textul. Am sperat ca valoarea, măcar documentară a acestei mărturii, atestând îndârjirea de a nu ceda clişeului politic opresiv şi hilar al unei autorităţi odioase, să aibă totuşi importanţă şi ecou", spune Norman Manea. Criticul Lucian Raicu aprecia că acest roman politico-etic este „o extraordinară reconstituire a unei epoci de avânt şi dezordine, de ameţeală, patetism şi ridicol, o reconstituire dureroasă a perioadei comuniste".

Mircea Cărtărescu

În ultimul volum al trilogiei „Orbitor", Mircea Cărtărescu a făcut şi o variaţiune ficţională pe tema Revoluţiei din 1989. Scriitorul povesteşte: „Eram atât de obsedat de literatură în «iepoca» de tristă amintire, că tot restul nici nu mai conta. Am stat şi eu la cozi ca tot omul, am mers pe scara autobuzelor în miez de iarnă... Dar credeam că aşa trebuie să trăiască oamenii. Şi cum orice ţinea de confortul meu mi se părea vulgar şi insignifiant, nu mă deranjau prea tare frigul, foamea şi întunericul. Câtă vreme aveam o foaie şi un creion, îmi puteam scrie amărâtele mele de poezii şi pe o plută în mijlocul oceanului. Abia după ce oroarea a trecut mi‑am dat seama de amploarea ei. M-am trezit teribil de greu la viaţa civică. Cred că a fost o consecinţă a infantilizării generaţiei mele. Aici, în al treilea volum din „Orbitor", încerc şi eu să dau seamă de ce am trăit, ca gâsca prin apă, în acele vremuri inumane."

„Literatura şi-a pierdut influenţa"

Gabriela Adameşteanu

Prozatoarea Gabriela Adameşteanu, care a publicat recent un nou roman, „Provizorat", explora viaţa de zi cu zi în comunism în rafinatul roman „Dimineaţa pierdută", publicat în 1983,  în care regimul totalitar era abordat în relaţie cu lumea interbelică românească.

Scriitoarea este de părere că literatura „şi-a pierdut influenţa la noi", că ea nu poate „exorciza" demonii trecutului şi că nu trebuie pusă „în slujba societăţii, aşa cum credea ideologia comunistă". Considerând că scriitorul nu poate vorbi despre propria identitate literară, Gabriela Adameşteanu explică cum i-a modelat memoria comunismului identitatea personală: „M-am dezobişnuit să trăiesc cu teamă, să mă uit cu suspiciune în jur şi am pierdut maniheismul cu care au ieşit din comunism chiar şi cei care s-au crezut neatinşi. Am păstrat obişnuinţa unei vieţi modeste, un anume simţ al solidarităţii ori un interes pentru probleme sociale, deprins atunci."

Înţelegere prin ficţiune

Dan Lungu

Dan Lungu, autorul romanului „Sunt o babă comunistă", cea mai tradusă carte românească în 2009, povesteşte pentru „Adevărul literar şi artistic" că a avut o perioadă în care a fost de-a dreptul „obsedat de comunism" şi a scris două romane, o piesă de teatru, un studiu de sociologie şi o teză de doctorat, încercând să răspundă astfel la întrebări „profund personale, de identitate".

Lumea din romanul său, tradus în aproape zece limbi, este lumea bătrânei nostalgice Emilia Apostoae. „Mi se părea absolut incredibil că există oameni care pot regreta o dictatură şi atunci am scris această carte, să înţeleg care sunt mecanismele nostalgiei. Se pare că în Europa se aştepta o asemenea clarificare, căci romanul a avut o carieră nesperată", explică scriitorul.

Memoria comunismului, susţine Dan Lungu, „determină o perioadă de aproape zece ani din creaţia şi activitatea mea intelectuală, perioada limpezirii relaţiei mele cu trecutul. Abia după aceşti zece ani mă simt european. În plan personal, căderea comunismului mi-a reinventat viaţa, mi-a dat alt destin. Dacă Ceauşescu ar mai fi fost la putere 20 de ani, probabil că acum aş fi fost inginer într-un oraş de provincie, ajuns deja alcoolic".

Petre Barbu, autorul romanului „Blazare" (1995), care gravitează în jurul unui fost complex alimentar abandonat, mărturiseşte: „Este limpede că am trăit într-un bloc comunist aflat în spatele unui complex alimentar. Iar imaginea acestui complex, cu rândurile la carne şi brânză, mă va însoţi toată viaţa, oricâte cărucioare aş împinge până la sfârşitul vieţii în supermarketul Billa din cartierul meu."

