Andrei Ujică: „M-a urmărit privirea lui Ceauşescu“

Regizorul Andrei Ujică

Regizorul „Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu“, care reconstruieşte din imagini de arhivă destinul dictatorului, identifică un amestec de ridicol involuntar şi singurătate tragică în personajul său. Andrei Ujică (59 de ani) spune că imaginea care i-a stăruit în minte pe durata lucrului la film a fost expresia ochilor lui Ceauşescu îmbătrânind. „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu“ intră în cinematografe la 29 octombr

„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" e o experienţă copleşitoare. Pe durata lucrului la film a existat vreun moment când să fiţi tentat să renunţaţi?

Tipologic nu sunt omul care renunţă uşor. Asta ţine de educaţie, temperament, dar şi de generaţie. Generaţia noastră a fost marcată în adolescenţă de Clint Eastwood, aşa cum l‑am cunoscut din filmele lui Sergio Leone. Am învăţat de la el să ne exersăm răbdarea aşteptând dacă e nevoie şi douăzeci de ani în soare, la o răscruce de drumuri, ca să ducem un lucru odată început până la capăt.

Dar aţi avut temeri, mai ales că lucraţi cu un material deja definit - imagini de arhivă?

A fost o singură perioadă tensionată, primele două săptămâni ale montajului, împreună cu Dana Bunescu. Când am început să construiesc naraţiunea, trebuia să iasă la iveală dacă filmul poate fi un discurs bazat eminamente pe mijloace cinematografice, deci fără elemente secundare - comentariu sau explicaţii de orice fel. Dacă ideea de autobiografie, de lume văzută din perspectiva (regizorului care se uită peste umărul) personajului nu ar fi funcţionat, probabil că aş fi renunţat la proiect pentru că nu m-ar mai fi interesat.

A existat un scenariu propriu-zis?

Nu în sensul clasic al cuvântului. Scenariul, în acest caz, este asemănător cu planul unui scriitor înainte să se apuce de o nuvelă sau de un roman. Porneşti cu o structură şi cu numele ei - fac parte dintre artiştii care încep cu titlul, pentru mine un titlu bun e acela care redă esenţa structurii operei în cauză. Iar ce urmează este ceea ce i se întâmplă oricărui prozator: el nu ştie de la început - fiindcă n-are cum - în ce fel şi unde îl va duce acţiunea propriei povestiri. Ce poate şti eventual - în cazul în care ţine de structură - este dacă personajul principal moare sau rămâne în viaţă. În cazul „Autobiografiei...", ştiam ce se întâmplă cu personajul la sfârşit. (Râde)

Ceauşescu, un Louis de Funès al marxismului

Vorbeaţi într-un interviu despre un instinct extrem al puterii în cazul lui Ceauşescu. I-aţi descoperit şi slăbiciunile?

A fost marcat de o pronunţată zgârcenie, care i s-a accentuat odată cu vârsta şi l-a obligat să ia nişte decizii eronate, chinuind o populaţie întreagă şi ducând la acumularea unui mare potenţial de ură. De fapt, Ceauşescu a plătit cu viaţa infernala lui zgârcenie.

Câteva cadre îl surprind arătând ridicol, într-un fel foarte trist.

Da, pentru că, fără să-şi dea seama, începe să devină propria lui caricatură. Nu avem de-a face cu dictatorul lui Chaplin, căci s-a schimbat epoca. În schimb, am putea spune că Ceauşescu a fost un Louis de Funès al marxismului, mai ales spre sfârşitul vieţii. Momentele când era de un ridicol involuntar alternau cu cele de singurătate aproape tragică şi acestea dau întregii apariţii o complexitate neaşteptată.

În timpul vizionării materialului de arhivă, v-a bântuit o imagine anume a dictatorului, una despre care să vă fi dorit să fie cu orice preţ în film?

Filmul nu trasează doar un arc în timp peste o întreagă epocă - un sfert de secol din istoria unei ţări -, ci urmăreşte şi evoluţia biologică a lui Ceauşescu, iar ea devine reprezentativă pentru îmbătrânire. Dar ce m-a urmărit mai mult decât oricare dintre gesturile caracteristice ale lui Ceauşescu este privirea, schimbarea privirii lui de-a lungul anilor.

„Dictatorului îi plăcea să fie filmat"

În multe dintre cadrele în care apare, Elena are o expresie de femeie chinuită. Credeţi că era nefericită?

Figura ei nu este altceva decât masca socială a femeii române din epocă. Ea dădea bine în societate dacă stătea uşor posomorâtă, lângă soţ. Elena Ceauşescu era, întâi de toate, extrem de mândră de ce-a ajuns „al ei" şi încerca să‑şi ţină sub control familia, lucru care i-a şi reuşit foarte bine. Era de o ambiţie la fel de nemăsurată ca a lui, de aceea au şi fost un cuplu atât de sudat. Şi-a pus toată energia în ţelurile „soţului". Nu cred că era nefericită, dimpotrivă: era o femeie extrem de mulţumită.

