Adevarul.ro

În 2012 se împlinesc o sută de ani de la naşterea unuia dintre cei mai importanţi dirijori ai secolului XX. Mistic al muzicii, Sergiu Celibidache rămâne, în posteritate, un muzician fără rival.

Criticul muzical american David Hurwitz scria pe site-ul „Classics Today" că Sergiu Celibidache ar putea fi „ultimul geniu nebun dintre dirijori", muzician înconjurat de o aură legendară încă din timpul vieţii. Pe de o parte, pentru că s-a luptat cu încrâncenare împotriva înregistrărilor audio, căci „discul nu face decât să strice", păstrând tot, mai puţin esenţialul. „Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare activitate omenească", credea Celibidache.

În locul lui Furtwängler

Artistul s-a născut la Roman în 28 iunie 1912. După ce a plecat din România, unde a studiat pianul şi compoziţia, iar apoi, la Universitatea din Bucureşti, filosofia şi matematica, tânărul Celibidache a ajuns la Academia de Muzică de la Berlin în 1936.

Sfârşitul poveştii cu România a însemnat adevăratul început al poveştii cu lumea sunetelor, care-l va acapara până la capăt. În scurtă vreme, după ce s-a pregătit cu academicieni de prestigiu, după ce s-a aplecat asupra metafizicii cu faimosul Nicolai Hartmann, a intrat pe un drum lin. În 1945, muzicianul din România a fost numit dirijor direct în locul legendarului Wilhelm Furtwängler, suspendat din cauza suspiciunii că ar fi colaborat cu regimul nazist. Atunci, zarurile au fost aruncate.

Sergiu Celibidache s-a impus uşor, în câţiva ani. Numele lui a devenit imediat sinonim cu perfecţionismul şi cu un anume spirit taciturn, cu o francheţe adesea inhibantă sau de-a dreptul sfidătoare. În primii ani, a dirijat sute de concerte la Berlin. Numai că, în 1954, membrii Filarmonicii l-au votat pe Herbert von Karajan succesor al lui Furtwängler, adică dirijor pe viaţă. Iar dirijorul român a rămas cu un gust amar.

Exigenţe încurajatoare

Au urmat câţiva ani de concerte cu orchestre radio de la Paris, Stuttgart şi Stockholm, perioadă în care dirijorul era temut de interpreţi şi cunoscut pentru ritmul extenuant la care-şi supunea colaboratorii: repetiţii nesfârşite, tempouri foarte încete, element specific al artei sale dirijorale, concentrare asupra naşterii muzicii, asupra acestei „experienţe transcendentale", neînţelegeri cu muzicienii grăbiţi. Celibidache a fost, pe de o parte, apreciat, respectat şi temut, şi pe de altă parte, oarecum respins de spiritele impulsive.

Exigenţele dirijorului care detesta înregistrările - înregistrări ale concertelor sale, produse de EMI şi de Deutsche Grammophon, aveau să ajungă pe piaţă după moartea muzicianului, cu acordul familiei sale - au dat înapoi destui interpreţi, dar, în egală măsură, au impulsionat o mulţime de talente. Unul dintre acestea a fost Daniel Barenboim, pe-atunci un mic pianist din Buenos Aires. Altul, dirijorul François Bernier, care a participat la cursurile profesorului Sergiu Celibidache, ţinute adesea gratuit, cu precădere la diverse centre universitare din Germania şi din SUA, după câteva serii susţinute în Italia şi în Franţa.

În 1979, când destinul său artistic îl purtase în mai toate marile săli de concert din Europa şi din America, dirijorul român a devenit dirijor permanent al Filarmonicii din München şi director muzical general al oraşului. Un an decisiv în existenţa muzicianului, căruia această instituţie îi datorează ascensiunea la rangul de „una dintre cele mai bune orchestre simfonice din lume".

Tot în 1979, Sergiu Celibidache s-a întors la Bucureşti, a doua oară după plecarea din România, pentru un concert la Ateneu, la pupitrul Filarmonicii „George Enescu". Mai venise o dată în 1970, cu Filarmonica din Stockholm, după ce numele lui fusese interzis ani întregi.

Interviul acordat Marilenei Rotaru

După insistenţe, căci reticenţa muzicianului faţă de gazetari era bine cunoscută, îi acordă un interviu Marilenei Rotaru, strecurată printre membrii orchestrei, la repetiţie. Zgârcit la vorbă, Sergiu Celibidache s-a lăsat, totuşi, antrenat într-un dialog, expunându-şi spontan crezul: „Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. Arta este libertate, cu toate că ea te prinde în senzaţii. Dar nu-i nimic mai fals ca definiţia întregii filosofii că arta este jocul senzaţiilor. Asta este nada cu care te prinde, te atrage. Ori, când treci peste ce te-a atras, poţi ajunge undeva unde nu te simţi tras nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos... Asta-i libertatea. Înţelepciunea mea a fost să-mi dau seama în momentul în care mă găsesc, aşa cum mă găsesc, alcătuit din atâtea aversiuni şi atâtea înclinaţii, că nu pot să fac altceva decât ceea ce fac. Adică am fost întotdeauna de acord cu ce făceam, dându-mi perfect seama că asta nu-i tot, că o să fie altceva, o să apară o serie de fenomene care nu pot apărea acum din cauza mea..."

