Bogdan Dumitrache, actor: „M-a pus pe gânduri că n-am avut atâţia ani ocazia să joc“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Bogdan Dumitrache se consideră, în  sfârşit, un om împlinit
Bogdan Dumitrache se consideră, în sfârşit, un om împlinit

Bogdan Dumitrache a fost distins cu un premiu de interpretare la Locarno, după ce timp de zece ani s-a întrebat dacă menirea lui e cu adevărat să fie actor.

Bogdan Dumitrache, în vârstă de 34 de ani, îl interpretează pe Alex, un tânăr care e în stare să facă orice pentru sănătatea mamei sale, în cel mai recent lungmetraj al lui Adrian Sitaru, „Din dragoste cu cele mai bune intenţii". Dumitrache joacă alături de Marian Râlea, Nataşa Raab şi Alina Grigore. Este primul rol principal al lui Bogdan Dumitrache, care a mai apărut în: „Loverboy", „Portretul luptătorului la tinereţe", „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii", „Moartea domnului Lăzărescu", dar şi în serialul de televiziune produs de HBO, „În derivă".

„Din dragoste cu cele mai bune intenţii" rulează în cinematografe şi este un film despre dispariţia celor dragi. Pelicula a fost inspirată din realitate. La fel ca personajul feminin din film, mama regizorului Adrian Sitaru a suferit un atac cerebral - din fericire o formă simplă, iar lucrurile s-au terminat cu bine.

Pentru „Din dragoste cu cele mai bune intenţii", Adrian Sitaru a obţinut Premiul pentru cea mai bună regie la prestigiosul Festival de Film de la Locarno, iar lui Bogdan Dumitrache i-a revenit trofeul pentru Cel mai bun actor.

Adrian Sitaru (stânga) şi Bogdan Dumitrache, cu trofeele câştigate la Festivalul de Film de la Locarno  Foto:  guliver/getty images




„Weekend Adevărul": Rolul lui Alex e primul important pentru tine. Cum a fost apropierea de personaj?

Bogdan Dumitrache: La început n-a prea fost, pentru că n-am înţeles exact ce trebuia să fac. Am fost chemat la un casting unde mi s-a cerut să interpretez o secvenţă. Nu citisem tot scenariul. Am dat proba şi n-a fost ce trebuia. N-am luat castingul. Apoi, m-am întâlnit cu Adrian Sitaru la HBO, lucram împreună pentru serialul „În derivă". Atunci s-au lămurit lucrurile între noi şi Adrian mi-a zis: „Hai să facem şi celălalt rol!".

Personajul are o latură obsesivă. Trăieşte mereu cu teama că li se poate întâmpla ceva rău celor dragi lui. Ai folosit ceva din propria experienţă de viaţă pentru a construi personajul?

În lucrul cu Adrian Sitaru, au fost momente când mi-a cerut într-un mod insistent ca personajul să aibă repetitivităţi, ticuri. De exemplu, să-mi rod unghiile tot timpul! Tocmai mă lăsasem de ros unghiile în viaţa reală, după ani de încercări. (Râde) Personajul se întoarce mereu la aceeaşi stare, de panică, fiind agitat să controleze situaţia. Deşi nu poate. La nivel personal, am resimţit curgerea asta şi obsesiile lui Alex ca fiind destul de fireşti, ceea ce-nseamnă că le-am găsit şi-n mine. Dar, până la urmă, asta mi-e meseria: sunt un actor profesionist, trebuie să fac astfel încât lucrurile care nu-mi aparţin să fie ale mele pentru o perioadă de timp.

Dar a fost un rol greu fie şi pentru că erai în mijlocul unei experienţe pe care o trăise Adrian Sitaru, nu tu. Şi joci direct cu camera de filmat.

N-am putut construi întotdeauna personajul cu mintea mea. A trebuit să-mi imaginez stări, emoţii pe care Adrian le-a trăit. Sau să-mi forţez o senzaţie care să-mi declanşeze o reacţie. Apoi, da, a fost un exerciţiu foarte tehnic, pe care a trebuit să-l umplu cu emoţie, filmul fiind unul încărcat... Camera e un partener rece. Dar poate fi şi-un partener bun, până la urmă, fiindcă face tot ce ţi-ai fi imaginat tu că poate face.

