Burgul Sibiu, sub vraja măştilor şi a gheişelor
0
Turiştii s-au întâlnit, în timpul Festivalului de Teatru, cu cele mai exotice poveşti aduse din toate colţurile lumii de creaturi bizare, care au făcut paradă pe străzi, în spectacole multicolore. În jur de 60.000 de spectatori s-au bucurat timp de 10 zile, până duminică-noapte, de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (27 mai - 5 iunie), ajuns la majorat la cea de-a XVIII-a ediţie.
Pe stradă, în fiecare seară, era o forfotă continuă la terasele de-a lungul pietonalei, prin faţa clădirilor viu colorate. Copii pe trotinete şi sibieni îmbrăcaţi la patru ace ieşeau la promenadă printre statuile nemişcate ale unor măşti.
Un Charlie Chaplin îmbrăcat în alb făcea, deodată, mişcări bruşte spre hazul picilor speriaţi la început, dar cu un zâmbet larg după aceea, când nenea îi chema la poze, bineînţeles, după ce i se punea un bănuţ în pălărie. Dar părinţii generoşi îi dădeau cel mai adesea lui Chaplin, cel cocoţat pe un scaun, chiar şi 10 lei, bucuroşi că odraslele lor deschideau ochii mari şi zâmbeau fascinaţi de statuia mişcătoare, care îi mângâia pe creştet, făcând tot felul de moace haioase.
Foto: Mihaela Marin
Spectacolul de pe străzi a fost de-a dreptul fascinant pe timpul festivalului, prin instalaţii complicate de foc şi diverse deghizări ale unor făpturi pe picioroange, precum cei de la Circo Rum Ba Ba, alături de creaturi bizare ce făceau paradă în costumele lor multicolore. Printre personaje: acrobaţi pe farfurii zburătoare, în cercuri ireale de lumină pe cerul Sibiului, girafe, stegari viteji din Arezzo, arlechini, vikingi prădători, extratereştri science-fiction kitsch, gândaci cicălitori, „les femmes fatales" cântând în diverse fanfare, piraţi şi gangsteri mârşavi, un tun medieval cu o domniţă suferindă la o fereastră, un vânzător de flori victorian, diavoliţe roşii sau lilieci nemiloşi.
Cocuri şi umbre fără cap
Două gheişe i-au fermecat, într-o seară, mai ales... pe bărbaţii aflaţi pe pietonală. După chimonourile purtate, cea cu guler roşu era ucenică - „maiko", iar cea cu guler alb era o damă consacrată - „geiko". Am admirat cocurile lor specifice: „taka shimada" purtate de gheişele tinere, necăsătorite, „tsubushi shimada", turtite, la cele mai trecute, aflate la a doua tinereţe, sau „uiwata" legate deasupra capului cu un crep de bumbac colorat.
Mi-am adus aminte că „geiko" denumeşte o persoană rafinată şi educată, care prezintă cultura tradiţională japoneză. Confuzia a apărut în cel de-al Doilea Război Mondial, în timpul ocupaţiei americane a Japoniei, când unele femei tinere au pretins că sunt gheişe oferind favoruri bărbaţilor americani. „Şi eu aş vrea să fi fost american", zâmbea pe sub mustăţi un domn, uitându-se cu jind în urma graţioaselor umbre cu chimonouri, cu umbreluţe fluturânde în aer.
În fiecare seară, aveai parte de apariţii înaripate albe, bestii pe picioroange sau o ploaie de confetti albă. O uriaşă insectă de 24 de metri lungime şi 9 metri lăţime era manevrată în ritmul muzicii electronice, având alături şase artişti ce făceau acrobaţii impresionante. În aer se înălţa un artist îmbrăcat în înger, cu ajutorul unor panglici albe, făcând jonglerii, atârnat de gura insectei printr-un cerc, în vreme ce o acrobată cârmuia, cocoţată în vârf, capul insectei spre bucuria celor mici ce stăteau, cu gura căscată, de jur împrejur.
