Ce a fost şi ce a ajuns cronica de întâmpinare

Genul nu e pe moarte, dar nici bine nu se simte, sunt de părere scriitori ca Ioan Groşan, Nora Iuga, Simona Popescu, Cristian Teodorescu şi Lucian Dan Teodorovici. România postdecembristă a adus o nouă dinamică în literatura autohtonă şi un alt tip de cronică literară.

Ascensiunea noii cronici de întâmpinare, cu plusurile şi minusurile ei,  este însoţită de diminuarea autorităţii criticului, în anii 2000, în care s-a afirmat generaţia din care fac parte Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Marius Chivu, Andrei Terian, Mihai Iovănel, Antonio Patraş, Alexandru Matei, Luminiţa Marcu, Costi Rogozanu, Cosmin Ciotloş, Bogdan Creţu. Scriitorii, ale căror destine stau, într-o măsură variabilă de la caz la caz, sub influenţa verdictului dat de critic, continuă să vadă în acest gen, aşa cum este practicat el astăzi, un reţetar malign, un rău necesar sau un instrument de PR.

Când „critica era rege"

Prozatorul Ioan Groşan, care a debutat în anul 1985 cu volumul „Caravana cinematografică", povesteşte că a avut parte de un tratament unanim favorabil, la vremea când cronicile, „în special cea a lui Nicolae Manolescu, se citeau cu religiozitate, căci ele consacrau sau îngropau un scriitor". „Dacă Nicolae Manolescu tuşea la Bucureşti", explică Ioan Groşan, „criticii din provincie erau cuprinşi de junghiuri. Dacă te lăudau Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Al. Cistelecan, Marian Papahagi şi alţii, aveai impresia că l-ai prins pe Dumnezeu de-un picior. La debutul meu din 1985 am crezut şi eu că L-am prins de-o gheată... "

Nora Iuga îşi aminteşte că atunci când a debutat în 1968 erau „anii negri", când în literatura română „critica era rege". Scriitoarea povesteşte cât de importante erau verdictele unor profesionişti ai lecturii ca Lucian Raicu, Nicolae Balotă, Valeriu Cristea şi, mai târziu, Gheorghe Grigurcu:

„Când unul dintre ei te pomenea, simţeai că reprezinţi ceva deosebit şi într-adevăr toţi cei aleşi de ei din grămada de aspiranţi erau ca biletele împăturite din cutia flaşnetarului; până la urmă se dovedeau bilete câştigătoare. Criticii acelor vremuri, sugrumate de cenzură, nu s-au prea înşelat şi cronica de întâmpinare nu era una de curtoazie, interes sau obligaţie. Era, în orice caz, mai puţin imorală sau, ca să fiu mai dulce, mai puţin superficială decât azi." De ce credeau scriitorii în critici pe-atunci? Pentru că aceştia, răspunde Nora Iuga, „învăţaseră să distingă valoarea reală de veleitarism, veritabilul de imitaţie, fiindcă îi citiseră pe greii literaturii din lumea cea mare".

Ioan Groşan exprimă o opinie tranşantă: cronica de întâmpinare, în forma ei „clasică", consacrată înainte de 1990, nu mai există. Această dispariţie a fost cauzată, explică prozatorul, de neîmplinirea a trei condiţii obligatorii: să fie exercitată de o personalitate critică recunoscută, să aibă o regularitate de metronom, să apară în publicaţii cu difuzare naţională, de preferinţă săptămânale.

Plusuri şi minusuri

Simona Popescu  Foto: Elena Crăescu

Verdictul exprimat de cronica de întâmpinare îi cere curaj celui care-l emite. A afirma valoarea sau nonvaloarea presupune, din partea specialistului comentator, forţa afirmaţiei şi forţa negaţiei în egală măsură. „Singurul lucru pozitiv din critica actuală - dar şi aici a devenit mai mult un trend - este curajul de a demola «monştrii sacri»", spune Nora Iuga.

Pe de altă parte, criticii de azi dau dovadă de „bunăvoinţă excesivă faţă de apariţii nu tocmai grozave, este de părere prozatorul Cristian Teodorescu. În opinia acestuia, cronicarului îi este indispensabil  „nasul unui câine descoperitor de trufe, fiindcă, dacă nu e în stare să adulmece cărţile de valoare, mai bine se apucă de altceva". Un fenomen negativ care afectează cronica de întâmpinare şi menirea ei este, în viziunea scriitoarei Simona Popescu, „critica de tip PR-ist".