După ce s-au încheiat filmările, ai simţit c-ai înţeles mai mult din viaţă, din tine?

M-am folosit de film ca de un fel de terapie personală. Am descoperit unele lucruri... De exemplu, nu mi-aş fi imaginat că pot fi atât de isteric! (Râde) Sunt momente când şi eu reacţionez prosteşte şi lovesc în cei din jurul meu, deşi nu am această intenţie. O fac din dragoste.

Nu mai jucaseşi de mult timp. A venit filmul ăsta, a venit festivalul de la Locarno, a venit Premiul pentru cel mai bun actor. Ce-ţi aminteşti despre momentul când ai urcat pe scenă?

Festivitatea de premiere a fost în piaţa mare din Locarno, unde se adunaseră opt mii de oameni. N-am ridicat ochii din pământ în timpul discursului, nu m-am uitat nici măcar o dată la public. Am stat aşa, frumuşel, cu capul în jos şi-am spus ce-am avut de spus pe bandă, nici nu s-a pus problema de creativitate. (Râde) Îmi mai amintesc senzaţia de uşurare, de eliberare. După zece ani în care m-am chinuit să arăt că pot, în sfârşit mi se arăta că merit. A fost greu.

Adrian Sitaru (stânga) şi Bogdan Dumitrache, cu trofeele câştigate la Festivalul de Film de la Locarno  Foto:  guliver/getty images

Bogdan Dumitrache, în rolul fiului îngrijorat de sănătatea mamei sale, în filmul „Din dragoste cu cele mai bune intenţii“, unde joacă personajul principal



În toată perioada când lucrurile nu s-au legat, ce-ai făcut? Ai avut momente când ai plâns?

Am avut multe momente de cădere. Dar n-am plâns. Nu ţin neapărat să fiu actor, însă mi-am dorit, fiindcă o fac cu pasiune. Pentru mine e importantă familia şi, pe lângă ea, trebuie să mai fac ceva care să mă definească. Îmi ziceam că dacă n-o să fie actorie, n-o să fie - şi cu asta, basta! Dar m-a pus pe gânduri că n-am avut ocazia atâţia ani să joc. Stăteam şi mă gândeam: care e adevărul? Poate e doar în mintea mea că pot.

Ai avut, împreună cu actorul Dragoş Bucur, o agenţie de casting şi un club, „Frame". Ţi-ai dat seama că dacă nu vin roluri, ai putea să faci afaceri?

Alegerea cu agenţia de casting a fost una conştientă. Când am ales s-o facem, am făcut-o pentru că din meseria noastră de actori nu puteam avea un minim confort pe care ni-l doream. Nu sunt dispus să-mi sacrific viaţa şi confortul ca să fiu artist. Vreau să trăiesc bine! Dar trebuie să spun că nici eu, nici Dragoş nu ne pricepeam la afaceri. Deschisesem agenţia de câteva săptămâni şi-a venit cineva şi ne-a cerut o factură proforma. Ne-am uitat unul la altul: ce-i aia? Mari oameni de afaceri n-am ajuns niciunul dintre noi, în cele din urmă. (Râde) Cârciumăria a apărut din senin. Mi-am dorit foarte tare un bar de când eram mic. Îmi plăceau ideea şi atmosfera - din filme -, şi mereu când mai ieşeam cu prietenii mă gândeam: câte lucruri n-aş face dacă aş avea un bar! Le-am făcut pe toate şi încă ceva... (Râde) Cât am avut „Frame", mi-am retrăit adolescenţa.

„Mă îndrăgostesc de fiică-mea din ce în ce mai tare"

Între timp te-ai căsătorit, ai şi o fetiţă de nouă luni, Mara. Cum a fost când ai ţinut-o în braţe prima dată?

Nu e cum vezi în filme. Era o chestie mică, stafidită, care-a stat mult timp în lichid şi avea pielea zbârcită. Înţelegeam că trebuie să mă bucur că e copilul meu, dar parcă nu asta aşteptam... (Râde) S-o vezi acum pe fiică-mea! Mă îndrăgostesc de ea din ce în ce mai tare pe măsură ce creşte şi devine conştientă de ce se întâmplă în jurul ei. Una e când e mică şi se uită-n gol, şi alta e acum când mă trage de barbă şi zice: „Ta-ta!".