Jurnalista norocoasă de la TVR nu i-a cerut însă părerea despre interpreţii din România şi nici nu l-a întrebat de ce nu colaborează mai des cu ei. Aflase deja răspunsul, la repetiţie, când dirijorul se aşezase în faţa orchestrei şi vorbise: „Aşa, deci... În ţara asta nu se poate nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găseşte... Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din Bucureşti turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veţi avea aceeaşi diurnă ca mine. Nu cu şapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu, caşcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi, la unul de două sau chiar de una. Nu pentru că sunt eu Celibidache, deşi ar trebui să conteze şi asta, dar mai ales pentru că sunt român, ca şi voi".

Bruckner, mon amour

Unii admiratori declaraţi ai dirijorului, alţii doar recunoscându-i impersonal meritele, criticii muzicali susţin la unison că muzica postromantică a fost punctul forte al acestuia. Şi, în special, cea a compozitorului Anton Bruckner, obiect de veneraţie pentru Sergiu Celibidache, căruia istoria muzicii îi datorează cele mai valoare interpretări ale muzicii acestuia.

Claude Debussy şi Maurice Ravel sunt alţi doi compozitori a căror operă, prin concertele dirijate de muzicianul român, s-a dezvăluit în altă lumină. Cu cât partitura este mai elaborată, cu atât tempoul devine mai lent - iată crezul căruia Sergiu Celibidache i-a rămas fidel pe parcursul întregii cariere.

O carieră în care a avut parte, desigur, şi de elogii, şi de ostilitate. Germanul Klaus Umbach, autorul volumului „Celibidache, celălalt maestru", îl evocă astfel: „Celibidache poate jigni şi prin mimică, şi anume în aceeaşi măsură în care se pricepe să-i dojenească şi să-i lichideze pe oameni cu vorba. Când ochii săi frumoşi se îngustează, iar porţiunea gurii amorţeşte şi devine rigidă înseamnă că se adună nori negri de furtună. Celibidache poate sfâşia cu privirile încă în timpul concertului, fără să spună un cuvânt".

Norii de furtună ai morţii s-au adunat în 1996. Pe 14 august, dirijorul s-a stins din viaţă la reşedinţa sa din Neuville-sur-Essonne, din apropierea Parisului. Se întâmpla cu puţină vreme înainte de un eveniment de mare importanţă în plan simbolic. Urma să dirijeze la Sankt Florian, în Austria, un concert dedicat centenarului lui Anton Bruckner, pe care-l considera cel mai mare filosof al muzicii. 

"Discul nu face decât să strice. Pe disc se păstrează tot, numai esenţialul nu. "

Sergiu Celibidache

dirijor

"Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. "

Sergiu Celibidache

dirijor

Barenboim a dat startul

Anul omagial Sergiu Celibidache a început devreme, încă de la jumătatea lui ianuarie, când orchestra Staatkapelle de la Berlin, dirijată de Daniel Barenboim, i-a dedicat muzicianului român două concerte la Madrid. În opinia cunoscutului dirijor şi pianist născut în Argentina, românul Celibidache, cel care l-a încurajat cu mai mult de o jumătate de secol în urmă să meargă pe drumul muzicii, a fost „unul dintre cei mai importanţi muzicieni din secolul XX". „Un amestec uman foarte rar de ştiinţă, cu preocupările sale despre fenomenologia sunetului, Şi de temperament latin, combinat cu pregătirea sa la Berlin. Componenta lui latină l-a făcut să dirijeze multă muzică contemporană franceză, din anii interbelici. Avea, de asemenea, o a treia componentă, de guru indian-rom", astfel l-a descris Daniel Barenboim pe Sergiu Celibidache, citat de Europa liberă. 

După-amiaza unui dirijor la TVR

Spre deosebire de alte date semnificative din calendarul cultural, Centenarul Sergiu Celibidache este omagiat, de la sfârşitul anului trecut, printr-un proiect amplu al televiziunii publice din România, în colaborare cu Fundaţia Sergiu Celibidache. „Universul Celibidache", emisiune realizată de Cătălin Sava şi difuzată în fiecare sâmbătă după-amiază la TVR 1, încearcă un portret al artistului în eternitate. „Marele preot de la München", cum i se spunea muzicianului născut în România, va fi evocat prin înregistrări şi mărturii din arhiva TVR. Muzicieni, artişti şi critici muzicali care l-au cunoscut, direct sau indirect, pe Sergiu Celibidache vorbesc, de pe bandă sau în direct, din studio, despre povestea dintre dirijorul român şi muzica simfonică.

Bucureştiul în festival

Beneficiind de sprijinul UNESCO, organizaţie care a declarat anul 2012 „Aniversare mondială Sergiu Celibidache“, Fundaţia Sergiu Celibidache, condusă de fiul muzicianului român, pregăteşte un eveniment în memoria artistului. Începând cu luna mai, Festivalul „Sergiu Celibidache 100“, care va avea loc la Bucureşti, va aduce expoziţii de fotografie, filme în premieră şi seminarii, iar luna iunie va fi dedicată concertelor. „În anul 2012, românii vor descoperi şi compoziţiile lui Celibidache, latură mai puţin cunoscută publicului. Dintre mai multe capitale europene, am ales Bucureştiul pentru premiera mondială a compoziţiei tatălui meu «Haz de necaz», simbolizând întoarcerea lui acasă“, a anunţat Serge Ioan Celibidache. De asemenea, Banca Naţională a României va emite o monedă comemorativă.