Autoarea „Exuviilor" explică: „Vorbind zilele trecute cu studenţii mei de la Facultatea de Litere despre Susan Sontag şi celebra sa carte «Împotriva interpretării», am ajuns la concluzia că poate a venit, dimpotrivă, timpul interpretării, ca alternativă la critica de întâmpinare de tip jurnalistic de azi". Răspândită în străinătate, practica a ajuns şi în România:

„Am primit de curând un dosar de texte de ziar scrise cu ocazia apariţiei unei cărţi premiate - nu contează care sau în ce ţară - în opinia mea o carte oarecare. Dosarul era un florilegiu de apologii, unele aproape clonate. Aşa câştigă unii o pâine, aşa se confecţionează un eveniment, aşa poate arăta păcăleala. Păcăleala scoate ceva bani din buzunarul celor care se iau după marketingul de resort. Noi suntem departe de performanţa unui astfel de dosar voluminos de promovare. Totuşi, critica de tip PR-ist s-a creat şi aici, din păcate".

În viziunea lui Ioan Groşan, această subspecie recent apărută în spaţiul românesc constă, de fapt, în false cronici de întâmpinare, „scrise de un amic al scriitorului, aşa cum se fac textele condescendente de pe coperta a patra, în care, de regulă şi în esenţă, se spune că respectivul autor este «o voce cu totul aparte»".

În grupul eteroclit al celor care scriu azi critică de întâmpinare, scriitorul Lucian Dan Teodorovici detectează categoria celor conduşi de prejudecată, care îi abate din drumul corect: „Îşi construiesc un «proiect de cronică» încă dinaintea citirii cărţii pe care-o vor recenza, iar apoi caută să-şi justifice opiniile cu orice preţ, extrăgând din context, îndepărtându-se astfel de sensul real al cărţii. Ca şi scriitorii, şi criticii literari se supun însă unei anumite site publice prin care lucrurile se cern şi se discern."

Şi Simona Popescu a constatat  că „întâmpinătorii înalţă o carte sau îi diminuează valoarea din umoare, din constrângerea (mez)alianţelor sau a antipatiilor ai căror purtători sunt". Însă profesionişti adevăraţi există în continuare, „oameni cu conştiinţă şi caracter, cu demnitate profesională şi umană, printre diversioniştii de calibre diverse". Scriitoarea mărturiseşte că există critici literari în a căror etică profesională are deplină încredere, chiar şi atunci când nu este de acord cu judecata lor.

Reproşul major pe care scriitoarea Nora Iuga îl aduce practicanţilor actuali ai cronicii de întâmpinare, fie ei redutabili, este că „nu fac distincţia dintre o femeie reală şi o păpuşă gonflabilă, fiindcă a doua e mai uşor de manevrat şi se confecţionează în serie, fiincă a-ţi plăcea ceea ce cunoşti e mai comod. Dacă, în locul păpuşii gonflabile, preferi o oaie, eşti morbid şi exclus din comunitate".

De n-ar fi fost critica...

Cristian Teodorescu  Foto: Lucian Muntean

Scriitoarea care a publicat recent volumul „Berlinul meu e un monolog" are o teorie personală despre impactul pe care cronicile literare în general îl au asupra destinului scriitorului: „Tentaţia de a-mi imagina o literatură fără critică literară m-a frământat de mult, încă din studenţie. Citisem «Scrisori către un poet» de Rainer Maria Rilke şi-mi reţinuse atenţia un pasaj în care autorul îl sfătuia pe tânărul poet să-şi interzică lectura criticii literare. Cum ar arăta literatura fără critică şi mai ales fără teorie literară, mă întrebam, să nu te înveţe nimeni cum e bine să scrii, ce se cere să scrii, ce place, ce-ţi aduce succes...?"

Critica direcţionează creaţia, pentru că promovează modele şi tipare, explică sceptic scriitoarea, susţinând: „Critica e un fel insidios de a recomanda reţete şi tânărul scriitor, ca tânăra căsătorită, care vrea să-şi cucerească soţul pentru eternitate, umplând caietele cu reţete de mâncăruri la zi. Dacă nu era critica literară, Dumnezeule!, câte feluri am fi scos din noi de a simţi viaţa, câte deschideri în iraţional, câţi posibili monştri adormiţi în bolgiile creierului, pe care critica ne arată că nu-i frumos să-i trezeşti! De aceea nu citesc critică. Prefer să citesc opera."