Trupa Malaba, prin spectacolele „Creaturile bestiale şi strălucitoare" şi „Helios II", în regia lui Sylvestre Jamet, a evocat suprarealist construcţia sistemului solar, inspirată de legenda heliopolitană. Acrobaţi împrăştiau focuri şi artificii spectaculoase - adevărate jerbe multicolore în plină zi - şi buchete de baloane roşii, spre încântarea spectatorilor.
Foto: Sebastian Marcovic
Trei umbre, înalte, în pardesie, cu umbrele negre, se plimbau agale, într-o plină amiază caniculară. „Ce fără cap sunt oamenii ăştia, la ce le-o fi trebuind umbrelele?", murmură cineva. Umbrelele prevesteau însă că fără cap suntem doar noi: Sibiul avea să stea sub semnul ploii în zilele care urmară.
Mineriade în puburi şi poveşti cu taximetrişti
Comercianţii au profitat tot cu zâmbetul pe buze de starea de bine a sutelor de artişti şi de turişti. Dacă aveai neşansa să ţi se facă sete şi te opreai la un bar de pe pietonală, plăteai şi şapte lei pentru o sticlă de apă la jumătate de litru. Festivalul de Teatru a fost aşadar raiul pe pământ pentru micii întreprinzători cu magazinaşe de fast-food, covrigi sau îngheţată, preţurile luând-o complet razna în centrul Sibiului.
Şi totuşi, privind showurile exotice din jur, parcă nu-ţi părea deloc rău că rămâneai urgent cu buzunarele goale de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Ispitele cu vitrine de îngheţată care mai de care mai ochioase îţi răsăreau în faţă la tot pasul, cu „gelatto" de nucă, frişcă, alune, stracciatella, fistic sau cocos. De pe partea cealaltă a pietonalei Nicolae Băcescu, care duce spre Piaţa Mare, nu aveai cum să ratezi nici prăvălia cu clătite uriaşe, cu finetti şi mere sau felii de banane, deşi ca să obţii o asemenea delicioasă „crêpe" trebuia să stai la o coadă de cel puţin 10 minute.
Totuşi, nu toţi sibienii au habar de festival. Într-o seară, după ce am ieşit mai devreme de la un spectacol ce nu-mi era deloc pe plac, reprezentat la Simerom (uzina din periferia oraşului care a intrat în itinerariul teatral după ce aici s-a montat celebrul „Faust", în 2007, la vreme de Sibiu - Capitală Culturală Europeană), am chemat un taxi, speriată de lătrăturile câinilor din câmpul pustiu în plină noapte.
Şoferi de taxi, de pe altă lume
Era cam 23.30. Dispecera mi-a spus că maşina vine în câteva minute. Am aşteptat aproape un sfert de oră, dar nimeni nu a apărut cu excepţia altor spectatori scăpaţi din uzină, „încântaţi" şi ei de spectacolul cu pricina. Am sunat din nou la dispecerat. „Păi a venit taxiul, dar l-a luat altcineva". „Altcineva cu numele meu?", mă zbârlesc la tanti de la celălalt capăt al firului. „Nu-i nicio problemă, trimit imediat altă maşină", îmi zice liniştită duduia. Totuşi, ca să fiu sigură că a înţeles, îi zic numele din nou şi îi mai dau o dată adresa câmpului pe care mă aflam: Simerom, pe strada Galileo Galilei. Mai aştept 10 minute. Apare altă maşină, în care, sub ochii mei tot mai sideraţi, urcă rapid un alt spectator rătăcit. Iritată, formez pentru a treia oară la singurul număr pe care îl ştiam al companiei de taxi din oraş.