Autorul explică rolul comunismului în literatura sa: „Scrierile mele vorbesc despre oameni şi întâmplări din societatea românească postdecembristă. Dar sunt nişte oameni care au ieşit dintr-o dictatură. Sunt mult mai atras să construiesc astfel de personaje cu suflete mutilate, să mă gândesc cum nişte indivizi, crescuţi şi educaţi în comunism, învaţă şi se chinuiesc să trăiască în libertate. Concret, mă interesează prea puţin să scriu despre cozile de la alimentara de pe vremea lui Ceauşescu sau despre avorturi ilegale, ci mai degrabă despre ruinele care au rămas în sufletele celor care au ieşit dintr-un astfel de accident istoric."

Nevoia de  „idei care durează"

Vasile Ernu

Vasile Ernu, autorul apreciatelor volume „Născut în URSS" şi „Ultimii eretici ai Imperiului", apărut anul trecut, explică prezenţa elementelor comuniste în proza sa: „De ce «literaturizez comunismul»? Pentru că eu lucrez cu prezentul utilizînd la greu trecutul. Cred că poţi lucra cu prezentul, poţi actualiza mari teme numai în măsura în care foloseşti trecutul. Este cea mai mare lecţie de literatură dată de Tolstoi. E o temă lungă. Eu sunt un copil al Imperiului şi am nevoie de spaţii mari pentru a gândi.

Fenomenul comunist nu trebuie tratat ca un fenomen de excepţie, ci trebuie încadrat într-un orizont istoric de sens mai larg. Trebuie să învăţăm să gândim pe picior mare, diferenţiat şi riscant. Trebuie să lucrăm cu idei care durează în timp, iar nu de o singură folosinţă sau ce ţin de oportunism. Noi, din păcate, avem o literatură ficţională foarte săracă în idei fiindcă exploatăm în mod abuziv zona «estetizantă»".

Ficţiunea nu mai e o armă

„Noapte bună, copii!", romanul de debut al scriitorului Radu Pavel Gheo, publicat anul acesta, ne arată copilăria în comunism. „N-aş putea spune că am scris despre comunism în mod programatic. Dar nu puteam rezista ispitei de a scrie despre o lume atât de deraiată de la normalitate - şi pe care o cunoşteam. Există lucruri pe care le-am trăit şi le-am transformat ori utilizat în scris", mărturiseşte autorul.

Prozatorul aminteşte câteva dintre ele: „mărunta formă de entertainment pe care ne-o ofereau posturile TV străine, recepţionate cu antene  meşterite în diverse ateliere şi posturile radio străine", „traficul cu mărfuri străine, adică săpunuri, ţigări, cafea, blugi, gumă de mestecat etc., aduse (în zona unde am crescut eu) de cetăţenii iugoslavi", „curentul electric tăiat sistematic, din raţiuni economice, pâinea cumpărată pe cartelă, miliţienii care îi tundeau cu forţa pe punkerii sau rockerii pletoşi".

În ceea ce priveşte „exorcizarea", autorul afirmă că ea a avut loc în întreaga societate, nu doar în sfera artei. „Scrierile care au folosit drept temă ori fundal acea epocă nu au fost decât o reflexie a spiritului vremurilor. Învăţăturile din literatură, dacă ele există, răsar în mintea celui care citeşte. După căderea comunismului, ficţiunea a încetat să fie o armă", susţine scriitorul. „Perioada comunistă a început să fie valorificată mult mai bine în literatură (ca şi în cinematografie, de exemplu) abia de vreo cinci-zece ani. Adică după o perioadă de descărcare emoţională necesară", adaugă el.

Lipsa exorcizării

Norman Manea

Criticul literar Alex. Ştefănescu nu împărtăşeşte această opinie şi susţine tranşant: „Tragedia trăită de români între 1945 şi 1989 a rămas aproape complet nevalorificată de literatură. Singurul roman pe care l-aş putea recomanda unui străin ca să înţeleagă ce s-a petrecut în România după cel de-al Doilea Război Mondial este «Un om din Est» de Ioan Groşan. În cuprinsul lui este evidenţiat admirabil grotescul stilului de viaţă comunist."

În ceea ce priveşte „exorcizarea" prin ficţiune, criticul nu crede în existenţa ei. „N-am avut niciun fel de exorcizare prin literatură, întrucât literatura nu mai contează azi aproape deloc în viaţa societăţii româneşti. Este o mare pierdere, nu numai pentru literatură, ci, mai ales, pentru societatea românească."