Care este povestea imaginilor „tandre" cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, secvenţele cu ei jucând volei sau înotând în mare?

Lui Ceauşescu îi plăcea să fie filmat. Ne referim la o epocă în care nu exista posibilitatea de a avea o cameră video, deci doar el îşi putea permite pe vremea aceea în România luxul de a se lăsa filmat după cum avea poftă. Ca şef de stat, avea la dispoziţie o echipă de operatori de la Sahia care, în afară de momentele oficiale, înregistrau şi scene din viaţa privată. Acest tip de „amintiri" au început devreme, încă din 1967. Au luat amploare în anii '70, ajungându-se ca la fiecare vânătoare la care mergea Ceauşescu - şi mergea în fiecare duminică - să fie însoţit de un cameraman. Apoi, cei de la Sahia făceau o dată la trimestru un montaj brut cu imagini private, un fel de home movies, pe care le ilustrau cu o muzică oribilă, iar Ceauşescu se uita, ca tot omul astăzi, la vacanţele sau vânătorile lui, numai că avea pentru asta la dispoziţie o sală privată de cinematograf.

„Mă deranjează artificialitatea interpretării"

De ce sunteţi pasionat de nonficţiune?

Din adolescenţă am fost interesat de problematica genurilor în artă. Am avut o perioadă de încăpăţânare naivă, tipică vârstei, în care voiam să înţeleg ce sunt nuvela, sonetul, balada, rondelul şi tot aşa, un du-te-vino între epic şi liric. Dramaturgia a început să mă intereseze ceva mai târziu. Un alt motiv este că sunt mofturos. Mi se pare că filmului de ficţiune, oricât ar fi de bine făcut, îi lipseşte întotdeauna ceva. El impresionează prin forţa emoţională a discursului narativ, dar, în acelaşi timp - dacă eşti, cum spuneam, foarte pretenţios -, deranjează din cauza artificialităţii „ambianţei", care este întotdeauna construită. În filmul de ficţiune, „ne facem că...". Ne facem că murim, că suntem bătrâni, că ne omorâm, că ne iubim, ne facem că tremurăm de frig sau că murim de cald.

Faceţi o distincţie între documentar şi nonficţiune?

Filmul documentar are de multă vreme o problemă terminologică: prin documentar se înţelege un amalgam de opere. Or, când un reportaj de televiziune este considerat documentar trebuie să avem în vedere că, oricât ar fi de bine făcut, miza lui este jurnalistică, nu estetică. Mă deranjează la documentar şi artificialitatea comentariului, a interviurilor care sunt întotdeauna manipulate în sensul concluziilor pe care vrea să le tragă regizorul. Pe de altă parte, m-a impresionat dintotdeauna forţa autenticităţii realităţii imediate - fie că e înregistrată direct, fie că e transmisă printr-un material istoric - şi, atunci, am încercat să combin ce-mi place mai mult din ficţiune şi din documentar, cu ambiţia de a ajunge la un alt tip de cinema.

„Nu am ajuns nici până astăzi să văd mormântul mamei"

V-aţi simţit vreodată vinovat că aţi plecat din România înainte de 1989?

Da, dar numai din punct de vedere familial. Când am părăsit ţara, tatăl meu murise de un an, iar mama şi bunica abia îşi depuseseră actele. Mama a făcut un infarct şi a murit înainte de a avea paşaportul. Eu nu primisem încă renunţarea la cetăţenia română şi nu m‑am mai putut întoarce în ţară. N-am putut ajunge la înmormântarea ei. Asta m-a aruncat într-o depresie puternică şi o jumătate din bursa de doctorat am stat în casă într-o apatie pronunţată. N-am apelat la un psiholog; ca orice intelectual estic, mi-am zis că pot să mă tratez singur. Aşa am observat că filmul ajută. Am început să merg la cinema şi, pentru două ore, filmul reuşea să mă scoată din apatie. De fapt, cred că asta a şi accelerat ajungerea mea la cinematografie. A doua jumătate a bursei mi-am petrecut-o văzând câte trei filme pe zi, de dimineaţa până seara.

Când aţi mers pentru prima oară la mormântul mamei?

N-am făcut-o nici până astăzi. Ştiu foarte bine unde se află, piatra de mormânt a fost făcută cu fotografii pe care le-am trimis din străinătate, între timp am şi ajuns de multe ori în România. Este însă vorba despre o traumă, un blocaj iraţional pe care nu-l pot depăşi şi nu-l am sub control.

Vă întrebasem despre vină şi în contextul recentei vizite a Hertei Müller la Bucureşti. Sunteţi unul dintre intelectualii care au ales să părăsească ţara.

