Adevarul.ro

Jerome K. Jerome m-a învăţat încă din copilărie că hazul e cea mai bună apărare împotriva necazului. O personalitate scrie săptămânal în această rubrică despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul criticului de teatru Alice Georgescu.

Primul răspuns pe care l-am dat (în minte) atunci când mi-a fost adresată invitaţia de a scrie ceva despre cartea mea „de căpătâi" (expresia a devenit, cu timpul, amuzantă prin inadecvare) a fost, scurt, „Trei într-o barcă".

Al doilea răspuns a fost altul, pentru că drăcuşorul vanităţii, cuibărit aproape în fiecare dintre noi, a strigat ascuţit, cuprins de o panică sinceră: „Proasto, vrei să spui lumii că, virgulă (e un drăcuşor chiţibuşar), cartea ta preferată, de zeci de ani încoace, este una umoristică, una de divertisment, una dintr-alea pe care le uiţi în tren când cobori?! O să te râdă şi curcile!".

I-am dat dreptate, după care mi-am văzut de treabă. Ei, şi? N-au decât să râdă curcile, râsul face bine la sănătate. A tuturor. Cred, de altfel, că asta este şi una dintre calităţile cărţii mele preferate: are efectul unei pilule de Xanax, minus efectele secundare. „Trei într-o barcă (fără a mai socoti şi câinele)" - acesta e titlul complet - te înveseleşte, te înseninează, te îmboldeşte să te distrezi pe socoteala mizeriilor vieţii şi, mai ales, a propriilor tale încruntări inutile. Este, pentru mine, o carte-medicament.

În biblioteca bunicii

Am descoperit-o când aveam vreo 6 ani, în biblioteca bunicii mele (mai exact, într-o cămăruţă unde stăteau în mormane o mulţime de cărţi şi reviste vechi), şi, deşi ştiam să citesc, m-au atras la ea în primul rând desenele şi, înainte de orice, desenul înfăţişând câinele - un fox bărbos şi hotărât, ca toţi cei de soiul lui. Îl chema - îl cheamă - Montmorency, nume de aristocrat. Numele ilustratorului nu mi-a spus prea multe; mai târziu am descoperit că Eugen Taru era o celebritate în materie. După cum tot mai târziu am descoperit că traducătorul, Leon Leviţchi, redutabil „dascăl" de la Universitate, se exercita ca tălmăcitor mai cu seamă asupra lui Shakespeare (hm-hm!).

La fel de târziu am aflat şi că autorul - Jerome K. (Klapka, adică) Jerome - a fost un ziarist de forţă şi un scriitor, cum zic dicţionarele şi criticii pretenţioşi, minor. (Aşa zic ei - minus G. Călinescu - şi despre un alt preferat al meu, Topârceanu!) Acest scriitor minor, al cărui nume mă fascinează şi azi prin exotism (?), a fost omul care m-a învăţat să descopăr că viaţa poate fi privită cu ironie şi, deopotrivă, cu tandreţe, că hazul e cea mai bună apărare împotriva necazului şi că râsul zdravăn, din rărunchi, nu se ceartă nicidecum cu graţia, cu eleganţa şi - chiar deloc! - cu spiritul.

Leacul cu haz

Poveştile celor trei prieteni - grăsanul George, lunganul Harris şi Jerome însuşi - în timp ce „navighează" cu barca pe Tamisa, feluritele lor păţanii mirobolante (vezi ridicarea cortului, deschiderea cutiei cu compot de ananas, pregătirea „tocanei irlandeze", spălarea hainelor în fluviu - şi altele, şi altele încă), diversele lor întâlniri pitoreşti configurează pe nesimţite un atlas de psihologie umană care ar putea (şi ar trebui!) să-l facă gelos pe orice terapeut modern. Mai ales că JKJ oferă şi leacul tuturor anomaliilor de caracter, al distorsiunilor de percepţie şi al inadecvărilor de comportament pe care le descrie cu delicii: râsul.

Un gen de râs a cărui reţetă de fabricaţie e marcă britanică exclusivă (cine mai ţine minte, de exemplu, „Secretul familiei Posket" de Arthur W. Pinero, spectacol ce s-a jucat vreun deceniu la Teatrul „Bulandra", ştie ce spun), dar de ale cărui virtuţi tămăduitoare se poate bucura oricine. Inclusiv curcile. 

"«Trei într-o barcă» are efectul unei pilule de Xanax, minus efectele secundare. Te înveseleşte, te înseninează, te îmboldeşte să te distrezi pe socoteala mizeriilor vieţii şi, mai ales, a propriilor tale încruntări inutile."

(Nota lui Alice Georgescu: Numerotarea numelor şi a titlurilor din topurile de mai jos nu implică o ierarhizare a preferinţelor.)

Cartea preferată:

- Alice Georgescu s-a născut pe 3 iunie 1954, la Bucureşti.

- În 1977, a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia teatrologie-filmologie.

- Este unul dintre cei mai importanţi critici de teatru din România. A lucrat la publicaţii precum „Teatrul azi", „Scena", „Ziarul de duminică" şi „Dilema".

- Este membru al Senatului Uniunii Teatrale din România (UNITER).

- În 1999 şi 2000 a fost selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru (FNT).

- Din 2000 până în 2008 a fost vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT), iar din 2008 este preşedinte al aceleiaşi organizaţii.

- Are o importantă carieră de traducător, printre textele traduse numărându-se „Caligula" de Albert Camus şi „Tectonica sentimentelor" de Eric-Emmanuel Schmitt.

- În 1992 şi 2000, a primit Premiul UNITER pentru Critică de Teatru.

- În 2008, a primit Premiul UNITER pentru întreaga activitate.

- În acest an este selecţioner unic al Festivalului Naţional de Teatru (28 octombrie - 6 noiembrie).

Top 10 cărţi care m-au marcat:

1. „Craii de Curtea Veche", de Mateiu Caragiale

2. „Joia dulce", de John Steinbeck

3. „Iosif şi fraţii săi", de Thomas Mann

4. „Patul lui Procust", de Camil Petrescu

5. „Un veac de singurătate", de Gabriel García Márquez

6. „Les Fleurs du mal" („Florile răului"), de Charles Baudelaire (în franceză)

7. „Chira Chiralina", de Panait Istrati

8. „O mie și una de nopţi"

9. „Un şofer de elită", de Vasili Şukşin

10. „Cartea secretelor", de Deepak Chopra

Top 5 autori preferaţi:

1. I.L. Caragiale (1852 - 1912)

2. John Steinbeck (1902 - 1968)

3. Thomas Mann (1875 - 1955)

4. Charles Baudelaire (1821 - 1867)

5. A.P. Cehov (1860 - 1904)