Eşti mai responsabil acum, ca tată?

Şi da, şi nu. Cel mai puternic lucru pe care l-am simţit în momentul când soţia a ajuns acasă cu copilul a fost că din acel moment n-o să mai fim niciodată singuri. Există o a treia persoană care în permanenţă va fi între noi şi cu noi şi cu care trebuie să ne acomodăm. Nu mai sunt serile de stat acasă şi făcut tot ce ne trece prin cap. Mergem în vârful picioarelor, că se trezeşte copilul şi, dacă-l trezim, nu e prea plăcut noaptea! (Râde) În acelaşi timp, un copil umple multe alte lucruri...

Cumva, lucrurile s-au sincronizat. Odată cu familia a venit şi recunoaşterea actoricească. Ce te-a bucurat cel mai mult la rolul pe care-l faci în „Din dragoste cu cele mai bune intenţii"?

Totul... Nu ştiu dacă ar trebui să caut un sens mistic în spatele celor întâmplate. Poate că e pur şi simplu o coincidenţă, dar tind să cred că lucrurile vin la vremea lor. Poate că acum cinci ani nu eram pregătit pentru experienţa asta... Au fost atât de mulţi ani în care lucrurile nu se legau şi, la un moment dat, s-a întâmplat ceva care a declanşat o serie întreagă de evenimente. Mă ia uşor prin surprindere toată expunerea. Sunt bucuros. E o şansă să pot să fac în continuare actorie.

Şi, când a venit rolul, emoţiile au fost mari?

Au fost mari până când am văzut filmul prima oară, înainte să plecăm la Festivalul de la Locarno. Atunci am înţeles că e bine. Că produsul final, în ansamblul lui, e bun. Apoi, că fac un rol bun. Aş vrea ca lumea să meargă la film, să-l vadă cât mai mulţi...

Ce ţi-ai dori pentru spectatori?

Nu pot să-mi doresc eu ceva în locul lor. Ştii cum e? În Grecia antică, teatrul avea un scop curativ. Oamenii mergeau la teatru, vedeau personajele, se identificau cu ele şi-nţelegeau ceva despre ei înşişi. Cred că şi în filmul românesc se poate aplica asta. E atât de realist, iar personajele pot fi oricare dintre noi... Pe de altă parte, „Din dragoste cu cele mai bune intenţii" e o comedie neagră. Are foarte mult umor, poate fi privit pur şi simplu ca entertainment (n.r. - divertisment).

Unii spectatori spun că nu mai vor să meargă la un film românesc tocmai pentru că văd realităţile din film în viaţa lor de zi cu zi, le trăiesc pe viu. Şi-atunci, caută mai degrabă o evadare.

E adevărat. Ca răspuns, ca motivaţie de a merge la cinema, pot să spun doar ce mi se întâmplă mie când văd filme româneşti: simt că sunt tras de mânecă şi că trebuie să fiu mai prezent şi mai conştient de propria viaţă.

Tocmai fiindcă n-ai lucrat atât de mult timp, ai ajuns să-ţi doreşti, să-ţi imaginezi un rol anume?

Nu. E ca la fotbalişti: vreau să joc la orice club, atâta timp cât joc. ;

"Adrian Sitaru mi-a cerut ca personajul să aibă repetitivităţi, ticuri. De exemplu, să-mi rod unghiile tot timpul! Am făcut-o, tocmai când reuşisem să mă lăsasem de ros unghiile în viaţa reală."

"Îmi mai amintesc şi-acum senzaţia de uşurare, de eliberare pe care-am avut-o la premierea de la Locarno. După zece ani în care m-am chinuit să arăt că pot, în sfârşit mi se arăta că merit."

"Ca motivaţie de a merge la cinema, pot să spun doar ce mi se întâmplă mie când văd filme româneşti: simt că sunt tras de mânecă şi că trebuie să fiu mai prezent şi mai conştient de propria viaţă."

"Nu ştiu dacă ar trebui să caut un sens mistic în spatele celor întâmplate."

Bogdan Dumitrache, în rolul fiului îngrijorat de sănătatea mamei sale, în filmul „Din dragoste cu cele mai bune intenţii“, unde joacă personajul principal
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite