Angela Marinescu:„Am vrut să fiu mai degrabă violentă decât viscerală“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Poeta, care şi-a transformat versurile în implozii ale tragicului biografic, spune că şi-a exprimat autenticitatea printr-un limbaj inovator. În „Probleme personale“, cel mai recent volum de poezie, editat de Cartea Românească, Angela Marinescu îşi exprimă beatitudinile prin  crispări spasmodice, potrivit criticului Alexandru Cistelecan.

„Adevărul": După „Probleme personale", care a apărut toamna trecută, la ce lucraţi acum?

Angela Marinescu: Nu mai scriu nimic. Nu pot să stau la masă, pentru că mi-e frig tot timpul. Mă simt foarte rău. Nu mă mai interesează, am depăşit povestea cu scrisul. Cred că există ceva şi dincolo de artă: viaţa de zi cu zi. Nu-i capătul vieţii arta, nu toată lumea face artă.

Aţi învins lupta cu boala?

Am fost operată la sân, în septembrie se fac trei ani de la operaţie. Am hepatită C, am făcut transfuzii. Problema la sân am descoperit-o într-o fază incipientă. Sunt atât de paradită după tuberculoză, că n-aş mai fi rezistat la citostatice, mai ales că există moarte de boală citostatică. Am o stare de oboseală continuă şi planează asupra mea, aşadar, nişte chestii grave, pe care cu greu le suport. Tot timpul sunt îngrijorată: dacă o fi metastază?

Tuberculoza, pe care aţi făcut-o de la 15 ani, v-a determinat să daţi la Medicină?

Boala m-a ţinut 14 ani, până la 26 de ani. În perioada asta, m-am pregătit pentru Medicină. În anul cinci, am întrerupt facultatea, pentru că după absolvire trebuia să mergi obligatoriu să lucrezi la ţară. M-am transferat în anul al treilea la Psihologie, la Bucureşti. Acum îmi pare rău că n-am terminat Medicina, e o facultate serioasă.

Mai aveţi nostalgia Aradului, oraşul în care v-aţi născut?

Nu am mai fost de 20 de ani la Arad. E un oraş de graniţă, cu mulţi nemţi, cosmopolit. Am nostalgia părinţilor, a copilăriei, a oraşului. Trăiesc numai din nostalgii, din trecut, din melancolii. Nu mai pot avea alt viitor, numai la copil mă mai gândesc. Alexandru, fiul meu, e iubirea vieţii mele. Grija faţă de copil e atât de mare, încât te copleşeşte.

„Am căutat energia de a te destructura"

De ce aţi ales  „subpoezia"?

Eu fac subtext, subliteratură, subdisidenţă, numai subviaţă n-am putut să fac. De fapt, n-am vrut să fac poezie. Nu am crezut că ceea ce fac poartă vreun nume. Nu am terminat Filologie sau Filosofie. Eram o tipă extrem de bolnavă şi extrem de marcată psihic, aşa că m-am trezit că scriu, probabil, pentru că nu am avut altă posibilitate. Şi atunci am numit asta subpoezie.

Prima încercare, de genul ăsta, a fost în „Structura nopţii", în 1979.

Pe mine nu mă interesa decât energia care se degajă dintr-un gest artistic, uman - energia de a te destructura, de a te distruge. Boala m-a  făcut să vreau să mă distrug într-un mod care să semnifice ceva.

Cum aţi reuşit să lărgiţi limitele limbajului?

Scrisul e o meserie. La un moment dat, simţi că tiparul poeziei  nu te mai satisface, nu-ţi mai ajunge. Asta se întâmplă odată cu evoluţia vieţii tale. Dacă devii lucid şi înţelegi ce faci, dacă posezi o anumită tehnică de lucru, atunci astea două la un loc pot să lărgească limitele limbajului.

„Voiam să mut în poezie nebunia jazzului de avangardă"

Suferinţa şi chinul aduse de boală au fost defulate în scris?

Da, nu mai puteam face cure. Nu mai puteam sta la pat, nu mai puteam citi, numai violenţa mă satisfăcea sau melodicitatea spartă. Îmi plăcea muzica progresivă a lui Klaus Schulze sau a celor de la Kraftwerk etc. Ascultam la radio jazz de avangardă şi atunci am scris „Blindajul final". Voiam să mut în poezie nebunia jazzului de avangardă, pentru că îmi doream altă muzică, altă poezie, altă artă, altă nebunie. Îmi place dadaismul, îmi place prima revoltă care intervine în viaţa ta, când vrei să spargi toate tiparele limbajului, toate convenţiile, toate legile, tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Oricine pe lumea asta îşi începe gestul artistic printr-un element biografic. „Probleme personale" nu înseamnă, totuşi, că sunt bolnavă, că am un copil, ci înseamnă că am o relaţie personală cu toate problemele pe care mi le pun.

Cum v-aţi raportat la colegii dvs. de generaţie?

Când eram bolnavă, nu puteam să-i citesc pe Blandiana, pe Sorescu, pe Nichita, pe Mazilescu, pe Mircea Ivănescu, pe Gellu Naum. Nu mă satisfăcea nimic. Nu puteam să accept pe nimeni, nu din răutate, nu din invidie, ci dintr-o dorinţă profundă de a fi eu însămi şi de a nu mă alătura colegilor mei. Ei au avut parte de premii, de sănătate normală, au făcut tot ce-au dorit. Eu eram tot timpul dărâmată de boală, de neputinţă, de lipsă de bani. Devenisem agresivă.

Inovatoare în limbaj

Aţi dinamitat versul cu violenţa limbajului, nu a fost prea multă agresivitate pentru o femeie?

Dacă ai expresie şi tehnică, ele se pot combina. Am construit un limbaj violent care nu exista.Violenţa am convertit-o într-o energie care, da, a dinamitat cu totul versul. Cu greu am găsit acest limbaj, pentru că, în artă, violenţa există de când lumea şi pământul. Femeile erau mai degrabă viscerale decât violente, eu am vrut să fiu mai degrabă violentă decât viscerală. Nu sunt o inovatoare autentică. Violenţa nu ţine de inovaţie. Am mers foarte mult pe autenticitate, încât violenţa care venea de dedesubt a devenit expresie mediată, gândită. M-am orientat ca un animal, din instinct, având instincte foarte bune. Mă consider o inovatoare în limbaj. Am creat „Structura nopţii", în 1969, ştiind că nicio fată nu scrisese până atunci aşa ceva.

Poezia dvs. e străbătută totuşi de accente mistice.

Am accente mistice teribile, cel puţin în tot ce-am scris până în '90. Trăiam greu şi salvarea o găseam numai în aceste accente. Poemul „Parcul", pe care îl închei cu un citat din Sfântul Augustin, e important în acest sens. 

"Oricine pe lumea asta îşi începe gestul artistic printr‑un element biografic. «Proble-me personale» nu înseamnă totuşi că sunt bolnavă, că am un copil, ci înseamnă că am o relaţie personală cu toate problemele pe care mi le pun."
Angela Marinescu
poetă

„Într-o relaţie, contează cine-i mai bun în viaţă"

Povestiţi-mi despre Matei Gavril Albastru, primul soţ, tatăl lui Alexandru, fiul dvs.

Am fost căsătoriţi vreo 18 ani. A terminat Filologia în Capitală. A lucrat în anii '70 - '80, ca redactor la revista „Luceafărul". În ultima perioadă, era redactor la Editura Academiei Române. La 33 de ani şi nouă luni, am devenit mama lui Alexandru, după un teribil accident de maşină. Fiind foarte bolnavă, am riscat enorm să devin mamă, dar a meritat. Tatăl meu şi-a dorit foarte mult să aibă un nepot, iar părinţii mei, ca şi mine, l-au adorat pe Alexandru.

De ce l-aţi părăsit pe soţul dvs.?