Variaţiunile literare pe tema comunismului au valoare documentară numai „într-un sens mai înalt", precizează criticul, în acest caz, proza postdecembristă care abordează universul comunist fiind „un document al experienţei tragice trăite de români, tocmai într-un moment în care civilizaţia românească luase avânt". 

"N-am avut niciun fel de exorcizare prin literatură, întrucât literatura nu mai contează azi aproape deloc în viaţa societăţii româneşti."
Alex. Ştefănescu
critic literar

"După căderea comunismului, ficţiunea a încetat să fie o armă."
Radu Pavel Gheo
scriitor

Are Nicolae Ceauşescu potenţial literar?

Radu Pavel Gheo consideră că Ceauşescu nu este suficient de complex pentru a deveni un personaj literar memorabil

Dictatorul este, fireşte, figura emblematică a comunismului. Prezent în unele proze postdecembriste care plonjează în totalitarismul autohton, Nicolae Ceauşescu încă nu a primit reprezentări literare memorabile, susţin majoritatea intervievaţilor.

Criticul literar Alex. Ştefănescu este de părere că dictatorul român are toate datele pentru a deveni personaj literar. Specialistul comentează: „Titus Popovici l-a portretizat foarte expresiv pe Nicolae Ceauşescu în două cărţi apărute postum, «Disciplina dezordinii» şi «Cartierul Primăverii (Cap sau pajură)». Sunt cărţi de o valoare remarcabilă, care ar trebui cunoscute de toată lumea. Fugitiv, figura dictatorului apare, schiţată cu talent de portretist, în recentul roman al lui Petru Popescu, Supleantul. Cred că s-ar mai putea scrie mult despre Ceauşescu. Mi-ar plăcea, de exemplu, ca un romancier să-şi imagineze că el a supravieţuit Revoluţiei şi s-a refugiat într-o ţară arabă. M-ar interesa în mod special reacţiile lui la schimbările din România de după 1989."

„Un subiect uluitor"

Se poate vorbi despre un potenţial literar neconsumat al lui Ceauşescu, crede scriitoarea Gabriela Adameşteanu. „El interesează mai mult publicul străin decât pe cel românesc. Nici scriitorii români nu s‑au arătat doritori să-l evoce. Lipsa de «apetit» a celor care au trăit anii ceauşişti e datorată intoxicării cu propaganda lui .

Pentru cei care nu au trăit atunci, Ceauşescu este un personaj grotesc, iar comunismul, o temă plictisitoare, uzată", susţine prozatoarea. Gabriela Adameşteanu adaugă: „Eu m-am apropiat un pic de Ceauşescu în recentul meu roman, «Provizorat», dar nu aceasta este soluţia literară la care mă gândesc pentru el. Nu obişnuiesc să vorbesc însă despre cărţile nescrise".

Pentru romancierul Dan Lungu, Ceauşescu este „un subiect uluitor": „Mi-e foarte greu să pricep cum un semianalfabet ajunge în fruntea unui partid, unde rezistă ani buni, nu o lună, două, îşi înfometează poporul, determină aproape 20 de milioane de oameni să-l aplaude, e vizitat de mari şefi de state, e primit cu pompă la case regale, moare împuşcat şi în scurt timp e regretat de o bună parte a celor pe care i-a chinuit. Viaţa lui Ceauşescu e o misterioasă lecţie de istorie şi de psihologie colectivă. Dostoievski probabil ar scrie o capodoperă, iar cei de la Discovery ar face o bijuterie de film."

Riscul convenţionalităţii

Radu Pavel Gheo spune că un personaj plăsmuit după modelul real ar fi „fără prea multă carne ficţională". Scriitorul consideră că Ceauşescu nu este „suficient de complex pentru a deveni memorabil".  Autorul face referire şi la un risc: „Pe de altă parte, figura lui e atât de încărcată simbolic, încât riscă să devină convenţională: Dictatorul Român. Asta ucide omul-personaj. Dar în contextul epocii, înconjurat de lumea pe care a făurit-o şi care l-a făurit, ar putea fi folosit în nenumărate feluri.

Mai degrabă ca auxiliar decât ca protagonist - ceea ce pe el, Cel Mai şi Cel Mai, sunt sigur că l-ar supăra. Desigur, pentru scriitorul care şi-l alege ca personaj mai există şi riscul să fie dat în judecată de urmaşii şi moştenitorii lui, cei care au înregistrat numele fostului dictator ca marcă înregistrată. Iată, asta ar fi o temă - deşi prostia funcţionărească (în absenţa căreia nu s-ar fi putut petrece aşa ceva) e deja un alt clişeu".