Trambulină spre vizibilitate

Dacă Nora Iuga vede rolul negativ jucat de critică, Cristian Teodorescu discerne rolul pozitiv al criticii de întâmpinare, afirmând că „un autor care stârneşte dispute printre critici se bucură de mai mult succes decât unul al unanimităţii pozitive, un volum bunicel care devine sămânţă de scandal e aproape întotdeauna mai bine prizat decât o capodoperă".

Şi Lucian Dan Teodorovici recunoaşte că impactul cronicii în mediul literar se concretizează la nivelul prestigiului. O cronică favorabilă din partea unor cronicari respectaţi aduce candidatura la premii, care înseamnă „un supliment de vizibilitate, un background pentru cărţile viitoare".

Simona Popescu consideră că este firesc ca impactul acestui tip de cronică să fie puternic pe scurtă durată şi nul pe durată mai lungă.

"Cronica de întâmpinare, în forma ei «clasică», consacrată înainte de 1990, nu mai există astăzi."
Ioan Groşan
scriitor

"Pentru mine, cel puţin, critica literară actuală nu are autoritate, cum nici eu nu prezint, cu puţine excepţii, niciun interes pentru ea."
Nora Iuga
scriitoare

Criticul, în deficit de autoritate

Lucian Dan Teodorovici  Foto: Arhiva personală

În viziunea celor mai mulţi scriitori români consacraţi care au debutat înainte de 1990, autoritatea criticului literar era rezultatul profesionalismului neîndoielnic al acestuia, precum şi al unei etici ce nu stârnea suspiciuni de natură extraliterară.

Pentru această percepţie stau mărturie cuvintele Norei Iuga sau ale lui Ioan Groşan. Criticii ca Lucian Raicu, Nicolae Balotă, Valeriu Cristeau sau Eugen Simion au făcut-o pe prima „să creadă" că este poetă „cu adevărat". Cronicile laudative de care s-a bucurat volumul de debut al lui Ioan Groşan i-au creat autorului senzaţia că a repurtat o adevărată victorie.

Cronicarii de azi nu se bucură de aceeaşi credibilitate. Nora Iuga explică: „Mi-e greu să spun ce autoritate are critica. Asupra adevăratului artist cred că n-a avut nicăieri, niciodată. În cultura română actuală, o fi având autoritate critică de întâmpinare pentru cei care o consideră necesară ca joggingul zilnic sau ca nevoia reînnoită a unei confirmări:

«Ţi-a plăcut?» «Da.» «Şi mie.» Cam aşa, după lectură, ca după amor. Repetăm, imităm, intrăm în uniforme purtate, emanăm sudoarea celuilalt, când mărşăluim încolonaţi suntem aplaudaţi... N-am suportat niciodată aşa ceva. Nu sunt de acord nici cu criticii axaţi numai pe o generaţie anume. De aceea, pentru mine cel puţin, critica literară actuală nu are autoritate, cum nici eu nu prezint, cu puţine excepţii, niciun interes pentru ea".

Dacă judecăm comparativ, raportându-ne la cronica practicată de personalităţi ca Nicolae Manolescu sau Eugen Simon, „evident că reprezentanţii noilor generaţii sunt nişte tineri judecători ale căror verdicte nu sunt luate pe încredere", constată Cristian Teodorescu, nu fără a adăuga că unii dintre aceştia se bucură de credibilitate în breasla scriitorilor.

Unde sunt „constructorii de idei"?

Făcând parte din cu totul altă generaţie, afirmată după anul 2000, prozatorul Lucian Dan Teodorovici susţine că „întâmpinătorii" de azi au credibilitate, însă nu autoritatea unor „critici-instituţii" din perioada comunistă. În opinia prozatorului, cei câţiva tineri critici ale căror verdicte contează pentru creatori sunt un argument în favoarea unei opinii optimiste.

Pe de altă parte, Simona Popescu, care a debutat în urmă cu două decenii, nu pledează pentru autoritatea criticului în cultura de azi, ci pentru satisfacerea nevoii de „constructori de idei, capabili de conexiuni interdisciplinare, dublaţi de fiinţe teoretice şi conectaţi cu adevărat la lumea culturală din Europa măcar (dar nu şi dincolo de ea)".

"Reprezentanţii noilor generaţii sunt nişte tineri judecători ale căror verdicte nu sunt luate pe încredere."
Cristian Teodorescu
scriitor

"Sunt câţiva critici literari în a căror etică profesională am deplină încredere, chiar şi atunci când nu sunt de acord cu ei."
Simona Popescu
scriitoare