M-am simţit, din punct de vedere istoric, vinovat numai în zilele Revoluţiei, că n-am fost în România, să pot ieşi în stradă. Atât. În rest, pentru ce să mă simt vinovat? Exilul, cu şansele, dar şi cu dificultăţile pe care le implica, îi stătea la dispoziţie oricărei persoane. Oricine voia să fugă putea să fugă, dacă era dispus să-şi asume riscurile respective. Dar, cu toate că respiri libertate şi beneficiezi de avantajele unei societăţi prospere şi civilizate, exilul, mai ales în primii ani, este o mare povară psihologică. Îţi lipsesc, în mod fizic, spaţiul geografic în care ai crescut şi te-ai format, lumina, culorile. Nu mai vorbesc de limbă - aceasta este o ruptură extrem de dureroasă. Pentru toate avantajele din exil plăteşti cu vârf şi îndesat.

„E de preferat un democrat diletant unui dictator profesionist"

Destule secvenţe din film pot fi puse faţă în faţă cu imagini ale politicii româneşti din prezent. Cum se vede din afară istoria contemporană a României faţă în faţă cu epoca Ceauşescu?

Aş spune că nu mai sunt „din afară". Primul care a observant lucrul acesta a fost Jim Hoberman, într-un articol din „New York Review of Books". El spune acolo: „«Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu» este filmul cu care Ujică se întoarce acasă".

Aveţi totuşi şi detaşare, şi implicare în acelaşi timp.

În România de azi avem de-a face cu o clasă politică în formare, plină de defecte şi plină de diletantism, spre deosebire de profesionalismul clasei politice din sistemul trecut. Există însă un lucru pe care e bine să ni-l repetăm în fiecare zi: oricât de exasperant ar fi, e întotdeauna de preferat un democrat diletant unui dictator profesionist. Dar sigur că asta nu trebuie să fie o scuză pentru perpetuarea incompetenţei în numele democraţiei. (Râde). Ea se poate răzbuna la un moment dat.

Cum arăta o zi din viaţa dumneavoastră pe vremea lui Ceauşescu, spre sfârşitul anilor ‘70?

O zi din viaţa mea nu arăta mare lucru, pentru că, spre deosebire de astăzi, eram noctambul. Lipseam de la facultate şi eram mai mereu pe punctul de a fi exmatriculat. În perioada aceea lucram cu Şerban Foarţă, la textele pentru „Phoenix", şi trăiam într-o bulă literară care ne permitea să respirăm într-o altă realitate. Iar evitarea zilei era şi un fel de a nega realismul socialist. Mă trezeam la 4.00 după-amiaza, îmi beam cafeaua până pe la vreo 5.00 şi pe la 6.00 apăream la Şerban, unde începeam să citim, să stăm de vorbă sau să scriem. Asta făceam până a doua zi, dimineaţă devreme. Dacă era vară, mai prindeam ceva lumină, în drum spre casă, dacă era iarnă, mă culcam pe întuneric şi mă trezeam pe întuneric.

Premieră la Sala Palatului

„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" va avea premiera de gală în România la 28 octombrie. Filmul va fi proiectat la Sala Palatului. Aclamat de criticii internaţionali, filmul a participat, după Cannes, la Festivalul de Film de la San Sebastián, la Festivalul de Film de la Toronto şi la Festivalul de Film de la New York. „«Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu» este exemplul pur a ceea ce documentaristul radical rus Dziga Vertov numea «un film obiect»", a scris Jim Hoberman în „New York Review of Books", într-un articol intitulat „Tiranul cu aparatul de filmat", o parafrază după titlul documentatului clasic al lui Vertov: „Omul cu aparatul de filmat". „Time Out London" a precizat că „ar putea fi cel mai bun film al anului", iar „Variety" l-a descris drept „o critică tulburătoare a societăţii româneşti, dar şi a realităţii politice internaţionale cu toţii am permis să se întâmple asta".

Andrei Ujică trăieşte din 1981 în Germania. A studiat literatura la Timişoara, la Bucureşti şi apoi la Heidelberg. Primul său proiect cinematografic, „Videogramme einer Revolution" / „Videograme dintr-o revoluţie", realizat în colaborare cu Harun Farocki, a avut premiera în 1992, devenind un punct de referinţă pentru filmul nonficţional. În 1995 a făcut „Out of the Present" / „Rupt de prezent", o poveste a cosmonautului rus Sergei Krikalev aflat pe staţia spaţială MIR pentru zece luni, timp în care se destramă Uniunea Sovietică. Alături de „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" (2010), acestea alcătuiesc o trilogie care explorează trecutul comunist. Din 2001, Andrei Ujică susţine cursuri de film la Universitatea Naţională din Karlsruhe, iar din 2002 este director al institutului pentru film ZKM.