Pe primul soţ îl iubeam ca pe un frate. Nu poţi fi prietenă cu un bărbat. Femeile se nasc pentru a fi mame, soţii, iubite, infirmiere, nu prietene. Sergiu mi s-a părut mai strălucitor, deşi acum îmi dau seama că spectaculozitatea nu are nicio importanţă.

Cum a sabotat boala relaţia cu Paul Daian, alias Sergiu Filip, al doilea dvs. soţ?

Sergiu Filip e un ardelean, pe un sfert ungur, nebun, cu ceva aristocratic în el. E  însă subminat teribil de tare de boală, aşa cum au fost Cristi Popescu şi Ion Stratan. Am aflat că-i bolnav la şase ani după căsătorie. Manifestările bolii erau limpezi, dar atunci nu mi-am dat seama, deşi făcusem psihologie clinică doi ani. Am păţit şi eu ca „cizmarul care nu are pantofii făcuţi". Sergiu părea nebun la modul incitant, avea o frumuseţe a nebuniei, făcea gesturi de un risc absolut.

Nu exista concurenţă literară în familie?

Din punct de vedere tehnic, Sergiu m-a surclasat din prima zi, cu tehnica lui pe substanţa mea. Într-o relaţie însă nu există cine-i mai bun în literatură, contează cine-i mai bun în viaţă ca instinct de supravieţuire, ca orientare, ca inteligenţă.

De ce v-aţi despărţit?

Am fost împreună 18 ani şi cu el. Devenise imposibil să trăiesc alături de el, din cauza bolii şi a crizelor lui viaţa ne devenise un infern. Am devenit agresivă, eram foarte săraci, am făcut poate o psihopatie. Mi-a fost foarte greu, a trebuit să-mi dau copilul la mama şi i-am făcut un rău tatălui copilului.

Aţi devenit depresivă?

Nu, nu sunt şi nu am fost depresivă niciodată, îmi asum până la capăt tot ce trăiesc.

Patima din iubire aţi prelungit-o în vers? Mai credeţi în iubirea fizică?

image

Nu mai cred în iubire la modul fizic. N-aş mai putea face oricum fizic faţă la poveşti de genul ăsta. Am iubit atât de mult viaţa, că m-am apucat de scris. A scrie a fost pentru mine ca un gest sexual. Dacă nu ai surplus de vitalitate, nu poţi să faci nimic în literatură. Nu am fost obsedată, la propriu, de sex, ci de viaţă. Acum pot iubi doar de la distanţă, nu mă mai pot contopi cu cineva.

Nu vă apasă singurătatea?

Nu, îmi sunt mie însămi de ajuns. Singurătatea e foarte bună, m-ar apăsa dacă ar fi cineva cu mine. De aproape sunt rea. Mi-e frică de moarte, mă obişnuiesc însă cu gândul, nu mai depinde de mine nimic, decât să am grijă de mine, să nu pun pe alţii să mă îngrijească, să nu devin o povară. 

„Mă consider echivalentul feminin al lui Marino"

Aveţi pe masă volumul de memorii al lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur".  Sunt îndreptăţite acuzele pe care criticul le aduce lumii literare?

Are dreptate, în mare parte. Eu mă consider un fel de echivalent feminin al lui Adrian Marino.  El are la îndemână ştiinţa, eu am la  îndemână poezia. Cartea lui de memorii este scrisă plat, foarte rar lectura te prinde, dacă nu ar avea informaţii anecdotice, nu cred că această carte ar putea fi citită. Poezia mea poate nu-i bună, poate nu-i mare, dar plată nu este. Tot timpul m-am simţit nedreptăţită. Până acum aproape nu s-a scris despre mine, deşi am premii literare importante. Nu am avut presă, până la „Probleme personale" nu am avut cronici literare, deşi am publicat multe volume de poezie.

De ce vă simţiţi nedreptăţită?