Foto: Sebastian Marcovic
„Păi maşina stă la poartă", mi se spune. Încerc să mă calmez: mă îndrept spre poartă şi îl întreb pe şofer ce naiba căuta acolo. „Păi am stat tot timpul aci". „De ce?"... „Păi nu mi s-a spus să intru în curtea Simerom". „Ce să caut eu la o poartă pe care nu o ştiam, la ora asta?", îl întreb, încercând să nu-mi ies de tot din fire. „Dvs. nu ştiţi unde se ţin spectacolele?" „Nu, doamnă. Eu sunt cu sportul". Rămân fără replică. Totuşi, după o vreme revin: „Dvs. nu ştiţi că se desfăşoară zilele astea un festival de teatru în oraş, care are 18 ediţii în spate?". „Habar nu am de niciun festival. Eu sunt numai pe tură de zi de 11 ani, iar soţia e cu filmele, nu ne interesează teatrul". „Dar focurile de artificii din deschiderea festivalului, care au luminat tot cerul oraşului la miezul nopţii, nu le-aţi văzut? Nu aţi auzit nimic? Chiar nu aţi remarcat străinii de toate naţionalităţile şi culorile, nici toată agitaţia burgului?... Şi orb, şi surd dacă ai fi, şi tot ai înţelege cu celelalte simţuri că se întâmplă ceva în jur", am mormăit, pentru mine, printre dinţi.
„Cred că mă uitam atunci la televizor, nu am auzit nimic", îmi răspunde paşnic omu' cam de 45 de ani... Ce să-i mai zic? Chiar nu credeam că mai există vreun sibian care să nu ştie de festival. Şi dacă mai ai şi „şansa" ca acesta să fie şi un taximetrist de care ai nevoie să te culeagă de pe undeva, ţi-ai aranjat iremediabil seara... Cluburile - Oldies Pub, Atrium Cafe, Kapital - au fost şi ele într-o efervescenţă totală, prin spectacolele underground reprezentate noapte de noapte de-a lungul festivalului.
Întâlnire cu Ţâcă
Ratasem la Bucureşti „Capete înfiebântate. 13-15 iunie 1990", proiectul lui David Schwartz, cu Alex Potocean, şi aşa am ajuns într-o seară la Vintage Pub. Lângă mine, l-am găsit pe un scaun, pe actorul Constantin Cojocaru, alias Ţâcă, într-o formă de zile mari. Spectacolul era programat la 22.30. S-a făcut aproape 23.00, iar eu am început să mă foiesc îngrijorată pe scaun, mai ales că citisem în program că recitalul lui Alex (în care ipostaziază şi el vreo şapte personaje, ca şi Ofelia Popii în „Feliile" ei) durează peste o oră şi jumătate.
„De ce te impacientezi?", mă întreabă Ţâcă. „Nu e un spaţiu alternativ clubul ăsta? De ce să fim aşa stricţi? Noi ne-am învăţat prost: ca totul să înceapă, dom'ne, la fix. Noi suntem cei prinşi în chingi şi aşteptări fixe. Dacă e un spaţiu necovenţional, păi neconvenţional să fie! Şi orele să fie necovenţionale... Poate spectacolele ar trebui să înceapă mai devreme decât sunt programate.... Ei, ce-ai fi zis dacă spectacolul ar fi început mai devreme?...", a perorat Ţâcă. „Ar fi fost bine...", zic eu, dintr-odată, binedispunându-mă.Ţâcă avea dreptate... Am privit în jur la tinerii care îşi comandau liniştiţi bere la barul din spatele nostru.
M-aş fi relaxat, numai de nu mi s-ar fi închis ochii de oboseală. Eu venisem totuşi pentru spectacol... Nu am putut să nu apreciez totuşi atitudinea nonconformistă a celui care l-a jucat pe Ceauşescu la Odeon. Dintre noi doi - deşi eu eram cea care avea 34 de ani, iar el cel mai în vârstă - ce mai, Ţâcă era mai tânăr în spirit decât mine... I-am zâmbit, mai ales că povestea mineriadei din spectacol m-a prins cu totul. Şi, la unu noaptea, nu mai pridideam cu aplauzele, cu un Ţâcă de-a dreptul entuziasmat alături.
Strada nu s-a odihnit niciodată, fiind luată cu asalt de artişti şi de turişti.
Se încarcă comentariile...