Nu sunt oficializată cu adevărat, nu sunt respectată. Dacă am scos cartea asta, „Probleme personale" odată cu Alexandru Muşina, se va pune problema ca el să ia premiu, nu eu. Am mari nedumeriri legate de breasla literară. De ce e Horia Gârbea peste tot? Ce caută el  la „Luceafărul", la „România Literară" şi în tot felul de comitete şi comisii?  Gârbea e un ageamiu total în ceea ce priveşte literatura. Am învăţat încă din timpul regimului comunist că, dacă nu ai presă, nu exişti. Pentru revista „Observator cultural" nu am existat timp de zece ani. Şi acum, dacă Dan C. Mihăilescu nu vorbeşte sau nu scrie despre o carte, asta îi pune în dificultate şi pe scriitor, şi pe editură. E important să apari la o editură mare. Dacă eram publicată de la început de Cartea Românească, altul ar fi fost destinul meu literar.

Vă descurcaţi financiar?

Am noroc că primesc indemnizaţia de merit a Uniunii Scriitorilor, pentru că am primit nişte premii. Fără aceşti bani, foarte mulţi scriitori nu pot trăi. Cu pensia mea de şase milioane jumătate ce făceam?  În perioada comunistă, fiind bolnavă, ceream sprijin, pentru că aveam nevoie să fiu protejată, pentru că nu puteam trăi altfel. S-a spus despre mine că nu muncesc, „că sunt leneşă, că am o mentalitate comunistă". 

A refuzat Premiul Asociaţiei Scriitorilor

Angela Marinescu, în vârstă de 69 de ani, s-a născut la Arad, în familia lui Simion Marcovici, important intelectual al Banatului, la care a poposit în peregrinările sale Mihai Eminescu.

Aproape toţi strămoşii dinspre tată au fost preoţi. Familia Marcovici a ctitorit biserica din Nădlac.

Bunica dinspre mamă făcea parte dintr-o familie de ceangăi.

La vârsta de 15 ani, Angela Marinescu s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză pulmonară. S-a vindecat, la 26 de ani, după mulţi ani petrecuţi prin spitale.

A absolvit Liceul „Moise Nicoară" din Arad şi  patru ani de medicină la I.M.F. Cluj. 

Este licenţiată a Facultăţii de Psihologie a Universităţii din Bucureşti, seria 1972.

În 1975 s-a născut fiul Angelei şi al lui Matei Gavril, Alexandru Matei.

Poeta s-a pensionat pe caz de boală. Din 1990 până în 1996 a lucrat ca redactor corespondent la revista „Vatra".

A debutat cu poeme în revista „Tribuna"  de la Cluj, în 1965, iar editorial, în 1969, cu volumul „Sânge albastru".
 
A refuzat „Premiul pentru poezie" al Asociaţiei Scriitorilor, atribuit pentru volumul „Structura nopţii" în 1980, gest care i-a atras antipatia nomenclaturii comuniste. La începutul lui decembrie 1989, reuşeşte să plece în Franţa, transmiţând la Radio Europa Liberă, prin mijlocirea Monicăi Lovinescu, „Scrisoarea celor 18" - protest al unui grup de intelectuali români împotriva regimului Ceauşescu.

Cele mai recente volume sunt: „Cocoşul s-a ascuns în tăietură" (1996), „Fugi postmoderne" (2000), „Îmi mănânc versurile" (2003), „Limbajul dispariţiei" (2006), „Întâmplări derizorii de sfârşit" (2006) şi  „Probleme personale" (2009).

A publicat un volum de eseuri, „Satul în care mă plimbam rasă în cap" (1996), precum şi un „Jurnal scris în a treia parte a zilei" (2004).

A primit numeroase premii, printre care premiul „Nichita Stănescu" în 1990 şi premiul Uniunii Scriitorilor din România, în 2000.

În 2006, la Botoşani, i-a fost decernat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu" pentru Opera Omnia.

Nicolae Manolescu i-a caracterizat poezia astfel: „Sufletul nu este impudic exhibat, ca în lirica sentimentală, ci prefăcut în obiect de intervenţie chirurgicală, în temă de analizat. Sufletul este aşezat pe masa de operaţie şi sfârtecat: fără complezenţă şi fără cruţare. Fiecare membru, organ sau visceră, cu grijă decupat, este apoi privit cu microscopul".

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite